Șuba

Este un fel de salată rusească (Șuba), dar pe care o poți face după dorința și starea ta. Contează ce ai prin frigider și cât de ofticată ești pentru că ai mânca ceva deosebit și nu găsești nimic din ce ai păpa. Înfurie-te și fă salata din tot ce vrei tu! Este foarte bună și cu 1-2 pulpe de pui fierte și tăiate bucățele, ceva pește prăjit rămas, pește fiert, carne de vită etc.


Eu am avut: 4 cartofi fierți în coajă (răciți și rași), o bucată de macrou afumat, 2 morcovi rași pe răzătoarea mică, 2 cepe uscate, tocate mărunt (poți să le toci și julien, după cum ai dantura), 2 ouă fierte (tari), un gălbenuș crud, 2 lingurițe muștar, 2 linguri smântână, ulei pentru maioneză, o gulie rasă normal, mărar și pătrunjel pentru fason, sare și piper. Faci așa: prepari o maioneză (poți pune câte gălbenușuri vrei și poți renunța la smântână) pe care o faci după gustul tău. Pui zeamă de lămâie peste bucățelele de pește și amesteci cu ceapa. Ungi cu puțină maioneză platoul (farfuria), presari cartofi rași, presari uniform bucățelele de pește cu ceapă, ungi cu maioneză, pui morcov ras, ungi cu maioneză, presari cartofi, ungi cu maioneză, razi un ou, ungi cu maioneză și-i dai formă, presari morcov și ultimul ou, apoi îi faci față cu verdeață. O servești după 2-3 ore, ca să se cuprindă gusturile.

Este o salată grozavă pentru că poți pregăti cât îți trebuie și cu ce vrei. Este minunată și cu sfeclă roșie murată. Eu o mai prepar din cartofi, pui fiert și o salată pe care o fac toamna, din gogoșari, maioneză de muștar, ceapă și morcov. E bestială! Merge mai ales când ai musafiri și nu știi ce să pregătești. Na! Te-am băgat la treabă! Sunt sigură că tu nu-ți faci probleme cu chestia asta! Pupici!

Cu ochii pe cireşe sau povestea trufandalelor de mai

        Ah! Primăvara asta! Noi, copiii, o aşteptam nerăbdători şi plini de pofte de trufandale. Nu mai vorbesc despre mamele şi bunicile noastre, care se întreceau în a ne găti tot felul de mâncăruri din verzituri. E drept că o mare parte dintre noi nu ne prea înghesuiam la urzici, ştevie, leurdă şi pricăjitul de spanac abia răsărit şi înghesuit în cratiţe. Cam pe la mijlocul lunii mai eram deja ghiftuiţi cu verzituri, şi grădinile din curţile gospodarilor aveau rărite răsadurile de ceapă şi usturoi verde din care se făcuseră minunile de stufaturi de Paşti.

        Tot atunci şi la şcoală, activitatea de dirigenţie şi orele de gospodărie le cam făceam în grădina şcolii unde trebuia să rărim legumele plantate în loturi lungi şi înguste, ca mormintele. Ne îmbrăcam "de scandal", cum zicea Doamna-de-Sport şi porneam organizat-grămadă pe portiţa de la grădina şcolii. Aici, înarmaţi cu săpăligi încercam să tăiem buruienile care năpădeau firavele fire de ceapă şi usturoi, plantate prea târziu faţă de cele din grădinile noastre, şi scoteam o parte dintre ele pentru ca acelea rămase să se poată dezvolta bine. Cele mai firave erau condamnate la moarte prin "halire", cum zicea unul dintre colegii mei, de către familia lui Baba Neta, omul de serviciu al şcolii. Ca un făcut, în această perioadă nimeni nu făcea escalada gardului ce despărţea şcoala de strada vecină, pentru că la nici cinci metri de gard, în grădină se aflau doi cireşi bătrâni, care făceau fructe tocmai acum în perioada lunii mai. Crede cineva că cei care studiau îndeaproape stadiul de dezvoltare a cireşelor din grădina şcolii nu aveau acasă cel puţin un cireş în curte? Nici vorbă! Toate curţile aveau câte un cireş, un cais, un nuc, trei-patru pruni, unul-doi duzi şi nelipsiţii salcâmi. În fiecare curte, cât de mică, erau un pom şi un salcâm. Aşa era obiceiul. Dar… erau cireşele de acasă mai gustoase şi mai atrăgătoare ca acelea din grădina şcolii? Nu. Nici o cireaşă nu rămânea necercetată! De la copiii lui Baba Neta până la ultimul şcolar ce locuia în zonă, toţi le supravegheau, le visau noaptea. La mijlocul lunii mai, fructele erau mari cât o bomboană mentolată de la prăvălia lui Nea Nicu Prisăceanu, verzulii spre alb, ba chiar şi cu ceva roz-timid, semeţe în vârful codiţelor verzi şi lungi, codiţe care aveau şi ele partea lor de importanţă la cules. Din zi în zi creşteau cireşele şi se guguloiau de mai mare dragul.
       Într-o zi, pe când terminasem orele, Gigi, un coleg de-al meu, a venit lângă mine şi mi-a şoptit: "Ia uite aici! Nu te apleca! Stai dreaptă, să nu ne vadă ăştia!". Şi, mi-a arătat, lărgind cât putea buzunarul uniformei, o cireaşă! Pe fundul buzunarului avea o cireaşă alburie-roz, cu codiţă şi un rest de petale uscate! "Am luat-o pentru tine! Să nu spui! Am fost aseară în grădină. N-am luat decât două, nu sunt prea coapte." I-am mulţumit, am luat cireaşa şi am vârât-o repede în buzunarul de la uniformă.
       Când am ajuns acasă, năpădită de sentimente ciudate, am ascuns cireaşa în penar. Nu puteam s-o mănânc! Înainte de culcare am scos-o din penar, am ţinut-o în căuşul palmei şi am încălzit-o ca pe un pui de găină. Aveam impresia că pulsează ca o inimă. Am desfăcut palma şi parcă se uita la mine cu ochişori de… cireaşă-de-mai, strălucitori, vioi şi limpezi. Nu, nu puteam s-o mănânc! Am mângâiat-o şi am pus-o la loc în penar.
       Toată noaptea am avut coşmaruri. Am visat cum se căţăra Gigi prin cireşi şi pe gardul şcolii ba şi pe Baba Neta care-l alerga cu echerul. Adică mătura lui, cu coadă, pe care o botezasem noi echer. Baba Neta ba îl ameninţa pe Gigi cu echerul, ba mătura de zor o mulţime de cireşe ca a mea, împrăştiate prin curtea şcolii. Ba, aveam la urechi cercei din bucheţele de cireşe şi Baba Neta se repezea să mi le smulgă.
       M-am trezit dimineaţă lac de apă. Mi-am făcut lecţiile cu gândul aiurea. La prânz, după ce-am mâncat, mi-am luat ghiozdanul şi am dat să ies pe uşă. Bunica m-a chemat în bucătărie. Mi-a dat o pungă de hârtie şi mi-a zis: "Ia! Să le dai şi la copii! Ale noastre se coc pe la sfârşitul lunii, anul ăsta! Vezi, să nu faceţi tărăboi în clasă! A venit Vasile de la Severin şi a adus un coş. La ei s-au copt deja! O să fac şi o prăjitură. Hai! Gata!" Şi m-a împins în curte. Imediat am desfăcut punga. Cireşe, unele bine coapte, altele mai puţin, se înghesuiau în ea. Am băgat-o în ghiozdan, umflându-l. Am zburat până la şcoală. De cum am intrat în clasă am scos punga şi am împărţit cireşele, care au dispărut ca un vis. Eh! Ce vis? Visul nostru era grădina şcolii… cireşii… cireşele… cireşele…

Reţete
Plăcintă rapidă cu spanac
● Ingrediente: 2 franzele feliate, 1 kg spanac (congelat), 2 cepe albe, 500 ml lapte, 5 căţei de usturoi, 100 g caşcaval, o legătură de mărar, sare, piper, ulei şi făină pentru tapetat tava.
● Preparare: Se încinge cuptorul. Se curăţă şi se spală spanacul, apoi se opăreşte 10 minute în apă clocotită cu puţină sare. Se scurge bine şi se lasă la rece, apoi se toacă. Usturoiul se zdrobeşte, ceapa se taie fideluţă şi se înăbuşă în puţin ulei, apoi se adaugă spanacul, usturoiul, sare şi piper. Feliile de franzelă se înmoaie repede, pe rând în lapte şi se montează cât mai înghesuit în tava unsă şi tapetată cu făină. Se toarnă spanacul, se nivelează bine şi se dă la cuptor, la foc potrivit, pentru 20 de minute, apoi se scoate şi se rade deasupra caşcaval. Când caşcavalul s-a rumenit uşor, se scoate tava şi se presară un nor de mărar tocat fin. Se serveşte călduţă, dar şi rece. Spanacul congelat se pregăteşte mai repede şi mai uşor.

Prăjitură cu cireşe
● Ingrediente: 2,5 cană făină, 1 cană zahăr (fructoză pentru diabetici), 1 linguriţă bicarbonat de sodiu, un praf de sare, 1/2 cană ulei, 1/2 cană lapte, 1 ou, esenţă de vanilie, 1 kg de cireşe (căpşuni).
● Preparare: într-un castron mare se pune făina, se presară zahărul (fructoza), bicarbonatul şi sarea. Se face loc în mijloc şi se toarnă uleiul, laptele, oul şi esenţa de vanilie. Se sparge gălbenuşul şi se agită puţin oul, apoi se amestecă bine până se încorporează toată făina. În compoziţie se adaugă fructele (fără sâmburi), se amestecă şi se montează în tavă de tartă, unsă cu ulei şi tapetată cu hârtie de copt, se presară puţin zahăr (nu şi pentru diabetici) şi se dă la cuptorul încins, la foc potrivit. Nu se deschide cuptorul în primele 20 de minute, apoi, cu paiul, se încearcă dacă sunt coapte. Când sunt călduţe se taie după dorinţă, se pot pudra cu zahăr sau se pot glazura cu ciocolată sau cu un sos de fructe.

Varză nouă
● Ingrediente: 2 verze potrivite, 2 cepe, 3 linguri ulei, o legătură de mărar, 5 căţei de usturoi, sare, piper pisat, 10 boabe de piper, 500 ml borş, o lingură de bulion.
● Preparare: Se curăţă şi se taie fideluţă ceapa, apoi se pune într-o cratiţa în care gătim varza, în ulei, la înăbuşit, cu puţină sare. Se taie fideluţă varza şi se pune, câte puţină, peste ceapă, amestecând mereu cât să se înmoaie şi să intre toată în cratiţă. Se pun boabele de piper, jumătate din cantitatea de borş, bulionul şi puţină sare, se amestecă şi se dă la cuptorul încins, la foc potrivit. Se amestecă din când în când, se adaugă restul de borş după gust, se adaugă puţină apă fierbinte, dacă a scăzut prea mult şi când varza este bine fiartă se adaugă usturoiul pisat, se drege se sare şi piper, apoi se presară mărarul, se pune un capac şi se opreşte focul. Se serveşte cu mămăliguţă şi cârnaţi sau ca garnitură.

Poznele copiilor de sărbători

 

Mi-am amintit cum întâmpinam, într-o perioadă a vieţii, Învierea şi ziua de Paşti. Noi, copiii abia aşteptam noaptea de Înviere. Ştiam foarte bine că la Înviere o să vină „potera”, adică cineva de la şcoală care să ne vadă, să ne treacă pe răboj. Aşa că trebuia să ne ferim.
Într-o noapte de Înviere, împreună cu bunica şi alte neamuri şi vecini, ne-am oprit în faţa bisericii, pe trotuar, aproape de intrarea în curticica foarte mică. Am rămas acolo luând legătura cu ceilalţi enoriaşi-copii, colegi de-ai mei, până în momentul în care a apărut preotul şi a început slujba. Am cântat cu toţii „Hristos a înviat!” şi, tocmai când am dat roată bisericii, l-am zărit pe profesorul de română. Cu capul plecat, atent la lumânarea aprinsă, mergea alături de o doamnă necunoscută. Avea chipul foarte trist şi mâinile-i păreau mai albe, aşa cum ţinea în căuşul lor lumânarea aprinsă. În umărul drept am simţit o împunsătură şi m-am întors. Vărul Costel şi Dan, colegul nostru de clasă, mi-au arătat ceea ce văzusem deja. Bunica a fost pe fază şi ne-a zis repezit: „Nici să nu vă gândiţi! Credeţi că este fericit că trebuie să vă spioneze? Om vedea la şedinţă cum şi ce fel. Eu cred că nu are gânduri pentru voi. După cum arată, crede şi el în Dumnezeu şi Iisus. Are destule necazuri. Terminaţi!”. Şi ne-a împins în faţa ei, ca să ne aibă sub ochi. Bunica ştia ce pozne sunt în stare să facă.
A doua şi a treia zi de Paşti, la ore, eram ca nişte curci plouate cu gândurile la friptura de miel, la icrele, la cozonacii şi prăjiturile rămase acasă, dar în pauze începeau „luptele” de ciocnit ouă. Ce dacă eram avertizaţi de diriginte să nu venim la şcoală cu ouă roşii?! Băieţii erau cei mai bătăioşi. Cum ciocnirea era de obicei foarte puternică, ouăle nici că mai puteau fi recuperate şi mizeria era cumplită. Într-o bătălie, Mircea lupta cu Dan. Mircea a fentat şi i-a spart oul în lateral, fapt care a stârnit un val de mânie în Dan. A ridicat mâna şi a tras cu oul în Mircea. Eroare fatală, întrucât oul aruncat cu furie şi elan a nimerit în frunte… tabloul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Oul era moale! Se lipise temeinic de geam şi lăsa o zeamă galbenă să curgă peste nasul, gura şi bărbia tovarăşului. Brusc s-a făcut linişte. Toţi ne-am repezit în bănci. Aveam matematica! Profesor de groază şi turnător, mai ales la părinţi. Ora a trecut şi imediat ce a sunat de pauză s-a ridicat în picioare. Şi-a scuturat capul, s-a uitat în sus şi a început să se înroşească la faţă. A luat catalogul şi ieşit repede. Noi, după el. Râdea pe hol, înfundându-şi batista în gură.
Ne-am întors rapid în clasă şi am aşteptat. A venit dirigintele, proful de geografie şi istorie. Ca de obicei, calm, cu voce joasă a zis: „Să vă fie ruşine! Vă bateţi joc de zile sfinte! Păcătoşilor! Alexandrescu, suie-te pe bancă şi dă jos tabloul! Dan, du-te şi spală-l! Să vii imediat!”. A mai stat în liniştea mormântală din clasă, până a venit Dan cu tabloul curat şi Alexandrescu l-a pus la locul lui. Spre uimirea noastră, nimeni nu a fost certat.

Reţete:
Drob de miel
Ingrediente:  Splina, ficatul, rinichii, plămânii, inima (organele) şi prapurele de la un miel, 2 cepe vechi, 3 legături de ceapă verde, 3 legături de usturoi verde (după dorinţă), 4 ouă, sare, piper, o legătură de pătrunjel şi două legături mărar, ulei (unt).
Preparare: Organele se ţin 30 min. în apă rece. Prapurele se pune tot în apă rece până se foloseşte. Se taie fideluţă ceapa veche şi se înăbuşă în ulei. Ceapa şi usturoiul verde se taie rondele cât mai subţiri, verdeaţa se toacă fin. Se spală bine organele şi se pun la fiert în apă cu puţină sare. După ce se ia spuma, se mai lasă 15 minute la clocotit, apoi se scot şi lasă la răcit. Când sunt reci se taie bucăţi şi se dau prin maşina de tocat, împreună cu ceapa şi grăsimea în care s-au înăbuşit. Se adaugă verdeaţa, ceapa şi usturoiul verde, ouăle bătute, sare şi piper după gust. Se amestecă bine. Prapurele se scurge de apă şi se montează într-un vas cu pereţii înalţi, uns cu unt sau ulei, astfel ca să rămână în afară pentru a putea acoperi conţinutul. Se montează amestecul în vas şi se acoperă bine cu marginile. Se dă la cuptorul încins, la foc potrivit, pentru 30-35 min., apoi se lasă la răcit. 

Friptură de miel
Ingrediente: Pulpa (din spate) de miel, sare, piper, 1 pahar de vin alb, o cană apă, ulei, usturoi vechi, pudră de rozmarin, cimbru uscat, 2 linguri de miere.
Preparare: Se spală pulpa şi se şterge bine cu o cârpă. Se amestecă într-un castronel ulei, sare, piper, rozmarin, cimbru, miere, jumătate de pahar de vin, 5 căţei de usturoi pisat şi se face ca o pastă. Pulpa se împănează cu căţei de usturoi, după care se unge pe toate părţile cu pasta condimentată. Într-o tavă potrivită se toarnă puţin ulei, apa şi vinul, apoi se dă la cuptorul încins, la foc potrivit, pentru aproape o oră. Se întoarce după 30 minute.

Stufat de miel
Ingrediente: spata, dezosată, de miel, 2 cepe uscate, 6 legături de ceapă verde, 6 legături de usturoi verde, ulei, usturoi vechi, bulion, sare, piper, cimbru, o legătură de mărar. Ceapa şi usturoiul verde se pun după dorinţă, cât mai mult cu atât mai gustos.
Preparare: Carnea se spală şi se porţionează în bucăţi, se pune într-un castron şi se amestecă bine cu puţină sare, piper, cimbru, usturoi pisat. Ceapa veche se taie fideluţă şi se pune într-o cratiţă cu puţin ulei şi un praf de sare, la înăbuşit. Ceapa şi usturoiul verde se curăţă şi se separă partea albă de cozile verzi. Ambele se taie lungi de 4 cm. Când ceapa veche s-a înăbuşit se adaugă carnea şi se lasă 10 min., amestecând mereu. Se adaugă partea albă de la ceapă şi usturoi, se amestecă din când în când şi după 15 minute se adaugă partea verde, două linguri de bulion diluat într-o cană de apă, sare şi piper, se lasă până începe să fiarbă, se mai pune o cană cu apă fiartă şi se dă la cuptorul încins, la foc potrivit, până mai scade sosul, după gust, apoi se drege de sare şi piper, se adaugă mărarul tocat şi eventul se mai adaugă 2-3 căţei de usturoi pisat, după gust. Pentru un gust mai acrişor se pot pune 3-4 felii subţiri de lămâie, fără coajă.

Salată de icre
Ingrediente: 2 linguri icre de crap (tarama), 50 g icre de ştiucă, o linguriţă icre de Manciuria, o ceapă potrivită, 2 linguri griş, 100 ml apă, 200 ml ulei, sare şi zeamă de lămâie.
Preparare: Puneţi apa rece şi grişul la fiert, amestecând mereu ca să nu facă cocoloaşe. Când se îngroaşă se lasă deoparte la răcit. Ceapa se toacă foarte mărunt. Cu o furculiţă, amestecaţi icrele de crap cu grişul, apoi cu ceapa şi folosiţi acum mixerul, turnând treptat ulei, zeamă de lămâie, până obţineţi o pastă cremoasă. Adăugaţi fără mixer, icrele de ştiucă, dregeţi de sare şi lămâie, apoi montaţi-le pe un platou. Decoraţi cu icre de Manciuria.

Şuba sau Salata rusească a bunicii, cu scrumbie marinată

Prima săptămână după Duminica Paştilor se numeşte Săptămâna Luminată. Puteam crede că, după agitaţia de Paşti, bunica se va mai linişti şi va sta, măcar puţin, să se odihnească. Aş! Luni de dimineaţă, conform planului făcut cu mătuşa Mitana, aceasta s-a înfiinţat la noi, pregătită a o ajuta pe bunica la împărţit pasca cea mare, ascunsă special de mâncăcioşi. Au tăiat-o în felii, le-au numărat şi hărăzit unuia sau altuia, le-au pus pe farfurii. Le-au alăturat câte un ou roşu, un pahar cu vin, o felie de brânză şi una de pâine. Cu astfel de bucate s-au pornit pe rând a le da. Într-o jumătate de oră, toate dispăruseră, iar ele, mulţumite, au pus de o cafeluţă şi de o "discuţie de oameni mari".
Am tras cu urechea, prefăcându-mă preocupată de gulerul de mătase al rochiţei pe care am primit-o cadou de Paşti. Cică tanti Leana era foarte mulţumită că Mihai, răposatul său bărbat, ar fi murit acum un an, chiar la unu noaptea, în Lunea Albă, mai precis imediat după Înviere. Tanti Leana era ferm convinsă că Mihai s-a dus direct în Rai, fără a mai da socoteală de beţiile crunte, umblatul cu femeile şi tot balamucul pe care-l făcea când venea mangă şi punea de-o bătaie pe Leana şi Paraschiva, fii-sa. "Apăi, dacă-i aşa, a scăpat la mustaţă, nemernicul! Poate măcar acolo să-şi dea seama cât era de ticălos!", a zis tuşa în concluzie. Bunica a privit-o pieziş şi i-a zis: "De intrat o fi intrat, dar nu cred c-a făcut purici acolo, la cât era de tâmpit! Sunt sigură că a plecat singur, pentru că n-avea cu cine să bea şi avea interzis la înjurături. Cred că şi Satana i-a legat botu’ când l-a auzit ce urât înjura! Dacă nu l-o fi dat afară şi se trezeşte Leana cu el în casă!", mai zise şi amândouă pufniră în râs.
Interesant!, gândeam eu şi nici nu mişcam de teama că mă vor da afară şi pe mine. Aşa, spionând, am aflat că a doua zi, marţi, nu se lucra, adică cei care stăteau acasă, nu mama şi tata, care munceau la stat. Şi iar se dădea de pomană...
Miercuri ar fi trebuit ca mama să stea acasă cu bunica (pentru că doar bărbaţii trebuie să muncească în ziua aia!), asta pentru ca pe mama să n-o doară picioarele – fapt care era deja ratat, pentru că tot o dureau. Am ciulit mai tare urechile când bunica, pufnind în râs, i-a zis că ar trebui să se ducă la Tinca şi să-i spună să nu facă nimic, pentru ca să scape de şoareci. "Păi… ce face Tinca în rest, ca să nu muncească dă şoareci? Şi, dacă nu mai are şoareci, ce-or să facă pisicile ei? Cu ce-or să se mai joace?", întrebă tuşa. "Ai dreptate! Plictisul o să fie pe capul lor!", zise bunica.
Ca să vezi, gândeam eu, d-aia nu mă lăsa bunica pe la Tinca! Era adevărat că vărul Nicu a ajuns acasă cu un şoarece în nădragi, după ce i-a dus o sticlă cu vin lui Niculae, bărbatul Tincăi.
"Dragă, zice tuşa, de Joia rea ce facem? Zicea baba Zina că e ceva cu grindina?" "Eee, şi de omizi, dar la noi nu se pune pentru că am făcut curăţenie în grădină încă de Mărţişor. Poate la ăia puturoşi sau mai de la frig. Oricum, trebuie să fac o pască mică. Să împărţim sâmbătă", zice bunica şi sare direct la Izvorul Tămăduirii.
"De Izvor, dragă, mergem la biserică! Să-l iei şi pe Costel, ca să luăm mai multă agheasmă! Şi să-mi aduci aminte că popa mi-a zis că-mi dă nişte mir. Se vindecă osul mai repede dacă-l ungi cu mir". Aha! Bunica a folosit şi mir când a vindecat-o pe nevasta lui Nicu, camionaru’ de la depozitul de lemne. Femeia şi-a rupt piciorul şi n-a vrut să se ducă la doctor că… frate-său a murit după ce s-a dus la spital cu piciorul rupt. Se ducea bunica de o trăgea şi nu mai ştiu ce-i făcea, dar i-a pus piciorul la loc în trei luni, de se mira şi asistenta care-i făcea injecţii babei Linica.
"Şi, vezi unde pui sticla cu agheasmă! Mai bine ia două! Să nu te trezeşti că n-ai când îţi trebuie!", îi zise uşor dojenitor, apropo la faptul că rămăsese fără agheasmă tocmai când pe unchiul Anghel îl durea stomacul.
"De Sâmbăta Tomei mai am câteva ouă şi împărţim cu pască. Şi… mă gândesc să fac o salată, d-aia rusească, din peşte marinat, cu ciuperci, pentru dumincă. Să trimiţi pe Nicu să mai ia nişte lumânări, că, nu ştiu cum, am cumpărat prea puţine. Are la Alimentara, la pachete. Să-mi spui să-ţi dau banii la plecare! Mde… duminică, o să avem petrecere, că doar e ziua lui Toma a lui Gâtuleţ", a zis ea ironic. Tuşa Mitana a prins poanta şi a chiţăit uşor. Nu ştiu, din ce pricină, nevasta unchiului Toma, maestru în binale, particular, căpătase porecla "Gâtuleţ". Nici măcar nu ştiu cum o cheamă de-adevăratelea.
"Trebuie să vorbim, că am un plan pentru Ghiţă. Mi-a zis Florica ceva şi trebuie să vorbim până vine el de la drum. Să-i facem şi lui ziua! Că or veni ţiganii e una, da… să vină Florica şi uneltim. Să-mi spui de bani!", mai zise bunica.
Mda! Aşa dădea bunica semn de "Valea!", ca să priceapă omu’ că s-a terminat taifasul. Tuşa Mitana s-a ridicat şi a plecat în lătrăturile şi săriturile căţelului, iar eu mi-am adus aminte de îngrămădeala de anul trecut, la biserică. La coada făcută în faţa ţuţuroiului, butoiului cu agheasmă, de oamenii care şedeau cu sticlele gata pregătite. Care aveau două-trei erau bombăniţi de babele agitate de groaza că nu vor mai apuca, chiar dacă popa striga că are de-ajuns, pentru toată lumea.

Reţeta: Şuba sau Salata rusească a bunicii, cu scrumbie marinată
● Ingrediente: 1 buc. scrumbie marinată, 2 cartofi, 2 morcovi, 1 borcan (400 g) sfeclă roşie, 2 cepe vechi, o cană maioneză (sau mai mult, după gust), 4-5 linguri iaurt (după gust), măsline, un ou fiert tare, boabe de mazăre (după gust), oţet, sare şi piper.
● Preparare: De seara se fierb cartofii în coajă şi se lasă la răcit. Scrumbia se curăţă, i se scot fileurile şi se taie cubuleţe sau fideluţe. Ceapa se toacă cubuleţe sau fideluţe (după dorinţă), se pune într-un castron cu  foarte puţin oţet şi se amestecă uşor cu peştele. A doua zi se scurge uşor, se presară piper şi se drege de acreală. Cartofii se curăţă şi se dau pe răzătoarea mare, pe un platou. Peste cartofi se montează cubuleţele de peşte cu ceapă. Maioneza se amestecă bine cu iaurtul şi se pun 3-4 linguri peste ceapa cu peşte. Se rad morcovii şi jumătate se pun peste maioneză, se sărează uşor şi se piperează, apoi se pune un strat de sfeclă, aranjat mai pe margine, într-un strat lat de 3 cm, cât să se vadă morcovul, se mai toarnă doar peste morcovul din centru, restul de maioneză, se pune restul de morcov şi se ornează după imaginaţie cu măsline verzi sau negre, felii de ou fiert, boabe de mazăre şi frunze de pătrunjel.

Odată… de Florii

Copilăria cu miros de floare de corcoduş şi scrumbie la cuptor
Așteptam cu nerăbdare Duminica Floriilor, nu numai pentru aveam să participăm la ziua nașei Florica, pe care veneau să o felicite toată liota de fini de toate vârstele, ci și pentru dimineața Floriilor. Dimineață care, pentru mine era la fel de fermecată ca cea de Crăciun și de Paște. În dimineața Floriilor era la noi în casă un freamăt și o tensiune ciudată. Bunica pregătea, încă de la ora patru, scrumbia de Florii, pregătită la cuptor într-un fel numai al ei. Oricât de grasă era scrumbia, puteai mânca fără să-ți pese. Lipiile cu cartofi și ceapă verde, făcute de sâmbătă, erau puse în cuptor la încălzit, iar romburile cu mămăligă ”veche”, prăjite și unse cu gem de gutui, miroseau a vanilie parcă în dușmănie. Acum, aveam să pun în picioare pantofii noi, pe care îi voi purta de Paște. Bunica mă silea să-i încalț ca să-i ”învăț să meargă” pentru ca apoi să-i pot purta de Paște fără probleme. Știam că mă vor tortura câteva ore, dar la gândul că de Paște voi putea să-i alerg peste tot, mă îmbărbătam.
De dimineață, scularea a fost o plăcere și nici n-am simțit când a trecut masa și partea cu pregătitul celor șase bucăți de pește, pâine, prăjituri din mămăligă și a lumânărilor în pachețele pentru împărțit la biserică. M-am îmbrăcat conform frigului de afară, adică pantaloni lungi, bluză groasă, pardesiul, minunații pantofi din lac negru, peste șosete ”trei sferturi”, din ațică albă, lucrate de mătușa Mitana și șapca tricotată. Am pornit la drum, ținând și eu în brațe un buchet mare de crengi din salcia Țăpulesei, vecina care a făcut schimb cu bunica de salcie contra rămurele înflorite de corcoduș, patru fire de lalele, abia înflorite și un mănunchi de ghiocei mici și plăpânzi dar puternic mirositori a primăvară, din grădina noastră. Bunica ținea pasul mare, făcându-mă să țopăi în urma ei și mă zorea ca să ajungă la timp, să apuce un loc pe masa unde se puneau coșurile cu pachețelele ce se dădeau de pomană.
Când am ajuns, erau coșuri pe masa lungă și femei ce se retrăseseră pe partea stângă în biserică, sporovăind de zor. Deja mă dureau picioarele. Și de la șosetele dantelate dar și de la pantofii care se țineau băț ca să-mi vină de hac picioarelor mele pricăjite. Bunica, atentă la toate, a împins-o puțin pe vecina de bancă și de stradă, atât cât să stau și eu. Curând, preotul a început slujba, am făcut câteva cruci și ne-am ridicat tot de atâtea ori de pe bancă. M-a cuprins un val de căldură în mirosul de tămâie, lumânare și vocea egală a preotului care citea dintr-o carte mare încât aproape că vedeam aievea sfinții pictați pe pereți, apoi…
M-am trezit când s-a terminat slujba. Biserica se umpluse între timp și mulțimea de femei se străduia acum să-și găsească sacoșele și coșurile pe care le sfințise preotul, pentru a împărți. Bunica și-a recuperat repede coșul, și pe mine, și am pornit către casă, după ce m-a împodobit cu o coroniță de salcie sfințită. Până acasă, a dat toate cele șase pachete la trecători și, se vedea pe chipul ei că era mulțumită. Din grămada de ramuri și flori, mai rămăsese cam un sfert, pe care avea să-l împartă cu mătușile și vecinii, după obicei.
La nașa Florica, ne-am oprit. Bunica punea la cale cum s-o ajute ca să scape, și de data asta, cu ”fața curată”. În curte erau aranjate trei mese lungi de scânduri groase, acoperite cu hârtie albă și bănci lungi. Deja, câțiva bărbați se luptau cu o damigeană uriașă din care scoteau vin în căni mari, pe care le puneau pe mese. Bunica m-a grăbit către casă. S-a schimbat de haine și a plecat rapid la nașa. N-am avut timp să reacționez. M-a lăsat bucuroasă. Puteam să dau iama în mormanul de prăjituri de mămăligă, alături de verii mei, puteam să mă schimb în straiele de nebunii, că eram mai liberă, dar… problema era că nu știam ce fac ei acolo… la nașa… Nu mi se părea normal să fim îndepărtați. Cum? Să nu poată Costel să imite pe vreun fin curcă de beat? Să nu ia Măiță o farfurie cu varză călită iuțită de ardei ca focul? Să ratăm Floriile cu nașa?!!

Romburi de mămăligă cu gem (de post)
Ingrediente: O mămăligă bine fiartă, puțin sirop de zahăr, zahăr vanilinat, gem.
Preparare: Se adaugă în mămăligă, la fiert, sirop de zahăr, după gust și zahărul vanilinat. Se scoate mămăliga pe un platou și se turtește la o grosime de 2 cm, înainte de a se răci. Se acoperă cu un prosop până a doua zi, când se împarte în romburi ce se ung cu gem. Se pot prăji rapid, în ulei încins și se scop pe hârtie absorbantă, apoi reci se ung cu gem. Se pot tapeta cu zahăr pudră și alte mirodenii.

Salată de icre meșteșugite
Ingrediente: 2 linguri icre de crap (tarama), 50 g icre de știucă, o linguriță icre de Manciuria, o ceapă potrivită, 2 linguri griș, 100 ml apă, 200 ml ulei, sare și zeamă de lămâie.
Preparare: Puneți apa rece și grișul la fiert, amestecând mereu ca să nu facă cocoloașe. Când se îngroașă se lasă deoparte la răcit. Ceapa se toacă foarte mărunt. Cu o furculiță, amestecați icrele de crap cu grișul, apoi cu ceapa și folosiți acum mixerul, turnând treptat ulei, zeamă de lămâie, până obțineți o pastă cremoasă. Adăugați fără mizer, icrele de știucă, dregeți de sare și lămâie, apoi montați-le pe un platou. Decorați cu icre de Manciuria.

Istoria unui coş cu peşte

Ne-am ascuns, eu și trei dintre verii mei, după cotețul câinelui și mulțimea de unelte de grădină sprijinite de el, ca să ronțăim în legea noastră bucățile de plăcintă cu urzici și ceapă, făcute de bunica. Mâncam urzicoasele foarte gustoase și trăncăneam. Subiectul principal era uriașul coș de pește al bunicii care, ca prin farmec, se umpluse cu calcani, crapi, scrumbii și doi șalăi borțoși și dungați așezați deasupra. Ne scăpase și momentul în care apăruse coșul, și când l-a dat bunica la umplut și cine l-a adus. Cum am terminat de mâncat am început să dăm roată pe la ușa bucătăriei ca să nu pierdem curățatul peștelui, dar mai ales la împărțitul bășicilor crapilor. După ce ne-am organizat și ne-am luat angajamentul că nu o vom sâcâi și nu-i vom sta în cale, bunica a scos masa din scândură groasă în curte, lângă cișmea, a pus un căzănel cu apă călâie jos, pe iarbă, a adus o strachină cu sare mare, două castroane pentru icre, unul pentru mațe și trei cuțite bine ascuțite. Am înconjurat masa, astfel încât să nu ne scape nimic din spectacolul curățării peștelui și să nu ratăm bășicile crapilor.
Bunica a început a curăța peștii, începând cu șalăii. ”Uite, aruncă și icrele”, zice cu jumătate de glas Costel. ”Nu-s bune de mâncat. Le dăm la pisici”, l-a lămurit bunica și a aruncat șalăii spintecați în căzănelul cu apă. Zece scrumbii din care șapte erau pline cu icre, au fost curâțate și puse în căzănel. A scos icre și din cei 6 crapi grași, din care a scos neprețuitele bășici umflate, pe care ne-am grăbit și le legăm cu ață la mijloc. Calcanii i-au cam dat de lucru bunicii, pentru că se lupta cu solzii ca niște nasturi pe care, de cum îi scotea mâini hrăpărețe îi și înșfăcau. Și ceva vânzoleală se stârnea, dar în tăcere. Bunica s-a luptat cu ei, până i-a făcut bucăți potrivite și le-a aruncat peste ceilalți pești. A luat căzănelul greu și s-a apucat de frecat fiecare bucată de pește. I-am turnat apă ca să-i limpezească, apoi după ce a spălat masa a sortat tot peștele și l-a dat bine cu sare. ”Calcanu' l-oi prăji, că mâine vin fini-țigani că-s Floriile și trebuie să-i omenesc. Crapul l-oi pune la cuptor cu bulion, cimbru și usturoi, c-așa vrea tot familionu'. Scrumbia o dau la gheață, pentru ziua de Paște, iar șalăul să și-l facă mamă-ta rasol, pentru regimul ei de ficat”, a zis bunica de parcă noi aveam să cerem vre-o socoteală. Cu asta, ne-am retras tiptil, cât mai spre poartă, ca să ne lăudăm la ceilalți, de pe stradă, cu minunățiile de bășici, acum uscate și țapene, pe care le fluturam ca pe baloane.
Rasol de șalău
Ingrediente: un șalău potrivit, 2 morcovi, 2 cartofi, 4 cepe mici, un ardei gras, sare, piper, foaie de dafin sau cimbru (după gust). Preparare: Se curăță, se spală, se unge cu ulei și se sărează peștele. Legumele se curăță și se porționează după dorință, apoi se fierb pe jumătate. Se montează peștele într-o tavă peste care se toarnă legumele și zeama, cât să-l acopere, apoi se dă la cuptor, la foc potrivit, pentru a se fierbe 20 min. Se ornează cu pătrunjel verde și se servește cu lămâie.

Fenicul sau molură

Azi n-am să fac nimic. Am mâncare pregătită, bag aspiratorul mâine, ca să fiu liberă poimâine s-o ajut pe Aneta la pomană. Vrea să împartă câteva vase pentru morţi. Frumos şi credincios! Nici nu m-am gândit bine cum am să fac să lâncezesc şi sună de două ori, cine? Teroarea, Paula, numai ea sună de două ori! Nervos! Îi deschid şi sare spre mine: "Tanti, am o surpriză măreaţă!". "Ce surpriză!!", zic ironic. "Ia, uite ce am aici!" Şi-mi întinde o sacoşă în care avea şase bulbi de fenicul sau morulă.
"De unde ai atât de multă morulă? Ai dat atâţia bani…", îi zic eu uimită. Paula mă privea interzisă: "Tanti, ăsta este fenicul, nu morulă", mai zise ea cu glas sugrumat. Cred că-i treceau tot felul de idei prin cap. "Lasă… fenicul sau morulă-i tot una! Cât ai dat pe el?" "N-am dat! Mi l-a dat Ema, colega mea. A fost pe acasă şi i l-a dat mamă-sa ca să-l mănânce. Ei nu-i place şi mi l-a dat mie. I-am zis că-l faci matale şi-i dau şi ei dacă iese bun." "Ce şmecheră eşti! Să ţi-l fac eu tocmai azi când eram în relache", mă dau eu lovită, "dă-i un telefon şi spune-i să vină pe la şase să mâncăm împreună şi hai să pregătim ceva din el!".
Am spălat şi tăiat bucăţile de fenicul, pe lung, apoi ca pe ceapă, dar fideluţe groase de un deget. Am curăţat patru morcovi pe care i-am dat pe răzătoarea mică şi patru cartofi potriviţi, pe care i-am tăiat ca pentru cartofi prăjiţi foarte subţiri. Am pus într-o tavă ulei, un rând de feliuţe de fenicul, le-am presărat cu puţină sare şi piper şi le-am prăjit uşor, apoi le-am pus deoparte. Între timp am prăjit cartofii în ulei, fără să-i rumenesc, i-am scurs de grăsime, am montat peste feliile de fenicul jumătate din ei, am presărat puţină sare şi jumătate din morcovul ras. Am pus restul de cartofi, apoi restul de morcovi şi am acoperit cu restul de fenicul neprăjit. Am presărat un praf de sare, piper şi am dat totul la cuptor, ca să se amestece mirosul morulei şi gusturile, pentru 30 de minute, la foc potrivit. Am pregătit o salată de andive, cu morcov, ceapă verde, usturoi verde, ardei capia, cu ulei de măsline şi zeamă de lămâie.
Când din cuptor năvăleau mirosuri parfumate şi pâinea pe care o prăjisem era călduţă, şi-a făcut apariţia şi Paula cu colega. "Ema", zise ea întinzând mâna. "Ţi-am zis eu, dragă?", îi spuse Paula. "Sărut mâna, tanti, ce grozav miroase!", turui ea şi se instală pe scaun.
Am înţeles. Ce sufragerie, ce masă… Mâncăm aici, în bucătărie, cu miros de fenicul şi pâine prăjită, meniu de post!

Salată de cartofi cu feniculIngrediente: 4 cartofi mari, 2 buc. fenicul, 2 morcovi, 1 ceapă roşie, ulei de măsline, zeamă de lămâie, sare şi piper.
Preparare: Se fierb cartofii în coajă şi apoi se taie bucăţi potrivite. Morcovii se rad fin, ceapa şi feniculul se taie solzişori. Se pune un praf de sare peste cartofi, ulei şi zeamă de lămâie cât sunt călâi, se adaugă ceapa şi se amestecă uşor. Când s-au răcit bine se adaugă feniculul, morcovul, se drege de sare şi piper, se mai pune ulei şi zeamă de lămâie după plac. Se acoperă cu un capac vasul şi se serveşte după 15 minute, ornată cu frunzele de fenicul tocate sau cu mărar.

Meniul din post poate fi delicios

Acum două zile mi-am adus aminte cum bunica deschidea cămara şi rămânea cu ochii la rafturi. O dată am întrebat-o ce face şi mi-a zis: „Fac mâncare”. M-a intrigat. Cum adică... „mâncare”? N-au bucatele astea un nume? Acum, după atâţia ani, îmi dau seama că avea dreptate. De cum am deschis uşa la cămară, am început să trec în revistă conţinutul borcanelor şi al cutiilor de conserve. Mi-a rămas gândul la borcanul cu castraveţi în saramură. Puşi special fără oţet. Numai buni pentru o salată de boeuf, pentru a fi consumaţi la o friptură şi pentru o mâncare.
Suntem în plin post şi dăm din colţ în colţ, pentru că nu ştim ce să mai gătim. Dar... uite cum din rafturile pline vin ideile cele bune. N-ai nevoie de cărţi de bucate! Doar de frumoase amintiri! Mâncarea de castraveţi muraţi este una specială, care nu se prepară decât în sezonul rece, şi este ideală chiar şi pentru post. Aşa că am înşfăcat borcanul cu castraveţi şi am scos „de mustăţi” 10 bucăţi. I-am pus în apă călâie, cu felii de cartof, ca să scoată din ei surplusul de sare. Între timp, am tăiat solzi mai grosuţi din trei cepe, am scos din borcan patru roşii curăţate de piele, şi am pus la fiert apă pentru paste, din cele scurte, fără ou, sub formă de sfredele – doar o cană, pentru că doar pe ele le mai aveam. De, lenea e cucoană mare! Cu ocazia asta mi-am luat angajamentul să fac nişte paste, ca să nu mai ajung la cele din comerţ, ca acum.
Din frigider am scos un morcov, o căpăţână de usturoi, o legătură de mărar verde şi una de pătrunjel. M-am năpustit asupra morcovului, pe care l-am curăţat şi l-am ras. Am pus în trei linguri de ulei, ceapa şi morcovul ras, cu un praf de sare şi o jumătate de cană de apă, ca să se înăbuşe bine. Am curăţat patru căţei mari de usturoi şi i-am stri­vit. Când s-au înmuiat şi au început să miroasă ameţitor, am scurs castraveţii şi i-am tăiat rondele mai subţiri de o jumătate de centimetru. Le-am undit iar în apă, le-am scurs şi le-am pus peste ceapă.
Am adăugat o cană cu apă, am amestecat bine şi am lăsat la foc mic, pentru 20 de minute. Între timp am tocat roşiile, şi verdeaţa. S-au fiert şi pastele, le-am scurs şi le-am undit în apă rece, apoi le-am lăsat la cald.
Când am constatat că rondelele de castraveţi erau pătrunse şi mirosul mâncării căpătase iz deosebit, am adăugat roşiile şi usturoiul pisat, am mai pus o cană cu apă fierbinte, apoi le-am dat la cuptorul încins, cu foc potrivit pentru 10 minute. La scurt timp, din cuptor năvălea în bucătărie un miros nou, pe lângă cel de usturoi, miros aţâţător. Am scos cratiţa, am adăugat pastele, verdeaţa tocată mărunt, piper, încă o jumătate de cană de apă fierbinte, am dres de sare şi am pus iar la cuptor pentru 15 minute. Când am scos cratiţa, aveam o minunată mâncare de castraveţi muraţi, fără carne, doar cu paste, cu un gust delicios şi un aspect pe măsură.
Nici n-am apucat să o pun pe aragaz că şi intră Paula care, de la uşă, începe să inspire adânc plescăind. „Tanti, miroase bestial, ce-ai făcut?” „Mâncare se castraveţi muraţi, de post”, îi zic repede. „Grozav, grozav”, zice deasupra cratiţei. „Tanti, eu am venit ca să mă ajuţi să pregătesc nişte legume la cuptor. Se lăuda una în autobuz, la telefon, că a făcut ea ceva de nu se mai poate şi a mâncat tot neamul ei de nu i-a mai rămas nici urmă. Îmi venea să o strâng de gât de poftă ce-mi era.” „Lasă, dragă, că te învăţ, dar mai întâi să mâncăm din minunea asta de mâncare de castraveţi. Bem şi o ţuică bună, că merge tocmai bine, apoi mâncăm şi nişte mere coapte cu gem de ghimber, din ăla care-ţi face somnul dulce”, îi mai zic ademenind-o. Aş! Nici vorbă! Zor nevoie mare legume la cuptor!
„Tantiii, te rooog, vreau legume la cuptor!” „Bine dragă, dar ai tot ce trebuie?”, o întreb doar-doar oi găsi ceva care să-i amâne ideea. A ţâşnit pe uşă şi, până să pun eu tacâmurile şi farfuriile, a şi adus o sacoşă cu legume proaspete şi sticla cu ulei de măsline pe care i-o făcusem cadou de mărţişor. După ce am inspectat totul, le-am pus pe dulap în aşteptare şi i-am zis că „lucrăm”, mai târziu, după ce mâncăm şi ne răsfăţăm cu mere coapte şi o cafea. A fost foarte încântată, am mâncat şi apoi am lucrat împreună la reţeta râvnită cu atâta ardoare, care poate fi preparată şi de post, fără unt.



Legume la cuptor (de post şi de dulce)
Ingrediente: 10 pălării de ciupercuţe, un ardei gras roşu şi unul verde, 3 roşii, 3 cepe, 2 dovlecei, o ţelină mică şi 3 morcovi, 4 linguri de ulei de măsline, (puţin unt), sare, piper. Pentru ornat: 4 cartofi, (un ou când nu este în post) 2 linguri ulei de măsline (unt), sare.
Preparare: încinge cuptorul şi într-o tavă emailată, toarnă uleiul de măsline, apoi montează ciupercuţele şi pune în fiecare câte un strop de ulei (sau „o unghie” de unt) şi un praf de sare, adaugă rondele de morcov, de dovlecel, de ţelină, fideluţe de ceapă şi bucăţele rupte de ardei. Montează feliuţe rotunde de roşii, pudrează cu un praf sare şi de piper. Acoperă cu staniol şi dă la cuptor 30 minute. Pune la fiert cartofii curăţaţi şi tăiaţi bucăţele, cu un praf de sare. Când s-au fiert, scurge bine apa, adaugă uleiul (untul), zdrobeşte-i bine, (adaugă oul), bate bine cu o furculiţă până obţii un piure spumos şi drege de sare. Mai bate puţin şi lasă la cald, până la servire.
Scoate tava, înlătură sta­niolul şi bagă la cuptor 15 minute pentru rumenit. Serveşte legumele pe platouri unde montezi şi grămăjoare din piure, (alături de carnea pre­parată când nu este post!). Asortează cu salată de sfeclă roşie, salată verde sau de varză crudă.

Miezul iernii, între lipoveni

Sărbătorile de iarnă au trecut. Au lăsat în urmă amintiri frumoase, care se vor strecura în sufletele noastre şi pe care le vom purta cu noi de-a lungul vieţii. Cei mai marcaţi de obiceiurile tradiţionale ale Sărbătorilor de iarnă sunt copiii, cei care trebuie să le ducă mai departe. Pentru unii, care trăiesc mai mult pe alte meleaguri, întoarcerea la vechile obiceiuri îi ajută să-şi recupereze identitatea. Printre străini, puţine neamuri reuşesc să-şi mai păstreze credinţa şi tradiţiile.
Acolo unde este unire şi mai ales credinţă şi iubire de Dumnezeu, ca la lipovenii stabiliţi în Delta Dunării, încă de prin secolul al XVIII-lea, tradiţiile străbune sunt păstrate cu sfinţenie. În afară de credinţa străveche, în stilul bisericesc vechi cu respectarea sărbătorilor – a Crăciunului şi Anului Nou – după calendarul iulian, lipovenii păstrează şi vestimentaţia şi preparatele culinare tradiţionale. Postul este strict respectat. La slujbe participă toţi lipovenii, de după-amiază până în noapte, ca apoi, dimineaţa, să se întoarcă la slujba de Crăciun, îmbrăcaţi în straiele tradiţionale.
Bărbaţii poartă o cămaşă lungă, numită rubaşcă, peste pantaloni negri largi şi cizme negre. Femeile îmbracă iubca, o fustă lungă şi largă, sau sarafan, cu bluze albe sau înflorate. Cele măritate poartă pe cap batic, iar cele nemăritate îşi împodobesc părul împletit într-o singură coadă, iar panglica este colorată. Toţi, bărbaţi femei şi copii, sunt încinşi la mijloc cu un brâu, numit pois, din lână, ornat cu ciucuri multicolori. Acest brâu are o importanţă deosebită pentru lipoveni. Chiar dacă nu porţi straiul tradiţional, musai să fii încins cu pois. Bătrânii îmbracă peste straiul tradiţional cunoscuta haină lungă, padiovca. Copiii poartă straie asemenea părinţilor şi ţi-e mai mare dragul să vezi un lipovean de-o şchioapă mergând ţanţoş şi apăsat cu cizmele-i înalte până la genunchi, cu nădragii largi, peste care flutură ciucurii de la pois.
După slujba de la biserică, lipovenii se întorc în casele părinţilor, unde iau masa alături de toată familia. În capul mesei se află cel mai bătrân bărbat al familiei şi mâncărurile sunt servite de femeile care se întrec în a-şi etala bunătăţile. Masa este pregătită abia după ce s-a aşternut pe ea un strat de paie peste care se pune faţa de masă. Se leagă picioarele mesei cu lanţuri pentru a alunga răul din casă şi fiarele să nu mănânce turmele de oi sau vitele. Pe duşumeaua camerei se presară fân.
Preparatul tradiţional este gâsca cu mere, care se face după cum spune o lipoveancă pricepută, Zoia Ivan din Jurilovca, pe care am întâlnit-o într-un an la ea acasă, în inima apelor: „Se ia o gâscă de 3-4 kilograme, bine curăţată şi ştearsă de apă, se presară cu un amestec de sare, piper, boia de ardei, usturoi pisat şi pe afară, şi pe dinăuntru. Umplutura se pregăteşte din mere acrişoare descojite, tăiate bucăţele şi, dacă vrei ceva deosebit, poţi pune şi o mână de caise şi prune uscate, cubuleţe de coajă de portocală, o mână de nuci, precum şi o legătură de pătrunjel verde.
Toate ingredientele pentru umplutură trebuie tocate cubuleţe şi amestecate într-un castron, apoi se umple gâsca. Pentru cine vrea numai mere, trebuie să le cureţe şi să le taie felii subţiri. După ce s-a umplut gâsca se coase sau se prinde cu scobitori. Se pune într-o tavă mai adâncă un strat de folie de aluminiu, se adaugă grăsime de pasăre sau ulei şi se montează gâsca cu pieptul în sus. Alături de gâscă se pun mere întregi sau tă­ia­te jumătăţi. Se împachetează gâsca în folie şi se dă la cuptor cu foc potrivit pentru două-trei ore (în ra­port de greutatea păsării, cu cât este mai ma­re greutatea timpul de preparare este mai lung).
La fiecare 30 de minute se toarnă grăsime din tavă peste gâscă. Dacă tinde să se umfle pielea de pe piept, înţeapă cu o scobitoare şi pe pulpe. Când este gata, se scoate folia, se mai toarnă grăsime din tavă şi se lasă la cuptor încă 20 de minute pentru a se rumeni frumos. Dacă a fost făcută şi cu altă umplutură se toarnă suc de portocale şi se lasă în cuptor. Se serveşte pe un platou mare cu garnitură de mere coapte şi felii de portocale”.
La masa tradiţională nu lipsesc bor­şul şi chif­telele de peşte, ha­la­deţ sau piftia de porc fără usturoi, care se serveşte cu hrean în oţet, dar şi colţunaşii cu brânză (vareniki), clătitele cu brânză sau urdă (blină), unse din belşug cu smântână şi bu­dincă de orez (kaşnik). La toate astea sunt necesare băuturi. Se servesc votca, tării făcute în casă, ca rachiul de mere, de pere, ţuică din porumb, vişinate şi căpşunite, dar şi vin alb şi roşu.
După ce se termină ospăţul, lipovenii se odih­nesc, pentru că seara se adună iar în Biserică la slujba de vecernie, care durează până târziu. A doua zi, copiii şi cei tineri merg cu semănatul (seiu-veiu), împrăştiind grâu în curţile şi în casele colindaţilor, cu capra, cu buhaiul, cinstind un pahar cu gazdele sau gustând din dulciurile oferite.
Se aud în localităţi şi sate muzica dansurilor şi cântecele specifice lipovenilor. Petrec şi se bucură împreună, înmagazinează energie şi iubire, ca apoi fiecare să se împrăştie prin lume, după nevoi şi nădejdi, cu gândul întoarcerii, uniţi în credinţa străbună.

O tavă cu plăcinte ca să învingem iarna!

Frig afară, vreme rea. Vrei, nu vrei, stai în casă. Nici poftă de mâncare n-ai! Găseşti ce să faci, ca să nu stai degeaba, dar parcă n-ai nici un elan. Mai vine o vecină după o cratiţă sau o formă de prăjitură, dar… tot nu-ţi schimbă starea. Tudoriţa a venit să-mi ceară o formă mai mare, ca să facă ceva dulce pentru nepoţi. Aşa mi-a venit ideea să fac şi eu o… ceva. Nici prăjitură, nici… „Ceva” care este mai sărăţel, pe care să-l poţi mânca la o ţuică, o bere sau un pahar cu vin şi „ceva” pe care să poţi pune puţin zahăr pudră vanilinat, ca să-ţi fie de-un desert. Mda!
Îi zic repede Tudoriţei că-i dau o tavă, dar după ora unu de-amiază, că numai atunci va fi liberă. Tava. Doamna pleacă mulţumită şi eu rămân la fel.
De cum iese femeia, inspectez frigiderul: ouă sunt? Da. Brânză este? Da. Untură este? Da. Drojdie de bere am? Da. Pentru ce-mi mai trebuie găsesc în cămară. Bag viteză, cu groază că mi se ofileşte ela­nul, şi aprind focul la cuptor, ca să se încingă. Pun planşeta şi cern două căni de făină, pun un praf de sare, amestec drojdia cu puţină apă călduţă şi un praf de făină şi mai aştept ca să se încălzească, la temperatura camerei, ouăle, brânza, un­tura.
Nici nu mi-am îndreptat bine spatele că apare Paula, vecinica. Mă ia pe departe şi-mi zice că a băut ea, la o colegă, nişte lichior din portocale bestial. „Mă, îi zic, din acesta se găseşte, după câte ştiu, prin magazine. Ce-i aşa de bestial la el?” „Da, mi-a plăcut foarte mult”, îmi zice cu gândul dus la gustul lichiorului. „Stai aşa!, îi zic”, şi mă duc la „dos”, cum îi zice ea locului din debara, unde ţin eu bunătăţile de băut.
Îi aduc o fostă sticlă de bere în care era lichior de portocale făcut de mine. Îl ţin în sticle închise la culoare, pentru că-şi păstrează nuanţa portocalie mai bine. Îi pun într-un păhăruţ şi-i dau să bea. „Gustă, gustă! Dar mai întâi miroase-l bine!”, o îndemn. „Ia vezi, cum este? E mai bun sau mai rău?”
Paula inspiră adânc parfumul lichiorului, gustă puţin şi apoi cu mai mult curaj bea jumătate din păhăruţ. „Doamneee! Tanti, ce bun este! Ah, dar e cam tare!” şi se scutură din umeri. „Ce bun esteee! Cum l-ai făcut? Îmi spui şi mie? Vreau să fac şi eu. Când vine mama, la vară, să-i dau şi ei, pentru că-i place lichiorul. Tanti, te roooog!”, se milogea ea ca să mă impresioneze.
„Nu te milogi, că te învăţ. Îţi trebuie patru portocale, opt lin­guri de zahăr sau mai mult, după cât de dulce îl vrei, 500 ml alcool tare şi 250 ml apă. La astea adaugi două săptămâni de aşteptare până când îl prepari şi pe urmă, cu cât îl păstrezi mai mult, bine închis, este mai tare şi mai bun. Şi, dacă-ţi mai spun şi nişte secrete de fabricaţie, îi faci praf pe toţi!”, îi zic.
Am împins-o către uşă. Aş! S-a proţăpit pe scaun, lângă masă, cu ochii sfoară la făină. Am înţeles şi m-am apucat de treabă. Am frământat coca, am pregătit brânza cu ouăle, am întins foaia, am tapetat tava cu puţină făină, am montat foaia, am pus umplutura şi am băgat tava la cuptorul încins, dar am lăsat focul potrivit.
Paula n-a scos o vorbă în tot acest timp, dar după ce am băgat tava în cuptor a început „mitraliatul”: „Fără cocă deasupra? Cum o să fie? Se coace? Nu se arde? Mai creşte? Nu se lasă? O să fie bună? Eu n-am mâncat plăcintă fără o foaie deasupra. E bună?” şi tot aşa, de mă zăpăcea de cap. „Lasă, dragă, nu te îngrijora! O să fie bună, ai să vezi!” Şi… a fost mi­nunată.


Plăcintă cu brânză, într-o foaie
Ingrediente: pentru blat: 2 căni de făină, un praf de sare, jumătate pacheţel de drojdie, o lingură oţet, 2 ouă, o cană cu apă călduţă, 2 linguri untură (unt sau margarină). Pentru umplutură: 800 g brânză telemea puţin sărată, 6 ouă (mai multe, mai bine), un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu.
Preparare: Toate ingredientele se ţin la temperatura camerei. Bate într-o cană drojdia cu o lingură de apă şi puţină făină, apoi las-o 10 minute la crescut. Cerne făina, adaugă sarea, untura împărţită în bucăţele, ouăle bătute, drojdia, oţetul şi frământă adăugând apa călduţă. Obţii un aluat pe care-l laşi 30 de minute la odihnit. Razi brânza într-un castron, adaugi ouăle bătute, guşti ca să dregi de sare, după cum îţi place. Presari făină pe planşetă şi întinzi o foaie care să fie mai mare decât tava, ca să-i tapeteze şi pereţii. Ungi tava cu puţin ulei, presari cu puţină făină, montezi foaia de aluat, pui vârful de cuţit de bicarbonat în umplutură, baţi bine şi torni peste aluat. Netezeşti frumos şi dai la cuptor, cu focul potrivit. Peste 15 minute poţi deschide cuptorul ca să verifici coacerea. Este gata atunci când încerci cu o ţepuşă (din cele de frigărui) şi iese curată. Faţa trebuie să fie uşor rumenită şi umflată. Se lasă să se retragă uşor şi, când este călduţă, se taie după dorinţă şi se scoate pe platou. Merge cu bere, vin, ţuică şi ca desert, pudrată cu zahăr.

Plăcinta de varză a bunicii

Într-o zi, în care suferiserăm o înfrângere cumplită într-o luptă cu bulgări, toată gaşca, adică eu şi cinci verişori mai răsăriţi, ne-am întors spăşiţi şi ne-am debarasat de armurile de zăpadă, sub atenta suprave­ghere a bunicii, care ne-a ordonat să ne aliniem pe patul din bucătărie şi să ne învelim cu păturile calde. N-a trecut mult timp şi bunica m-a trimis s-aduc covata cea mică din cămară. Abia atunci am observat, pe dulap, săculeţul cu făină şi sita, şi făcăleţul, şi…
Aoleu!, îmi zic în gând, face ceva bun! Am ţâşnit din pat ca arsă şi am adus covata. Bunica, a luat un lighenaş şi a ieşit imediat. Noi chicoteam punând de-o hărmălaie. Nici nu ne-am dat seama când a intrat înfrigurată. A pus pe masă, în lighenaş, un vărzoi murat, care mirosea cât putea. Vărul cel mic s-a strâmbat. „La-s că ţie nu ţi-oi da! Că-ţi pute!”, i-a zis bunica de i-a tăiat elanul la strâmbături.
Ne-am tras toţi aproape să vedem ce face. A scos patru căni de făină pe care a cernut-o de două ori, timp în care noi trebuia să ne ţinem departe de puful alb, ca să nu suflăm în el, pentru că prea era ispititor aşa cum curgea repejor şi se punea în morman cu moţ, pufos, dar neted şi… ah ce l-aş mai fi turtit! După asta, ne-a dat la fiecare câte un bob de drojdie de bere, „de vitamină”, pe urmă, unul cât o nucă a pus într-o cană cu puţină apă caldă şi două linguri de făină. Le-a bătut bine cu furculiţa şi a lăsat cana pe cuptorul sobei. A început a curăţa varza. Scotea foile şi le tăia cotoraşele pe care noi le ronţăiam pe rând.
Doar întindea mâna cu un cotoraş, că imediat era înhăţat de cineva, chiar şi de Mihăiţă, năzurosul. Bunica a împăturit frunzele şi le-a stors bine în pumni, apoi le-a tocat cât mai subţirele. A scos untura dintr-o bucată, cam de o palmă, de slănină afumată tăiată bucăţele, pe care a topit-o într-o cratiţă, pe plita sobei. Noi… numai ochi! Când bucăţelele s-au rumenit şi au slăbit bine, le-a scos şi le-a pus într-o strachină. Noi, cu gândul la ele şi cu gurile pline de pofte, aşteptam.
În locul slăninei, în untura rămasă, bunica a pus un morman de ceapă, tăiată ca fideaua, pe care a îndesat-o ca să-o călească şi a mai pus un lemn pe foc. Usturoioasa ceapă, ofticată de focul ce-o dogorea, ne făcea să lăcrimăm şi să ne picure nasurile, dar curiozitatea noastră începuse să sporească. Ceapa s-a înmuiat, iar bunica a pus peste ea fideluţele de varză. Toată! A amestecat-o, a mai pus o cană cu apă şi a băgat-o la cuptor. Până să întrebăm ce şi cum, bunica a prins a amesteca în mormanul pufos două ouă, un praf de sare, maiaua şi patru linguri de untură. A frământat-o bine şi a pus-o sub prosop ca să sporească.
Din cuptor, când bunica-l deschidea ca să răsucească varza, străbăteau mirosuri ne­bune care ne răscoleau foamea. Văzându-ne bâţâindu-ne de nerăbdare, bunica ne-a oferit de mâncare: ciorbă de rasol de porc, acrită cu zeamă de varză şi fasole lată (pusă de bunica la borcan) cu carne de porc (păstrată-n untură) şi ceva castraveţi muraţi. Nici vorbă să vrem! Cu varza cum rămânea? Şi coca de sub prosop în ce se transforma? Aceste întrebări ne frământau mai mult decât orice în momentele alea.
Când varza s-a călit cât trebuie şi nu mai avea pic de zeamă, bunica a pus-o la răcit, apoi i-a pus piper şi bucăţele de slănină, după ce ne-a dat la fiecare câte una de gust. A întins o foaie de aluat, pe care a pus-o în tava pudrată cu făină, peste aluat a întins varza, a pus peste ea o altă foaie de aluat şi a băgat tava la cuptor. Cam trei sferturi de oră a durat, şi bunica a scos tava cu o minunată plăcintă aurie şi aburindă. A pus-o pe tocător şi a acoperit-o repede cu două prosoape, ca să „nădu­şească”. Am mai aşteptat puţin, şi bunica a tăiat plăcinta în două şi pe fiecare în bucăţele. Jumătate era a noastră! Am hăpăit-o de nici nu s-a văzut, nu s-a pomenit.
Restul era pentru „muncitorii” care veneau curând înfriguraţi şi pentru care pregătise şi o jumătate de ţuică de prune, numai bună de fiert şi de alungat răceala şi grijile.



Bulz cu varză murată
Ingrediente: 4 căni de mălai, o varză murată mare tocată fideluţă, o bucată (200 g sau după dorinţă) de slănină afumată sau bacon, 2 cepe mari tăiate fideluţă, piper sau fulgi de ardei iute (după gust), smântână, ardei iute murat.
Preparare: Pune la topit bucăţile de slănină într-o cratiţă, scoate-le după ce s-au rumenit şi adaugă ceapa în grăsimea rămasă, pune-i un pic de apă fierbinte şi las-o la înăbuşit. Când devine sticloasă, adaugă varza, amestecă bine şi las-o la cuptor, amestecând din când în când. Când s-a călit, adaugă slăninuţa prăjită, piper şi drege de sare, las-o la rece cât să pui mâna pe ea. Încinge cuptorul! Prepară o mămăligă bine fiartă şi las-o în tuci (cratiţă) să se răcească puţin, cât să poţi forma găluşte mai măricele, pe care să le umpli cu două-trei linguri de varză, le rotunjeşti şi le închizi bine, le ungi cu grăsime (untură, ulei), le pui în folie de staniol pe care o strângi bine, apoi le aşezi într-o tavă (sau pe grătarul cuptorului, dar fac mizerie). Laşi cam 30 de minute la foc potrivit. Scoţi tava şi laşi 10 minute, apoi scoţi bulzi numai cât îţi trebuie, îi desfaci cu grijă şi-i montezi pe farfurie alături de ardei iuţi muraţi sau de fulgi de ardei, smântână şi musai cu ţuică fiartă.

Melci cu linte, ceapă roşie şi busuioc (reţetă rapidă)

Ingrediente: aluat de pizza, o conservă de 400 g linte fiartă, 4 linguri ulei, 3 cepe roşii, 4 căţei de usturoi, după gust, sare, piper şi o crenguţă de busuioc, pentru ornat.
Preparare: Pune aluatul la cald, pentru 30 minute. încinge cuptorul. Din aluatul de pizza faci, de regulă, opt bucăţi, din care, modelezi, cel mai bine cu mâna, fâşii dreptunghiulare, egale ca mărime, cu grosimea de 5 mm. Lasă-le la crescut, la cald, pe planşeta pudrată cu făină. între timp, scurge lintea de zeamă, într-o strecurătoare. Curăţă şi taie fideluţă ceapa. Separat, pune lintea într-un vas, în uleiul încins, la foc potrivit şi las-o 5 minute, amestecând-o. Adaugă ceapa, presară sare şi piper după gust, amestecă bine, pune un capac şi lasă-le să-şi ofere gusturile şi parfumurile 5 minute, apoi dă vasul la răcit. Unge o tavă cu puţin ulei şi presară un praf de făină.
Când este călduţă lintea, gustă şi drege de sare şi piper, adaugă usturoiul pisat, dacă-ţi place şi amestecă bine. Pe fiecare fâşie trebuie să montezi o lingură de linte. Dacă aluatul a crescut prea tare, îl nivelezi uşor cu vergeaua, fără să apeşi. Acum întinzi uşor linte pe suprafaţa fiecărei fâşii de aluat şi rulezi ca pentru cornuleţe. Montezi fiecare rulou pe lateral, apăsând uşor ca să stea melcul bine strâns, lăsând la vedere o parte din umplutură. Unge-le cu puţin ulei şi dă-le la cuptorul încins, la foc potrivit, aproape o oră. îi poţi servi calzi sau reci, ornaţi cu frunze proaspete de busuioc. Sunt delicioşi melcişorii ca aperitiv sau ca unică masă seara. De-i serveşti cu un vin roşu de ţară vei fi gospodina anului în familie.

Pâinea – regina modestă

Într-o staţie de autobuz, un tânăr mânca cu poftă dintr-o pâine. Dovedise aproape jumătate din ea şi muşca cu nădejde din ce-i rămăsese, făcând poftă celor care-l priveau. Tânărul nu se sinchisea, avea doar un scop, acela de a-şi potoli foamea cu pâinea aia foarte proaspătă şi frumos mirositoare.
Mă gândeam la pâine, la cât de preţuită este de toate popoarele lumii. Pentru pâine unii şi-au dat viaţa, iar alţii au luat vieţi. Istoria pâinii, atât de îndepărtată şi însoţeşte omul încă de la primele semne de civilizaţie.
Pe măsură ce omenirea a evoluat, pâinea a însoţit-o fiindu-i partener la toate realizările. Nimic nu s-ar fi putut înfăptui dacă „Pâinea noastră cea de toate zilele” nu ne-ar fi fost dată nouă. Ce rol important are în viaţa omului! Şi cât de puţini sunt cei care îşi dau seama de acest lucru. Nici nu pot să mă gândesc ce s-ar întâmpla, dacă, printr-o nenorocire, ar dispărea pâinea. Brusc! Fără nici o explicaţie, ca printr-un mister, nimeni n-ar mai avea nici o fărâmă de pâine. Cred că atunci ar fi, cu adevărat, o mare nenorocire pentru omenire şi sper să nu se întâmple niciodată.
Dătătoare de viaţă
S-ar cuveni ca în fiecare ţară să existe un monument închinat grâului, pâinii şi primei gospodine care a făurit-o. Eu sunt convinsă să era femeie. Poate a fost un bărbat, cu toate că mă îndoiesc să stea un bărbat la foc, în loc să meargă la vânătoare, în vremurile îndepărtate. Tare aş dori să văd cum a procedat. Cum a măcinat sau a zdrobit grâul. Şi, de ce? Cum a amestecat praful de grâu cu apă? Şi, de ce? Cum de l-a făcut mai vârtos? Şi, de ce? Cum de l-a copt? De ce şi pe ce? Oare i-a plăcut? S-a simţit sătul? Iată mulţimi de întrebări fără răspuns.
Deocamdată, noi ne bucurăm de acest minunat aliment, care cu modestie se află pe mesele noastre. Pâine mare, pâine mică, simplă sau cu adaosuri de cartofi, seminţe şi alte ingrediente care, se consideră că o îmbogăţesc, ea este prezentă pe orice masă. Mare şi rotundă, fierbinte sau rece, dar proaspătă, pâinea are un scurt moment de fală, atunci când nu este tăiată felii sau ruptă bucăţi, când este mâncată din priviri. De cum punem, mâna pe ea, o şi facem felii şi feliuţe, o ungem cu de toate, o facem bucăţele, o băgăm în sosuri, în zemuri şi ajungem să ne hrănim cu ea, fără a o aprecia la adevărata ei valoare.
Salatele, sosurile, mâncărurile în general sunt apreciate. Rar ai să auzi pe cineva spunând că bucatele au fost foarte bune, dar pâinea a fost minunată! De fapt, ea este modesta regină a mesei! Modestă, hrăneşte ca o mamă iubitoare, care nu aşteaptă musai recunoştinţa copiilor crescuţi cu trudă, blândă şi bună, pâinea ne menţine în viaţă.
Pâinea caldă, abia scoasă din cuptor, adună familia şi aduce asupra ei pacea şi căldura căminului. Mirosul unic, domoleşte spiritele şi înalţă sufletele.

Lipii sau cocuţele bunicii
Ingrediente: 4 căni făină, 3 linguri untură, după anotimp (sau 5 linguri ulei), o cană de apă, un pacheţel de drojdie proaspătă (ţaică), o linguriţă de sare, o linguriţă de zahăr, făină şi apă la îndemână, dacă e nevoie.
Preparare: Pune toate cele, de cu seară, în bucătărie, la cald. Dimineaţa, pune într-un castron ţaica şi bate-o cu zahărul, o lingură de făină şi apă călduţă, cât să faci o maia ca o smântână. Las-o la crescut o oră, acoperită cu un şervet curat. Pune sarea în făină şi cerne-o în covată. Când a crescut maiaua pune-o peste făină, şi treptat apa şi untura topită, apoi frământă bine până se desprinde de pe mâini. Dacă cere apă şi făină mai pune puţină. Lasă la crescut o oră, apoi formează turte, în palme, cât vrei de mari. Le pui la copt, pe ambele părţi, pe plită sau în tigaie de teflon, la foc potrivit, să nu se ardă, şi... gata cocuţele!

Pâinea de casă a bunicii
Ingrediente: 1 kg făină (de ţară), un pacheţel şi jumătate de drojdie proaspătă (ţaică), 4 linguri ulei, o linguriţă de sare mai grunjoasă, o linguriţă de zahăr, două căni de apă călduţă.
Preparare: Pune toate la cald, în bucătărie, de cu seară. Dimineaţa, încinge cuptorul. Prepară maiaua din drojdie bătută cu zahăr, o lingură de făină şi puţină apă, cât să se facă o ciulama şi las-o la crescut într-o strachină mare, acoperită cu un ştergar curat şi culcuşită între cârpe, la cald. Ea creşte repede, sau mai încet, după cum de vioaie e ţaica şi cât de cald îi e. Cerne făina în covată, sau lighenaş, împreună cu sarea.
Dacă ţi se pare deasă, înseamnă că nu-i bine uscată şi mai cerne-o o dată şi încă o dată până devine pufoasă. Fă o gaură în mijloc, pune maiaua care a crescut de dă să iasă din strachină, amestecă puţin, apoi pune uleiul treptat şi apa călduţă, în timp ce amesteci. Frământă bine şi tra¬ge toată făina, treptat, fără grabă să simţi coca mătăsoasă în mâini. Dacă e prea vârtoasă adaugă apă călduţă, dacă e prea moale, adaugă câte un praf de făină. Făina este cea care dă vârtoşenia la cocă. Trebuie să se desprindă coca de pe mâini. Dacă e numai bună, o acoperi cu două-trei ştergare şi dai covata pe pat sau pe masă, culcuşită bine.
O oră trebuie să stea la crescut şi când s-a ridicat, să fie dublă aproape, o scoţi pe planşeta presărată cu făină, îi dai forma rotundă şi o mai laşi lângă sobă ca să mai crească, preţ de un sfert de oră. O pui, după cum ţi-e cuptorul, direct pe vatră sau într-o tavă presărată cu făină. Pe urmă, o crestezi în cruce, o ungi cu puţină apă călduţă şi o presari cu un puf de făină, faci semnul crucii deasupra ei şi o bagi la copt. Nu umbli la ea, o oră, la foc potrivit spre mare. E gata când s-a rumenit frumos şi, dacă o loveşti uşor sub ea, sună a gol. O scoţi şi o acoperi cu un ştergar.

Lecţia bunicii: cum variezi meniul în Postul Sfintei Marii

Fiind scurt şi cu hrană variată, postul poate fi ţinut şi de cei mici

Educaţia duhovnicească a copiilor începe în Postul Sfintei Mării. Aşa credea bunica mea, care obişnuia să spună că este un post scurt, în care hrana este foarte bună şi poate fi ţinut şi de copii, pentru că Maica Domnului iubeşte foarte mult copiii.

De la 1 august şi până la 15 august, bunica ne răsfăţa cu tot felul de preparate de post. Lunea, miercurea şi vinerea mâncam tot felul de plă­cinte coapte în cuptor, din aluat de pâine şi minuni de umpluturi nefierte, cum ar fi măsline tocate, varză, dovlecel, vinete şi morcov ras, praz, însoţite de felii de roşii uriaşe, castraveţi şi ardei gras. Pe seară ronţăiam ceva pâine prăjită şi mâncam un terci de roşii proaspete, amestecat cu tot usturoiul din lume, de ne luau gurile foc.

Marţea şi joia ne răsfăţa cu ciorbiţe de zarzavat şi cu ghiveciul cel mai bun din lume, făcut din legume înăbuşite în tuci, doar cu puţină apă şi sare, puse după tăria la foc, drese cu piper şi aromate cu felioare de ustu­roi şi mărar cu pătrunjel, tocate fin şi puse la urmă, ca să-şi dea parfumul în sosul ăla aromat, îngroşat puţin de cartofii care se înmuiaseră uşor şi care umplea curtea de arome.

Sâmbăta şi duminica, aveam salata de vinete, ardeii copţi, cartofii prăjiţi, cartofii la cuptor, din cei cu o "cremă" de bulion, cartofi umpluţi cu ciuperci, ciuperci umplute cu orez şi boabe verzi de mazăre, pilaf cu legume şi multe altele care, de fapt, era pe mesele noastre şi în cursul anului, numai că… parcă nu erau la fel de bune.

Fructele nu ne lipseau şi le puteam mânca tot timpul. Nu mai vorbesc de dulciurile pe care le făcea bunica fără a le coace: prăjitura din miez de nucă şi pastă de rahat cuprinsă de două foi de napolitană sau romburile de magiun tăvălite prin cristale de zahăr.

Acum ne îndulcea, mai ales pe seară, când ne adunam pe prag şi bunica ne povestea minunile pe care le face Sfânta Fecioară Maria şi cum a anunţat-O îngerul Gavriil că trebuie să treacă la viaţa din ceruri. Ne spunea că Ea ne ajută să putem să ţinem post.

Că mâncarea din post este mai gustoasă şi mai curată. Că, mai ales în post, trebuie să te abţii nu numai de la a mânca de dulce ci şi de a te purta urât. Nu trebuie să te cerţi, să te baţi, să pârăşti, să înjuri pentru că în felul acesta devii mai bun, capeţi un suflet curat. Cine poate să se abţină acum copil fiind, mai târziu, când va fi mare, va fi un om adevărat, bun, iubitor de oameni.
Noi copiii mâncam cu plăcere toate bucatele, ne străduiam să ne purtăm frumos dar nu înţelegeam de ce unora le e greu să ţină post?!

Supă de varză
● Ingrediente: o varză mică (1 kg), 2 morcovi, 2 cepe, 5 roşii, 1 ardei gras, 5 fire mărar, o legătură de pătrunjel, sare, piper.
● Preparare: Puneţi la fiert 4 l de apă. Tocaţi mărunt cepele şi ardeiul gras, radeţi morcovii, decojiţi şi tăiaţi cuburi roşiile, tocaţi fin mărarul şi pătrunjelul. Tocaţi fideluţă varza, fără cotoare. Puneţi într-o oală, la foc potrivit, ceapa, morcovul şi un praf de sare cu o cană de apă rece. Lăsaţi să se înăbuşe, mestecaţi des, ca să nu se prindă de oală şi după 5 minute, adăugaţi varza toată, amestecând-o cu legumele. Puneţi o cană de apă fierbinte, lăsaţi să fiarbă 10 minute, apoi adăugaţi ardeiul gras şi restul de apă fierbinte. Luaţi spuma când începe să clocotească, amestecaţi şi când morcovul este fiert adăugaţi roşiile şi lăsaţi să fiarbă. Lăsaţi focul mai mic, să nu clocotească tare. Luaţi spuma! Când legumele sunt fierte, dregeţi de sare, puneţi puţin piper şi adăugaţi verdeaţa. Puneţi capacul şi închideţi focul. Pentru cine doreşte supa mai consistentă, poate adăuga tăiţei fără ou sau doi cartofi tăiaţi cubuleţe.

Aperitiv din dovlecei şi cartofi
● Ingrediente: 6 dovlecei potriviţi, 4 cartofi, 2 morcovi, 2 cepe, o legătură mărar, o legătură pătrunjel, 6 căţei de usturoi (după gust), sare, piper, 2 linguri făină, ulei.
● Preparare: Se spală cartofii şi se pun la fiert în coajă. Se curăţă dovleceii şi morcovii şi se dau pe răzătoare, se spală verdeaţa şi se toacă fin, se pisează usturoiul. Se pune puţină sare peste dovlecei. Se taie ceapa fideluţă. Când s-au fiert cartofii se undesc în puţină apă rece şi se cojesc, apoi se zdrobesc bine ca piureul. Încingeţi cuptorul! Se pune în puţin ulei, la călit, ceapa şi morcovii, cu puţină sare şi piper. Când s-au înmuiat bine se trag de pe foc, se adaugă cartofii, verdeaţa, dovleceii scurşi uşor, usturoiul. Se amestecă bine, se presară o lingură de făină, se drege de sare şi piper şi se mai adaugă făină, dacă este prea moale compoziţia. Nu trebuie să fie tare! Într-o tavă unsă cu ulei şi tapetată cu făină se toarnă compoziţia, se nivelează şi se dă la cuptor, la foc potrivit până se rumeneşte uşor. Încercaţi cu scobitoarea dacă e coaptă. Se taie pătrăţele şi se serveşte cu roşii.

Blajul de azi confirmă "Mica Romă"

Avanpremieră la Transilvania Fest, cu miere "dacică".

Stejarul multisecular de la Blaj, cunoscut sub numele de „gorunul lui Horia“, este locul unde încep întotdeauna marile evenimente ale urbei

Festivalul itinerant de cultură şi mâncare Transilvania Fest a fost adoptat de comunităţile locale din Ardeal, precum şi de toţi cei care îşi manifestă interesul pentru produsele specifice şi tradiţiile zonelor transilvane, încă de la prima ediţie, din 2005. Anul acesta el va avea loc în zilele de 29-31 iulie, însă organizatorii, aşa cum ne-au obişnuit – şi în maniera marilor teatre care au avanpremiere – i-au invitat pe jurnalişti într-o călătorie iniţiatică, în luna iunie, în locul care va găzdui luna viitoare cea de-a şaptea ediţie a festivalului, respectiv oraşul Blaj, din judeţul Alba.
"Mica Romă", aşa cum l-a denumit Mihai Eminescu, a fost întemeiat în anul 1737 de Ioan Inochentie Micu Klein. Treptat, pe măsură ce oraşul îţi arată istoria sa, înţelegi că aceasta este una şi aceeaşi cu istoria întregului popor român. Constaţi că micul târg cochet, care până în urmă cu patru ani era considerat un oraş mort, a renăscut "respiră şi transmite istorie pură", aşa cum spune primarul Gheorghe Valentin Rotar. Oriunde calci, oriunde te întorci, istoria te împresoară, de la clădirile vechi la copacii seculari, precum stejarul lui Avram Iancu. Toate au fost şi sunt în plină renovare şi punere în valoare.

Transilvania Fest, Primăria Blajului şi Consiliul Judeţean Alba au iniţiat un concurs de arhitectură pentru restaurarea Palatului Culturii. Pentru a evidenţia măreţia palatului şi a proiectului, organizatorii au oferit o "cină la Palat", gătită de Rareş Crăiuţ, directorul Transilvania Fest. S-a servit tartă cu ceapă caramelizată şi piept de pui în sos alb cu garnitură de orez, care au fost preparate după "Cartea Regală de bucate" scrisă de Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României. Un gust... regal, care concurează cu mâncărurile cu sosuri dulci din zonă, pe care vom avea prilejul să le degustăm la sfârşitul lunii iulie.

Pentru că festivalul şi-a propus încă de la început să pună în valoare micii producători locali, sigur că nu au lipsit în traseul nostru întâlnirile cu oamenii locului. L-am remarcat, între ei, pe profesorul de fizică Victor Mateş, care a dus pe meleagurile Japoniei, Chinei, ca şi în ţările europene, mierea şi tradiţia românească în stupărit. De fapt, ar trebui să spunem... tradiţia dacică, pentru că producerea mierii, în zona Blajului, este atestată din Antichitate. Micii producători şi meşteşugari locali reprezintă baza celor care aprovizionează pieţele din Blaj şi a oraşelor din jur, cu legume, fructe, produse lactate şi brânzeturi bio, ţesături la război, sculpturi în lemn. Ne vom reîntâlni cu ei şi cu produsele lor la festival. Însă fala cea mare a locului rămâne producţia vitivinicolă, în zonă aflându-se celebrele podgorii de la Jidvei. Aşa că s-a impus un ultim popas la Castelului Cetatea de Baltă. Acesta a fost înălţat iniţial în secolul al XII-lea şi în anul 1556 a fost dărâmat de principele Sigismund Zapolya. În anii 1570-1580 a fost reconstruit şi a avut diverse întrebuinţări. În perioada comunistă a fost folosit ca sediu IAS şi aici a funcţionat secţia de şampanizare. Şi-a recăpătat gloria şi vechea eleganţă abia după ce a intrat în patrimoniul podgorenilor de azi, conferind locului aureolă de vechi "chateau" în inima viei, asemeni celor din Franţa (vinurile de aici fiind, de fapt, comparabile şi multimedaliate).

Bucate de Ispas

Cireşarul anului acesta ne aduce marea sărbătoare a Înălţării Domnului, după cele 40 de zile în care Fiul lui Dumnezeu a mai stat printre pământeni. Sărbătoare pe care orice creştin o respectă cu tot sufletul. În această zi sunt cinstiţi şi comemoraţi morţii. Mai ales cei care şi-au dat viaţa la datorie, apărându-şi patria, cei care au murit fără lumânare, necu­nos­cuţi, departe de ţară şi familii. Ziua de Înălţare este şi Ziua Eroilor.
Pentru a cinsti acest eveniment, oa­menii pregătesc bucate deosebite şi revin la simbolul pascal al oului ro­şu. Nu există masă de Înălţare pe care să nu fie un platou cu ouă roşii şi cozonac.

Pomeniri
Se pregătesc mâncăruri din carne de miel, de vită, pasăre şi porc, din care creştinii fac porţii pentru cei decedaţi. Panere cu bucate, vin, flori şi lumânări sunt duse la biserică pentru a fi slujite şi sfinţite, apoi duse la cimi­tir sau împărţite celor din jur.
În unele sate, lumânările şi cande­lele aprinse pentru morţi rămân aprin­se în noapte până se sting. Bu­catele pregătite sunt pentru a-i bucura şi a le arăta că nu sunt uitaţi.

Gospodinele noastre se strădu­iesc să prepare mâncăruri deosebite, ţi­nând cont şi de mulţimea de ver­de­ţuri care abundă în această pe­rioadă a anu­lui. Abia ieşiţi din „monotonia” pre­­paratelor de iarnă, verdeţurile proas­pete fac deliciul meselor pri­mă­verii şi încearcă să stabilească o po­ziţie de frunte în scara de valori a gus­turilor, a pretenţiilor. Dacă sunt în­soţite şi de ceva cărnuri, chiar dacă sunt numai câteva bucăţele, meniul este total. Putem vorbi şi despre legumele noi, adică abia apărute în acest an, cum ar fi ceapa verde, ustu­roiul verde, car­tofii noi, morcovii, castraveţii cei mici.
De exemplu
Toate ne stau la dispoziţie şi ne ajută să pregătim o masă de Înălţare pe măsura evenimentului. Minunat este un escalop de viţel cu ciuperci preparat din 500 g felii de muşchi de vită, cinci ciuperci mari, o lingură cu făină, sare, piper, boia dulce, 150 ml vin roşu, ulei. Se prepară aşa: bate carnea, presar-o cu piper, dă-o prin făină şi prăjeşte-o pe ambele părţi fără să o arzi. Într-o tavă, montează carnea cu grăsimea în care a fost prăjită, toarnă o jumătate de cană de apă fierbinte, pune ciupercile curăţate şi feliate, sare, piper, boia, vin roşu şi dă la cuptorul încins, la foc potrivit, timp de 20-30 de minute, apoi scoate tava. Serveşte ornat cu felii de roşii (după gust), cuburi de caşcaval şi vin roşu.
Ne-am gândit la o mulţime de preparate care ar putea fi servite cu această ocazie, din care vă oferim câteva reţete.

Cartofi noi la cuptor
Ingrediente: un kg cartofi noi, 4 ouă, 200 g brânză, un ardei capia roşu, două legături de ceapă verde, sare, piper, unt.
Preparare: Curăţă, taie în felii şi fierbe cartofii în apă cu puţină sare. Când s-au fiert scoate-i şi lasă-i la scurs. Bate ouăle, rade brânza, toacă ardeiul cubuleţe şi ceapa rondele subţiri, adaugă sare şi piper şi amestecă bine. Unge cu unt un vas iena, montează un rând de cartofi, toarnă o parte din ouă, apoi pune iar cartofi, ouă şi ultimul strat să fie felii de cartofi. Pune câteva cubuleţe de unt deasupra şi dă-l la cuptor până se rumeneşte. Serveşte cu mărar tocat.

Miel în aluat fraged
Ingrediente pentru aluat: 500 g făină, 200 g untură, un ou, 25 g drojdie, 100 ml lapte (apă), un praf de sare, o linguriţă cu zahăr. Pentru umplutură: o pulpă de miel fără os, o căpăţână de usturoi, 100 g slănină afumată, 100 ml vin alb, 100 g telemea rasă, sare, piper.
Preparare: Se fră­mântă un aluat fraged. Se lasă la crescut. Pulpa împănată cu usturoi şi bucăţele de slă­nină se ru­me­neşte cu untura, apoi se adaugă vinul. Se lasă până devine fraged şi scade sosul, se scoate la răcit, se tăvăleşte prin brânză rasă, se piperează şi se înveleşte în aluat. Se dă la cuptor până se rumeneşte ­aluatul.

Muşchi de viţel cu paprika
Ingrediente: 4 felii de muşchi, 3 linguri cu ulei, 100 ml vin, sare, piper, 4 ardei roşii, două linguriţe cu boia dulce, un ardei iute. Pentru găluşte: un ou, 100 g făină, sare, piper, un praf de bicarbonat de sodiu.
Preparare: Piperează carnea, dă-o prin făină, prăjeşte-o în ulei şi ţine-o la cald. Taie ardeii feliuţe, înăbuşă-i în uleiul rămas cu boia dulce, sare, ardei iute tocat şi curăţat de seminţe, vin, şi dă la foc mic până rămâne la jumătate. Amestecă făină, ou, sare, piper şi bicarbonat în puţină apă. Din aluat formezi găluşte pe care le fierbi în apă sărată. Serveşti carnea cu sos şi găluşte.

Ciorbă de miel
Ingrediente: capul, car­ne şi oase de la piept, gât şi picioare, o ţelină, doi morcovi, două cepe, o lingură cu orez, o le­gă­tu­ră de leuştean, borş, sare, 10 boabe piper, ulei.
Preparare: Spală carnea şi pune-o la fiert cu 6 litri de apă şi piper. Ia spu­ma! Rade morcovii şi ţe­li­na, toacă ceapa şi înă­bu­şă-le în puţin ulei. Toarnă legumele în oala cu car­ne şi fierbe-le împreună 30 de minute şi adaugi ore­zul. Pune apă clocotită dacă sca­de. După 50 de minute adaugă bor­şul fiert separat, drege de sare, mai laşi un minut şi pui leuşteanul tocat şi capacul. E gata! După gust poţi adăuga zdrenţe de ou, smântână, tarhon.

Sărbătoarea Înălţării şi a Eroilor

Pe vremea când eram copil, cu toate interdicţiile, cre­dincioşii îşi păstrau şi respectau sărbătorile religioase. Mai pe faţă, mai pe ascuns, gospodinele preparau bucate tradiţionale şi mergeau la biserică pentru a fi sfinţite, ca pe urmă să le împartă după cum cerea datina.

De Înălţare, zi de primăvară noi, copiii, aşteptam cu ne­răb­dare întoarcerea bunicelor, mătuşilor sau vecinelor de la biserică. Veneau degrabă, cu panerele în care aveau o par­te dintre bucatele preparate pentru împărţit de sufletele mor­ţilor. Cireşele erau cele mai căutate, pentru că în ci­reşii noştri de prin curţi nu erau coapte. Gospodinele le cum­părau pentru a respecta tradiţia împărţirii cireşelor de mai.
Exista un singur cireş, la noi pe stradă, care făcea fructe mari şi dulci la timpul ăsta. Ne-am tot gândit cum să-l atacăm, dar în curtea babei Linica nu puteai intra de groaza colţilor celor doi câini uriaşi, care se plimbau de-a lungul gardului, ameninţători şi fioroşi.
Baba Linica, aproape oarbă, punea în panerul ei cel murdar o pungă, făcută dintr-un ziar, plină cu ci­re­şele mult râv­ni­te de noi care aş­tep­tam să ni le împartă.
Vecinele, bu­ni­cile, mamele şi alte persoane fe­mi­nine se foiau pe la porţi şi prin curţi, împărţind: orez, friptură, sarmale, ouă roşii, fe­lii de cozonac, felii de pâine, câte un ghe­muleţ de colivă, o lingură de lemn, o cană cu două degete de vin, o lumânare. Noi pândeam un smoc de zece codiţe legate cu aţă, la capătul cărora se aflau minunatele cireşe, toate aflate pe farfuriile care treceau de la una la alta.

Zece cireşe la o farfurie!
Doar zece! De aceea, vărul meu, făcea de planton la poarta casei şi, de cum vedea o vecină cu farfuria, se şi proţăpea în faţa ei: „Bogdaproste, tanti!”. Şi, zdup cu farfuria pe poartă. Când ajungea la uşă, cireşele nu mai erau. Erau la păstrare. În buzunarul nădragilor. Conform înţelegerii, adunam cireşele şi le puneam grămadă, mai mică sau mai mare, după cum era prada, în beci la Eroi, la Sandu, nepotul Mariei Manta. În beci, împărţeam cireşele în mod egal, pe numărate. La Eroi! Nu ne păsa ce făceau cei de la suprafaţă! Eroii, adică noi, ne consideram foşti luptători care, acum primeam ceea ce ni se cuvenea. Pentru că ştiam că toţi sunt egali, indiferent de rangul din armată sau de starea lor din viaţă, eroii primeau acelaşi număr de cireşe.
Sandu, cu doi ani mai mare decât noi, ne spunea, în timp ce molfăia cireşele lui, ultimele noutăţi aflate de la bunicu-său care luptase în ambele războaie, alea mari, îngrozindu-ne cu imaginile pe care singuri ni le făuream. Dar eram Eroi!

Gastronomie şi folclor

Pe sub poale de pădure, în vuietul tumultuos de Bâscă, urci domol către vechiul Varlaam, situat pe Drumul Oilor către Penteleu. Vechea localitate îşi păstrează cu străşnicie obiceiurile, folclorul, dar şi gastronomia. Preparatele autentice, specifice zonelor în care se cresc oi, sunt tocmite după reţete vechi transmise şi păstrate de băciţe sau de gospodinele din localitate. Tinerele femei şi le însuşesc cu mândrie şi le pregătesc cu zel de fiecare dată când sunt în măsură a arăta comoara gastronomică a Buzăului de munte. De la fripturi, tocane, ciorbe din carne de miel şi de oaie până la plăcintele şi bulzurile aurii sunt etalate la diverse evenimente gastronomice, dar mai ales la sărbători pastorale, cum este cea a "Înţărcatul Mieilor din Varlaam".

În primăvara aceasta a avut loc sărbătoarea care a adunat mulţime de localnici şi de vizitatori curioşi şi dornici de a afla "noutăţi" din vremuri vechi. Nimic nu este mai încântător ca o poveste frumoasă, bătrână ca locurile unde o asculţi, să-ţi însoţească plăcerea de a degusta o mâncare care se prepara din vechime.

Drumul Oilor
Drumul lung pe care mergeau turme de la Dunăre către munte de când lumea este încărcat de istorie a neamului românesc. De-a lungul veacurilor, turme cu ciobanii lor au lăsat urme adânci în istoria localităţilor care au fost tranzitate. De la întâmplări banale până la poveşti de dragoste s-au întipărit şi au fost păstrate cu sfinţenie în folclor.

O poveste deosebit de frumoasă, care şi-a pus amprenta şi a dat numele traseului transhumanţei de pe aceste meleaguri, este povestea unei alte mioare. Mioara noastră, şchioapă, nu putea ţine pasul cu turma şi a fost aruncată într-o râpă în munte ca să-şi afle sfârşitul. Numai că oiţa şchioapă a reuşit să iasă din râpă şi a mers după urmele lăsate de suratele ei până a ajuns turma la Dunăre, spre uimirea ciobanilor. De atunci, drumul ­parcurs de mioara cea bravă se numeşte Drumul Oilor.

Pe Drumul Oilor s-a format un folclor specific cioba­nilor, s-au cântat doine din caval şi fluier, s-au transmis şi schimbat tehnici de prelucrare a lem­nului pentru confecţionarea unor va­se şi unelte necesare muncii la stână, s-au făcut cunoscute prepara­tele unei gastronomii tradiţionale care are la bază produsele obţinute la stână, respectiv carnea de miel, diferitele tipuri de brânză, zerul şi jintiţa.

O reţetă delicioasă ne-a preparat Maria Blidaru, o vajnică apărătoare a autenticităţii patrimoniului de reţete pastorale ale Drumului Oilor. Reţeta i-a adus şi diploma pentru cel mai autentic preparat de stână, cu ocazia ­concursului gastronomic organizat la sărbătoarea "Înţărca­tul Mieilor" din primăvara aceasta.

Miel jintuit la ceaun
Ingrediente: o jumătate de miel, 200 ml ulei, jintiţă cât se cere, 500 g smântână, 3 legături de ceapă verde, o legătură de mărar, sare, piper.
Preparare: Se porţionează carnea de miel şi se spală, apoi se pune în ceaun, în ulei încins, şi se înăbuşe bine la foc ­potrivit. Când carnea este bine pătrunsă se adaugă ceapa tăiată bucăţele scurte. Se pune puţină sare şi se lasă la înăbuşit zece minute, apoi se toarnă jintiţă cât să acopere puţin carnea şi 250 g smântână. Se lasă la fiert până scade sosul la jumătate, se adaugă mărarul fin tocat, se drege de sare şi piper şi se serveşte cu adaos de smântână şi mămăligă vârtoasă.

De la Varlaam cetire spre degustare

De curând, pe meleaguri bu­zoiene, nu departe de poalele Mun­telui Penteleu, unde Bâsca Mică se reuneşte cu Bâsca Mare, în localitatea Varlaam, conform hroni­cului tocmit de ANTREC, a avut loc un Concurs de Gătit Ciobăneşte, ca în fiecare primăvară. Cine se ştie priceput, cine cunoaşte reţete tradiţionale şi se încumetă a le dezvălui participă la concurs. Vin curioşi, mâncăcioşi, neîncrezători şi, îndeosebi, cei care ştiu tainele ciobănitului şi se ­stră­duiesc să supună atenţiei juriului, şi mai ales al publicului degustător şi pofticios, preparatele neaoşe ale zonei buzoiene de la deal şi munte.

Marea sărbătoare, "Înţărcatul Mieilor de la Varlaam" aduce în fiecare an veselie şi satisfacţie proprietarilor de pensiuni care participă la concurs. Gătitul acesta nu se face oricum, ci pe pirostrii, la foc cu lemne, în faţa tutu­ror. Carnea de miel, brânza, celebrul bulz şi renumita ţuică de Varlaam, produse naturale şi tradiţionale ale zonei, sunt ingredientele de bază ale preparatelor ce se gătesc în concurs.

Înţărcatul mieilor
La sărbătoare, ca să ne exemplifice cât mai bine cum se face şi în ce constă înţărcatul mieilor, organizatorii au adus şi o turmă, mai mică, ce nu a ple­cat încă la stână, ca să ne documen­tăm noi, ăştia veniţi doar cu neştiinţa, gurile hulpave şi curiozitate neţărmurită. Am admirat oile, le-am ­mângâiat mieluţii şi am priceput doar că meseria de oier nu este una uşoară. Nu constă în a sta rezemat în băţ toată ziua. Ne-am documentat şi am concluzionat că mai bine curios, mân­căcios şi degrabă călător decât la "stână-n băţ"! Meserie grea! Nu eşti instruit de copil, nu ai dragoste de ani­male, nu ai rezistenţă la trup şi stăpânire de sine, nici că vei reuşi să faci o astfel de meserie!
Oile şi mieii, pe care i-am avut ca material didactic, au plecat cu cioba­nul mândru de o frumuseţe de berbec, fotografiat la greu de nişte francezi.
Ne-am întors degrabă la ceaunele aburinde. Le-am amuşinat pe rând şi, după ce am constatat că fiecare avea altă aromă, ne-am pus pe iscodit femeile pricepute care tocmeau de zor gusturile şi mirosurile. De la una, de la alta, am aflat reţetele, ba chiar şi secretele de tocmire, lucru care le-a rânduit la obţinerea premiilor oferite în concurs.

Bucate de neuitat
În timp ce o parte dintre concurenţi se speteau cu treaba, ba făcând mă­mă­ligi uriaşe, ba punând lemne în fo­cu­rile de sub ceaunele mari, ba rostogo­lind bulzii aurii, ai Reghinei Blidaru, pe gră­tarul cel mare, ba afumându-se la grătarele cu mici şi cârnaţi de Pleş­coi şi din cei uriaşi din porc, cântăreţii lo­­­­cali ne încântau auzul. Vizitatorii, chiar şi o echipă de motociclişti plini de no­­roi îşi arătau încântarea la de­gus­ta­rea gratuită a brânzeturilor de tot soiul şi a untului făcut de Victoria Gri­gore, ultima femeie din Varlaam care mai bate putineiul. Cu pâinea per­pelită pe gră­tar, unsă cu unt sau spu­zită de fă­râme de brânză de tot so­iul, stropită de un gât de ţuică de Var­laam, s-a trecut şi la cercetare de deserturi, adică nişte prăjituri de­o­se­bite, tocmite măiestru de dăscăliţa din Gura Teghii, Carmen Băh­neanu, care a concurat, cum altfel, cu o "Inimă de haiduc", o tartă delicioasă. După acor­darea diplomelor, atât concurenţii, cât şi mulţimea care i-a susţinut au petrecut o zi de neuitat.

Miel haiducesc cu alcool
Ingrediente: carne de miel, două linguri cu untură de porc, o cană de apă, 3 cepe, doi morcovi, 3 ardei graşi, o ţelină, o gulie, sare, piper, 500 ml vin alb, 200 ml ţuică, o lingură cu vârfuri de ienupăr, o lingură cu hrean ras.
Preparare: Se toacă ceapa, ardeii, ţelina, gulia şi morcovii. Se porţio­nea­ză carnea şi se pune în ceaun cu untura la foc viu, să se prăjească uşor. Se adaugă ţuica şi puţină sare. Se lasă zece minute şi se pun legu­mele, se ames­tecă. Dacă e scăzută se pune apă şi se lasă la fiert. Când le­gumele s-au fiert se pun vinul, ienu­părul şi hreanul, sare, piper şi se mai lasă zece minute.

Foi cu lapte
Ingrediente: două legături de lăptucuţe, două legături de leurdă, două cepe, două legături de mărar, două ouă, sare, piper, lapte bătut gras, 4 linguri cu ulei.
Preparare: Se spală şi se curăţă ver­deţurile. Se curăţă şi se toacă cea­pa, apoi se pune la prăjit uşor, se adau­gă lăptuca şi leurda tocate şi se lasă la înăbuşit. Când s-au înmuiat se adaugă mărarul spălat şi fin tocat, apoi se mai lasă până când se în­moaie şi se omogenizează ca o pas­tă. Se adaugă ouăle şi lapte bătut, amestecând mereu până se obţine o compoziţie ca o ciulama. Se lasă să mai dea un clocot, se drege de sare şi se opreşte focul.

Plăcinta băciţei
Ingrediente: aluat de pâine, 500 g urdă, 500 g brânză de burduf proas­pă­tă, 500 g brânză de vaci, 500 g jintiţă, două legături de ceapă verde, două legături de mărar, 6 ouă, sare, piper.
Preparare: Din aluatul de pâine se formează două blaturi, unul mai înalt ce se pune în tava unsă cu untură până de margini. Toate brânzeturile se amestecă, se adaugă ceapa verde şi mărarul tocate mărunt, ouăle bătute, sare şi piper. Se toarnă compoziţia în tavă, se nivelează şi apoi se montează deasupra cealaltă bucată de blat care se uneşte cu cea de jos. Se înţeapă cu furculiţa, se coace la foc potrivit.

Bulzii de aur ai Reghinei
Ingrediente: mămăligă bine legată, brânză de burduf din cea proaspătă.
Preparare: Într-un ceaun se pune apă rece de izvor, cu o lingură de sare, la clocotit. Când începe să scoată aburi se pun două mâini de mălai. Iar când începe să clocotească apa se pune mă­lai şi se lasă la fiert zece minute, cât să se umfle, apoi se amestecă te­meinic ca să nu se facă cele coco­loa­şe. Se lasă la fiert şi se amestecă des până e fiert mălaiul. Din mămăligă se fac turte, în mijlocul cărora se pune câte un ghem de brânză ce se înve­leş­te bine să nu se deschidă la foc şi se coc pe grătar.