Sărbătoarea Înălţării şi a Eroilor

Pe vremea când eram copil, cu toate interdicţiile, cre­dincioşii îşi păstrau şi respectau sărbătorile religioase. Mai pe faţă, mai pe ascuns, gospodinele preparau bucate tradiţionale şi mergeau la biserică pentru a fi sfinţite, ca pe urmă să le împartă după cum cerea datina.

De Înălţare, zi de primăvară noi, copiii, aşteptam cu ne­răb­dare întoarcerea bunicelor, mătuşilor sau vecinelor de la biserică. Veneau degrabă, cu panerele în care aveau o par­te dintre bucatele preparate pentru împărţit de sufletele mor­ţilor. Cireşele erau cele mai căutate, pentru că în ci­reşii noştri de prin curţi nu erau coapte. Gospodinele le cum­părau pentru a respecta tradiţia împărţirii cireşelor de mai.
Exista un singur cireş, la noi pe stradă, care făcea fructe mari şi dulci la timpul ăsta. Ne-am tot gândit cum să-l atacăm, dar în curtea babei Linica nu puteai intra de groaza colţilor celor doi câini uriaşi, care se plimbau de-a lungul gardului, ameninţători şi fioroşi.
Baba Linica, aproape oarbă, punea în panerul ei cel murdar o pungă, făcută dintr-un ziar, plină cu ci­re­şele mult râv­ni­te de noi care aş­tep­tam să ni le împartă.
Vecinele, bu­ni­cile, mamele şi alte persoane fe­mi­nine se foiau pe la porţi şi prin curţi, împărţind: orez, friptură, sarmale, ouă roşii, fe­lii de cozonac, felii de pâine, câte un ghe­muleţ de colivă, o lingură de lemn, o cană cu două degete de vin, o lumânare. Noi pândeam un smoc de zece codiţe legate cu aţă, la capătul cărora se aflau minunatele cireşe, toate aflate pe farfuriile care treceau de la una la alta.

Zece cireşe la o farfurie!
Doar zece! De aceea, vărul meu, făcea de planton la poarta casei şi, de cum vedea o vecină cu farfuria, se şi proţăpea în faţa ei: „Bogdaproste, tanti!”. Şi, zdup cu farfuria pe poartă. Când ajungea la uşă, cireşele nu mai erau. Erau la păstrare. În buzunarul nădragilor. Conform înţelegerii, adunam cireşele şi le puneam grămadă, mai mică sau mai mare, după cum era prada, în beci la Eroi, la Sandu, nepotul Mariei Manta. În beci, împărţeam cireşele în mod egal, pe numărate. La Eroi! Nu ne păsa ce făceau cei de la suprafaţă! Eroii, adică noi, ne consideram foşti luptători care, acum primeam ceea ce ni se cuvenea. Pentru că ştiam că toţi sunt egali, indiferent de rangul din armată sau de starea lor din viaţă, eroii primeau acelaşi număr de cireşe.
Sandu, cu doi ani mai mare decât noi, ne spunea, în timp ce molfăia cireşele lui, ultimele noutăţi aflate de la bunicu-său care luptase în ambele războaie, alea mari, îngrozindu-ne cu imaginile pe care singuri ni le făuream. Dar eram Eroi!