Un chinez fericit

A fost odată un chinez care trăia într-o ţară foarte îndepărtată de locurile lui natale. Plecat de acasă, încă de copil, bietul chinez a muncit o viaţă întreagă în condiţii grele şi a ajuns aproape de bătrâneţe singur. Nu avea o familie, dar avea o căsuţă a lui, într-un orăşel liniştit. În tot timpul cât muncise, bietul chinez a învăţat să facă tot felul de lucruri şi devenise cunoscut ca un om ce se pricepea la aproape toate meseriile. Acum, pentru că era bătrân, se ocupa de tunsul ierbii de pe pajiştile din curţile vecinilor şi, mai ales, de pajiştea din parcul aflat în centrul orăşelului. Toate tufele şi arbuştii erau plantaţi şi îngrijiţi de mâna lui. Nu câştiga mult de pe urma acestei munci, dar îi aducea satisfacţii mari. Parcul central mai avea o semnificaţie pentru bătrânul chinez. Acolo, cu ceva ani în urmă, când nici nu se gândea că se va stabili în orăşel, a găsit, înfăşurată într-o pătură, o fetiţă abia născută. Chinezul a dus-o iute la spital şi după un timp fetiţa a fost luată la un orfelinat. Acolo o vizita în fiecare duminică domnul Ho, aşa îl chema pe chinez, care-i aducea dulciuri şi jucării făcute de el. Domnul Ho o iubea ca pe propriul copil şi ea ca pe tatăl său. Fetiţa a crescut şi pentru că nu avea un nume, domnul Ho i l-a dat pe al lui, în urma unei hotărâri luate de tribunalul din localitate. Domnişoara Ho se mai numea şi Clara.

Despărţirea
Fetiţa creştea şi domnul Ho muncea cu drag, ba chiar îşi făcea planuri pentru a-şi deschide un magazin. După câţiva ani, domnişoara Ho l-a anunţat pe tatăl său că vrea să plece într-un oraş mai mare pentru a-şi termina educaţia. Domnul Ho a rămas uimit de cerinţa fetei şi mai ales de depărtarea mare unde avea să ajungă. Se simţea părăsit şi nedreptăţit de copila pentru care a muncit atâţia ani şi pe care se baza că-i va fi alături la bătrâneţe. Dar se gândea şi la faptul că soarta nu ţi-o stabileşti tu şi că aşa i-a fost lui dat să rămână singur la bătrâneţe. Domnişoara Clara Ho a plecat în marele oraş, iar tatăl său a rămas cu vecinul Alvarez, un mexican la fel de singur. Lacrimi au fost de ambele părţi, oftaturi şi încurajări. Domnul Ho i-a promis că-i va trimite lunar bani de întreţinere la uriaşa şcoală unde se ducea fiica sa adoptivă şi că-i va plăti cazarea într-o locuinţă. Alvarez s-a întristat la gândul că prietenul său îşi va vinde casa ca să poată obţine bani. Fata a plecat fluturând batista şi cei doi s-au întors acasă mohorâţi.
Chinezul va munci dublu, ca să poată plăti educaţia fetei sale. Şi aşa a făcut cinci ani, timp în care fata îi trimitea scrisori şi fotografii. După cinci ani, nu a mai primit nici o ştire de la ea. Nimic. A aflat că fata terminase facultatea şi că îşi găsise o slujbă foarte bună la o firmă mare, dar nimic mai mult.
Munca îi mai alina dorul şi mâhnirea bătrânului chinez, dar întotdeauna de sărbători suferea cel mai mult. Degeaba prietenul Alvarez încerca să-l facă să uite invitându-l de Crăciun şi de Anul Nou la el, în căsuţa sărăcăcioasă, dar împodobită cu crengi de brad, cu globuri şi panglici colorate. El tot la fetiţa lui se gândea. Cel mai greu îi era de Anul Nou chinezesc. Sărbătoarea primăverii îi era cea mai dragă, pentru că în preajma ei găsise fetiţa. Şi, în ascuns, o botezase “Fiica primăverii”, nume pe care i-l spunea în chineză numai când copila dormea.

Visul
Anul acesta, se împlineau şapte ani de când “Fiica primăverii” plecase de acasă şi părintele său, mâhnit, se apucă să făurească din hârtie şi beţişoare nişte lampioane, ca să întâmpine cum se cuvine noul an în care-şi punea mari speranţe. Obosit, bătrânul adormi cu capul pe masa acoperită de hârtii. În visul său îi apăru un tânăr chinez care-l luă de braţ şi-i arătă sertăraşul mesei. În sertăraş se afla un caiet plin cu schiţe şi desene minunate. Îl îndemnă pe Ho să-l folosească. Domnul Ho nu-şi aducea aminte de acel caiet cu desene şi se întoarse către omul care i-l arătase. Spre uimirea lui, în locul omului se afla un câine mexican, mic şi pricăjit. Bătrânul se trezi brusc şi întinse mâna către sertarul mesei. Găsi acolo caietul visat! În acel caiet se află o mulţime de desene foarte frumoase şi schiţe deosebite, făcute de fiica sa Clara, întocmai după spusele lui, când făceau planuri să deschidă un magazin. Bucuros, bătrânul răsfoi caietul şi începu să construiască tot felul de lampioane şi decoraţiuni pentru zilele de sărbătoare, pe care le putea cumpăra oricine avea nevoie. Munca îi părea mult mai uşoară, pentru că fiica lui contribuise la ea, şi până dimineaţă făurise o mulţime de ornamente pe care le duse la vânzare, împreună cu Alvarez. Minunatele ornamente s-au vândut ca pâinea caldă, mai ales că se apropia Crăciunul. Bătrânul se asocie cu Alvarez şi amândoi deschiseră o prăvălie în apropierea parcului, de unde şi copiii îşi procurau zuruitori din lemn, fluiere ce se prelungeau cu un tub de hârtie şi alte jucării deosebite.

Minunea
Afacerea lor mergea foarte bine şi cu ceva bani strânşi doreau să meargă că o caute pe Clara imediat după sărbători. Au petrecut Crăciunul cu Alvarez şi câţiva vecini şi Anul Nou la fel. Apoi, au continuat să muncească de zor, pentru că vestea lampioanelor minunate ale domnului Ho a ajuns până departe şi avea comenzi serioase pentru Anul Nou chinezesc, pe care, chinezii din marele oraş, îl întâmpinau cu tot fastul. A făurit Ho lampioane uriaşe şi mici, păsări multicolore de toate mărimile, ghirlande colorate, cutiuţe cu surprize din hârtie săritoare şi muţunachi din carton, care mai de care mai atrăgătoare, spre satisfacţia cumpărătorilor. Numai domnul Ho se posomora pe zi ce se apropia vestita sărbătoare. Alvarez se străduia să-l înveselească, dar el… nimic! Şi a venit Anul Nou chinezesc. Alvarez şi Ho n-au mai deschis magazinul şi au rămas acasă în ziua aceea. Ho a pregătit o minunată mâncare din piept de pui, cu sos de soia, adus special pentru el, de unul dintre cei mai bogaţi cumpărători de lampioane. Au mâncat pe săturate, au băut vin, au lansat artificii şi, obosiţi, au rămas pe veranda casei lui Ho, la o ceaşcă de ceai. Cu ibricul în mână, în timp ce turna ceaiul în ceşti, Alvarez îi ura lui Ho ca noul an să-i aducă numai sănătate, fericire şi împlinirea visului cel ascuns. Nici n-a terminat Alvarez de vorbit, că pe verandă se căţără un căţel. Era cel pe care Ho îl visase! Întinse mâinile şi-l luă în braţe. Îl pipăia şi-l ţinea strâns ca nu cumva să dispară ca-n vis. Era Anul Nou, al Câinelui, al… şi pe scările verandei se afla Clara, fata lui cea frumoasă şi soţul ei, chinezul… cel cu sosul de soia! Un An Nou fericit!

Supă de răţoi leşesc

Oricăt de cald ar fi, tot trebuie să mănănci ceva consistent, şi dacă acest ceva este lichid este mult mai bine. Dacă ai norocul meu să ajungi undeva la ţară, adică la nişte neamuri care nu fac o tragedie din tăierea unei păsări, poţi să consideri sfărşitul de săptămănă, sau o parte a concediului, cu adevărat reuşit. Căt despre măncare... lapte dulce cald, abia muls, lapte bătut, brănză proaspătă, de cu o zi inainte, ouţe de la căteva găini şi atăt, pentru că găştele, raţele şi curcile erau cloşti, precum şi o mare parte dintre găini.

Schimbare de decor

Intrucăt se cam inmulţiseră masculii păsăreşti, care se băteau ca in ringuri, s-a hotărăt diminuarea numărului de adversari. S-a stabilit că... cei mai răi şi mai bătăioşi erau cei patru răţoi leşeşti, adică din cei care nu măcăne, dar ciupesc şi te fugăresc de căte ori au ocazia. Deci, unul trebuia să cadă pradă hotărării unanime, modificănd decorul la răţoime. Nici nu m-am dezmeticit bine şi m-am trezit cu un răţoi lipsit de cap, pe care cineva l-a curăţat, dar tranşatul şi pregătitul căruia mi-au revenit. Am hotărăt să facem o supă cu tăiţei, căt se poate de creţi şi alunecători, iar pulpele şi pieptul - pe cartofi la cuptor, marca Tanţa! Totul se poate mănca in fază călduţă!
Cap, găt, măruntaie, spinare tranşată, pulpele şi pieptul tăiat in bucăţi potrivite au fost puse laolaltă in ceaunul de ciorbă, pentru fiert, pe pirostriile incinse de focul pregătit in curte. Intre timp am curăţat cartofii, ceapa, morcovul, verdeaţa şi, spre uimirea mea, răţoiul din supă a fiert, dovedindu-şi frăgezimea. Am scos bucăţile de piept şi pulpele. Tanţa a pregătit, dintr-un ou şi făină, o foaie de aluat din care a făcut tăiţei subţirei. Am pus zarzavaturile, am luat iar spuma şi, cănd s-au fiert, am pus tăiţeii, iar după zece minute am adăugat pătrunjelul. Gata, supa sticlea in soare cu bobiţele de grăsime de răţoi adevărat şi mirosea de te lua ameţeala. Am dat-o la răcit şi m-am năpustit asupra cuptorului de la aragaz, in care am pus cartofii pregătiţi de Tanţa. După o jumătate de oră am aşezat peste cartofi şi bucăţile de piept şi pulpele, pentru rumeneală. Am pregătit mujdeiul şi am rămas in aşteptare preţ de altă jumătate de oră, timp in care am schimbat ceva apă la păsări, constatănd că schimbarea de decor adusese un calm mohorăt in răndul aripatelor ciupicioase, semn că tartorul fusese anihilat.
Am constatat că timpul de masă s-a apropiat vertiginos după apariţia mesenilor, care se spălau şi se trăgeau aproape de masă, unii indrăznind chiar să ceară ceva ţuiculiţă de corcoduşă, d'aia de face mărgeluţe cănd o torni in pahar. Păi, după ce cari mulţime de porumboi şi alte ierburi, cureţi grajdul şi repari una-alta prin bătătura căt un depou de tramvaie, nu meriţi şi tu o recunoaştere a efortului şi priceperii?! Şi dacă mai primeşti o supă de răţoi călduţă, nişte cartofi ţărăneşti cu pulpe de răţoi şi mujdei stins cu vinişor roze, rece şi săritor din pahar, poţi să spui că n-ai trăit degeaba!

Irenne işi arată muşchii!

Una dintre prietenele mele a avut in vizită o doamnă, franţuzoaică get-beget, pe care a cunoscut-o cănd a fost intr-o excursie in Sudul Franţei. Relaţia dintre ele s-a consolidat cu timpul şi au devenit prietene. Delia a invitat-o vara aceasta, aşa... ca intre pensionare, pe Irenne care a ve­nit pentru o lună, cu găndul să viziteze impreună cu Delia tot ce se poate. Au fost plecate un timp, după care prietena mea a organizat o mică petrecere in cinstea franţuzoaicei. Doamna Irenne, cum ne-o prezenta Delia, părea o persoană simpatică, dornică de cunoştinţe noi, relaţii şi chiar prietenii. După o scurtă discuţie am inţeles că doamna Irenne era pricepută in ale gătitului, dar că nu se prea ostenea pentru că nu avea pentru cine.

Ajutor

Delia a fost de acord, astfel că, la masa oferită cu toată dragostea de prietena mea, doamna Irenne a avut ocazia să-şi arate "muşchii". Delia, pe post de prezentator al bucatelor şi al băuturilor servite, se străduia să ne arate care dintre ele erau preparate de Irenne. Am inceput cu un păhăruţ de vermut ­diluat cu zeamă de lămăie şi un cub de gheaţă, spre nemulţumirea Ludmilei, cumnata Deliei, care nu suporta băuturile "tămăiate", apoi cu saleuri şi pateuri cu foitaj. S-au pus pe masă porţioare de piftie de crap cu felioare de morcov şi frunze de pătrunjel, in cuiburi de salată verde, grămăjoare artistic montate din icre, felioare de păine prăjită, melci de unt pe vas cu gheaţă, macrou afumat cu zea­mă de lămăie, zacuscă de vinete rece şi picantă, numai bună pentru vodca adusă de Ludmila. La zacuscă, Lucia mi-a aruncat o privire mirată pe care am ignorat-o. Am făcut o pauză de o cafea mică, după care Delia m-a rugat s-o ajut la supă. Pe căldura asta ne-am străduit să o prezentăm doar călduţă. Mirosul de ceapă şi nucşoară se răspăndea in cameră gădilănd nările.

Cărcotaşele

Unele cercetau felioarele de păine prăjită şi fideluţele de jambon amestecate cu caşcaval ras, altele sorbeau zeama cercetănd-o de gust. Nici un piuit! Mi-am văzut de castronelul meu, trăgănd totuşi cu coada ochiului, doar nu puteam să scap aşa un prilej! Am terminat supa şi m-am dus cu Delia la bucătărie să aducem felul doi: un platou cu ardei umpluţi, călduţi doar, cu un castron plin cu smăntănă groasă şi rece. Ludmila şi-a mai pus o vodcă, iar Delia a injunghiat-o cu pri­virea. Toţi s-au năpustit asupra ardeilor şi a smăntănii. Iar pauză şi rar căte un oftat al Irennei. Vinul alb pus la masă in căni aburite din sticlă, abia scoase din frigider, impreună cu apa minerală la fel de rece, a inceput a relaxa atmosfera. Ludmila a refuzat. La final, am servit eu şi Delia trei feluri de prăjituri cu fructe şi ingheţate. Mulţumiţi, au trecut la coniac şi cafele. Limbile s-au dezlegat şi dialogul cu Irenne curgea după cum obo­seau să dea din măini, ba chiar să şi ţipe la ea de parcă ar fi fost surdă. S-a trecut la afla­rea reţetelor, un joc mişelesc, incercănd s-o implice pe Irenne, spre spaima Deliei care imi arunca priviri disperate. Irenne, extrem de fericită, incerca să priceapă ceva din păsăreasca lor şi clipea des, dănd semne de oboÂseală. Delia o duse in dor­mitor. Se intoarse, bău un pahar cu vin şi le ­trănti un "Să vă fie ruşine!" plin de năduf. Lud­mila dădu din cap aprobănd, cu ochii pierduţi in Siberia din sticla goală. Petrecerea s-a terminat in mulţumiri convenţionale. La lift, Lucia spune unei persoane pe care n-o pu­team vedea: "Pe dracu'! Ele au preparat tot! N-ai văzut cum se indopa franţuzoai­ca? Sunt convinsă că n-a gătit, vreodată!"

Supă de ceapă

Ingrediente: 6-8 cepe albe mari, doi litri de apă (sau supă de carne), un pahar de vin alb (300 ml), 3 linguri de unt, caşcaval ras, 6-8 felii de păine, sare, piper, două linguriţe de făină, un praf de nucşoară.Preparare: Cepele tăiate peştişori se călesc in unt şi, cănd e sticloasă, se adaugă făina. Se amestecă, se pune vinul, apa sau supa de carne, sarea, piperul, nucşoara. Se fierbe 30 minute la foc mic, luănd spuma. Păinea se prăjeşte. Supa se pune in boluri, iar deasupra una-două felii de păine prăjită, caşcaval ras şi se dă la cuptor cinci minute. Se poate pune şi intr-un castron mai mare, se adaugă feliile de păine, se presară caşcaval şi jambon tăiat fideluţă şi călit.

Misterul supei de pleurotus!

Căldură cumplită! Nici afară, la umbra copacilor, nu poţi spune că te răcoreşti. Cu toate sucurile, de ce bei de-aia parcă ţi-e mai cald! Ingheţata parcă-şi bate joc de tine.
Nu mai vorbim despre măncare. Mi-e groază să mă apropii de aragaz! Doamne, n-am nici o chemare care să mă facă să intru in bucătărie! Nici nu pot să mă uit la aragaz!
Eu, care-l iubeam din tot sufletul, acum il ocolesc. Mi-e frică să mă uit in ochii lui de teamă să nu-i văd lăcrimănd. Cu siguranţă, cuptorul meu cel drag imi va arunca priviri pline de dojană, şi dezamăgirea lui mă va face să-mi pierd cumpătul. Dar mi-e foame! A! Frigiderul! In el mi-e nădejdea! Ptiu! Şi la ăsta există locuri unde e cald! Pe rafturi: iaurt, smăntănă, brănză, ouă etc. Nimic deosebit. Trecem la zarzavaturi. Hopa! Aici da, parcă răsare soa... Nu! Parcă... nu găsesc cuvăntul, dar găsesc pachetul cu ciuperci pleurotus. De cănd imi doream ciuperci cu usturoi. Reci, cu mămăligă rece!

IMPULSUL!

Iată zvăcul, elanul etc.! Iau pachetul cu 500 g ciuperci pleurotus pe care le spăl şi le tai fideluţă, le pun la inăbuşit in ulei cu o cană de apă şi puţină sare. Apa incepe să curgă pe mine şiroaie. Mă deshidratez! Imi trebuie lichide. Deci... o supă de zarzavat. Se poate mănca şi rece, de la... Sar la frigider şi scot o ceapă mare, doi morcovi, o ţelină, trei cartofi, un ardei gras, o roşie, o legătură de pătrunjel şi un ou. Curăţ şi spăl legumele, le toc mărunt şi le pun la fiert intr-o oală, cu doi litri de apă şi puţină sare. Intre timp, ciupercile s-au inmuiat şi au imprăştiat miros divin in bucătărie. Le-am injumătăţit. O parte cu usturoi şi cealaltă parte o pun la... supă. Ei bine, da, supă de ciuperci! Cănd legumele au fiert, le-am turnat in cap ciupercile, ardeiul gras tăiat cubuleţe, roşia curăţată de piele şi tăiată mărunt, am mai pus o cană cu apă pentru că scăzuse zeama şi am lăsat să fiarbă incă 15 minute. M-am dres cu un pahar de suc rece, mi-am spălat faţa, am gustat din supă: mmm, ii mai trebuie sare, i-am bătut un ou din care am turnat zdrenţe şi i-am pus o legătură de pătrunjel tocat fin. Am oprit focul. Gata! Acum pot să alerg la duş! Aiurea, am uitat de mămăligă! Şi intru iar in viteză şi căldură. Pun de mămăligă, strivesc usturoiul pentru ciuperci şi, cu o cărpă udă pe cap, mă retrag in hol. Din cănd in cănd, intru să amestec mămăliga. Iar gata! De data asta de tot! Răstorn mămăliga şi o las la răcit. Pun supa la rece, in chiuvetă, şi mă duc la duş.

IN PREMIERĂ

Ies de la duş. Acum nici foame nu-mi mai e. Mă răcoresc cu un pahar de suc şi verific dacă s-a răcit supa şi mămăliga. Sună cineva! Cumnata! Ce-o fi căutănd pe căldura asta?! O poftesc in casă. In timp ce ea turuia, eu simţeam in stomac foamea. O trimit să-şi facă un duş de răcoreală, ii pun prosoapele in braţe şi o imping in baie. Intre timp, am pus masa. Supa işi etala ispititoare feliuţele de ciuperci şi bucăţelele de morcovi ce se iţeau de sub frunzele verzi de pătrunjel. Smăntăna aştepta nerăbdătoare să răcorească supa şi s-o facă mult mai gustoasă. Cumnata răcorită şi veselă ca un cintezoi ciripi pănă văzu priveliştea din sufragerie. Se instală la masă fără fasoane şi incepu să guste din supă. O indemnai să-şi pună smăntănă. Terminarăm cu supa şi am adus ciupercuţele cu usturoi şi mămăligă rece. Le-am dres tot cu smăntănă. Ea... nu zicea nimic! Măi să fie! Mă irita tăcerea ei. După ce termină felul doi, imi zise: "Mă, cumnată, mai pune-mi o farfurie de supă cu ciuperci, te rog! Mănănc in premieră!". Da... aşa da! Nici că se putea o recunoaştere mai deosebită a abilităţilor mele şi a spiritului meu de sacrificiu! Cine s-ar mai fi incumetat să facă mămăligă pe o aşa căldură? Şi supă de ciuperci? Şi... Doamne, ce chestii iţi pot trece prin cap pe căldura asta!

Sfaturi

Pentru o supă reuşită aveţi nevoie de ciuperci proaspete. Spălaţi-le bine şi lăsaţi-le la scurs. Ciupercile pleurotus nu au un conţinut mare de apă. Dacă doriţi să miroasă supa mai puternic, puteţi folosi un cubuleţ de concentrat de supă de ciuperci.
Dacă nu puteţi folosi smăntăna, puteţi folosi cu succes iaurtul. Şi cubuleţele de păine prăjită sunt minunate. Dacă doriţi ca supa să fie mai veselă, puteţi pune mai multe roşii.
Dacă adăugaţi şi tăiţei sau zdrenţe de ou, va fi mai consistentă şi mai delicioasă. Ardeiul gras adăugat in supă poate fi in cantitate mai mare şi va da o aromă deosebită. Minunat gust ii dă caşcavalul ras, adăugat inainte de a servi, atunci cănd supa e caldă.

Natură moartă de... beată!

Un miracol s-a intamplat intr-o minunată zi de vineri. Ei bine, am reuşit să iau un autobuz aproape gol! Nu-mi venea să cred. Ceva nu era normal!
Din aceeaşi staţie ne-am urcat trei persoane, eu şi doi flăcăi, posesori de mape mari, de unde am tras concluzia că mergeau undeva să facă nişte schiţe. Pe cele patru scaune, faţă in faţă de pe partea stangă, in faţă, se aflau două femei in varstă şi doi bărbaţi trecuţi de 50 de ani. Bărbaţii făceau conversaţie cu voce tare, de parcă ar fi fost singuri, ca toţi beţivii. Şi duhneau a bere veche... Femeile oripilate s-au mutat pe scaunele apropiate. Unul dintre bărbaţi avea in mană o sticlă de doi litri, aproape goală, de bere, pe care o flutura de cate ori dorea să-şi intărească spusele, băgand spaima in femeile care se şi vedeau stropite. Tinerii ii priveau cu interes. Unul dintre beţivani, cel de la fereastră, dădea semne c-ar fi adormit dacă celălalt l-ar fi lăsat. Beţivanul cu sticla il tot impingea să poată fi atent la el. "Mă, dacă nu eram eu, prafu' s-alegea! Auzi?", şi-l impungea cu sticla. Celălalt se trezea brusc, făcand o grimasă ce starnea rasul tinerilor şi femeilor de alături. Beţivanul zgomotos prindea elan şi răcnea cat putea: "Bă, cand am fost in Germania, am muncit de m-a luat dracu'! Da, da' nu-mi pare rău!", zise bărbatul şi se ridică in picioare. "Nouă ne pare!", ziseră tinerii in bătaie de joc. "Dă ce mă, mucio? Hai?! Ce treabă ai tu? Produci? Sau te ţin ai tăi ca să ajungi mare şi să uiţi de ei? A? Că... acum aşa e moda! La mă-ta, la tac-tu pute!" "Da, de unde ştii dumneata?", intrebă unul mai mult ca să-l intărate. "Ştiu mă, mucio, că daia sunt supărat! Şi mă fac acum de tot... pardon!", zise şi se franse de mijloc aşezandu-se pe scaun. "Lăsaţi-l in pace! Nu-l mai intărataţi, că ne-a innebunit de cap!", le zise o femeie. "Mucio!", sări cu gura beţivanul fluturandu-şi sticla.

AMINTIRI

"Cu mulţi ani in urmă, in ţara asta, erau educaţie şi bun-simţ. Casa era casă, masa era masă şi părintele"... "Era părinte!", strigă unul dintre tineri. "Ei da! Just! Şi ce bine era acasă la mama!... Cand mă duceam sambăta acasă şi-mi făcea supă de bere... Doamneeee! Ştii bă, mucio, ce e aia?!", ii zise beţivanul cu o voce ciudată, blandă, suavă, plină de dragoste, care ne-a surprins pe toţi. "Şi spuneam rugăciunea inainte de masă... şi mancam toţi o dată, ca o familie adevărată"..., continuă omul, strangand sticla la piept, ca pe ceva preţios. "Vrei să-ţi spun cum se face supa de bere? iţi spun!", zise el, acum cu glas hotărat. Fără să aştepte răspuns, incepu: "Iei un sfert de pachet de unt, două linguri cu făină şi sare, faci din ele un rantaş ca aurul, peste care torni, cu grijă, trei sticle cu bere d'o jumate. Bere blondă! Pui o linguriţă de zahăr, piper şi... dacă-ţi place, o linguriţă de scorţişoară pisată. Şi... laşi să fiarbă la foc miiiic, doar cateva clocote! Prăjeşti felii de paine, in alt unt şi le faci bucăţele, pe care le pui in farfurii. Dai supa la o parte să se răcească puţin şi o dregi cu o cană de smantană d'aia adevărată! Acu' pui in farfurii peste bucăţelele de paine... Mă,... ce supă minunată era!", zise omul, din ce in ce mai pierit in glas. Işi lăsă capul pe umărul celuilalt şi, cu sticla in poală, adormi brusc. "Na, c'a adormit!", observă una dintre femei. "Faceţi-le o poză şi să-i pictaţi!", le zise cealaltă. "Da, şi o să-i zicem "Natură moartă de... beată!", zise unul dintre tineri şi izbucniră in ras. Nici n-am ştiut cand am ajuns la destinaţie, şi unde mai pui că in maşină tot doar noi eram. Nu se urcase nimeni, in nici o staţie! Oare o fi făcut vreo staţie?! Nu-i o minune?!