Daruri minunate de ziua iubirii

Aşteptarea devine insuportabilă în anumite situaţii. El ştia să aştepte, numai că de data asta simţea că înebuneşte, aşa că a coborât să întâmpine comisionarul la intrare.
Frântă de oboseală, dar plină de fericire, încerca să-şi pună părul în ordine şi să arate cât mai bine. Îl aştepta şi dorea din tot sufletul să arate ce simte şi să-i placă mai mult ca oricând. Ştia că el este acolo, undeva, în preajmă şi că sufletul lui este alături de ea.
Acum începuse să se îngrijoreze. El nu-şi făcea apariţia, deşi era sigură că e acolo! Oare nu-l lăsau să intre? Oare s-a întâmplat ceva neprevăzut şi n-a putut veni, iar simţurile ei o înşelau? Gânduri negre începură să-i dea târcoale.
Se ridică uşor din pat şi se duse la fereastră. Nu se vedea nici maşina. Se îndreptă către oglindă şi începu să-şi aranjeze părul, îşi dădu o urmă de ruj, îşi aranjă halatul şi încercă să stea cât mai drept. Respiră adânc şi se mai duse odată către fereastră. Nimic. Se întoarse la pat, se aşeză pe margine şi începu a face ordine pe noptieră, mai mult ca să-şi găsească de lucru, să-şi alunge îngrijorarea şi aşteptarea. Se băgă iar în pat şi-şi trase pătura cât mai sus, de parcă o cuprinsese frigul. Se gândea că, poate, nu s-a putut învoi, că i s-a întâmplat ceva cu maşina, că a venit mama-soacră şi a trebuit să o ia de la gară… Poate n-a găsit cămaşa care-i trebuia… Poate a băut ceva şi i-a fost rău… Poate a măncat ceva şi i-a fost rău! Da, probabil asta e. Are stomacul sensibil şi, dacă ea n-a fost acasă, a mâncat ce a găsit prin oraş. Bietul de el! Trebuie să-i fie îngrozitor de rău! Dar ea ştie că va veni imediat ce se va simţi mai bine. Trebuie să aibă răbdare. Trebuie să vină! Şi închise ochii încercând să alunge gândurile negre.
În timpul ăsta, el tremura de emoţie şi nerăbdare, aşteptând comisionarul care, probabil, întârzia din cauza traficului. Şi gândea că normal era ca toate comenzile ce veneau din acest loc, de la această adresă, să fie executate cu prioritate. Ce Dumnezeu! Era aşa de greu pentru cineva să înţeleagă importanţa acestor comenzi?! Ce fel de patron era ăla care nu pricepea acest lucru!? Se fâţâia încoace şi încolo pe treptele din faţa intrării, evitând să-i împiedice pe cei care intrau şi ieşeau. Până la urmă, a intrat în hol şi s-a aşezat pe un scaun. Dintr-o încăpere a ieşit o doamnă foarte palidă. Brusc, şi-a adus aminte de iubita lui. De momentele prin care trecuse. Momente grele în care el nu a avut cum să o ajute! Abia acum şi-a dat seama că există ceva unic, ceva care-i aparţine numai ei. Un drept al ei! Ceva care o defineşte! Aşa ceva nu-i cu putinţă! Acceptase asta atunci, când era doar o teorie, dar acum… Simţea că-l doare capul. Trebuia să se gândească mai mult la problema asta. Apăru şi comisionarul pe care-l ocărî pentru întârziere şi înşfăcă pachetul.
Urcă scările câte două şi ajunse la uşa ei. Bătu uşurel şi deschise. O văzu întinsă pe pat.
Făcu un pas şi ea deschise ochii, învăluindu-l în albastrul lor. Puse darul pe pat şi o ridică uşurel. O sărută cu emoţie, îi sărută mâinile, o strânse uşurel la piept şi-i puse în poală pachetul. Ea îl desfăcu şi descoperi un minunat pepene galben cu mirodenii, desertul ei preferat. Se întoarse către el şi-l împinse dincolo de perdeaua din pânză albă. Ea se aplecă şi luă dintr-un pătuţ un ghemuleţ “de aur” pe care i-l oferi. Bărbatul întinse braţele şi cuprinse ghemuleţul care se întinse, parcă spunând “ah, ce bine e!” şi deschise ochişorii albaştri. O căldură imensă îi cuprinse sufletul şi trupul îi vibra. Nu ştia ce să facă! Cum să facă! Dar mâna ei caldă, fermă îl prinse de cot şi-l împinse uşurel către marginea patului unde-l aşeză. O privi şi-şi dădu seama că era tot cea dinainte, tot cea pe care o iubea şi că erau împreună. Gândul acela neruşinat, cu mulţimi de griji care aveau să-l năpădească şi el nu va putea să le facă faţă, fu alungat. Ea îşi luă pepenele şi o linguriţă. El ţinea în braţe “boţul lor de aură”. Şi fericiţi gândeau că de Dragobetele ăsta şi-au făcut daruri minunate.

Mihai şi copiii armencei Maria

După Sărbătorile de iarnă, întotdeauna se aşterne o linişte ciudată. Totul reintră în făgaşul normal. Treburile pe lângă casă se cer făcute fără amânare. Aşa că bunica tot timpul are ceva de făcut. Ieşind în curte, zări la poartă pe Mihai, miliţianul care se pregătea s-o strige. Bunica îi făcu semn să intre şi-l întrebă ce vrea. Mihai se codi şi, ruşinat de îndrăzneală, îi spuse că ar vrea ca să-l înveţe şi pe el cum se fac chiftele din cartofi. Da ce-ţi veni, măi omule? Maria nu ştie? întrebă bunica. Poate că ştie, numai că e de serviciu şi copiii mei vor să le fac ceva dulce. Eu ştiu să fac mâncare, da ceva dulce nu prea... Şi m-am gândit că din ce avem numai chiftele din cartofi pot să le fac, mai zise el stânjenit. Şi la ce ai să le faci?, îl mai întrebă bunica. Păi, la lampă. Abia pe 15 luna asta primim butelia. Aragaz ne-am cumpărat, dar butelie încă n-avem, mai zise el. Bine! îi zise bunica, să aduci cartofii şi să vii să-ţi arăt cum se face. Degrabă, că acuşi se întunecă! îl zori ea.

Bucurie

Mihai mai că ar fi zburat de fericire. Intră în casă şi le spuse copiilor că vor mânca chiftelele mult dorite. De bucurie, toţi şapte începură să strige şi să sară în sus. Anton, Miron şi Eduard se înghesuiră să aşeze cartofii într-un lighenaş, apoi .şi puseră cizmuliţele cele noi, ca să meargă cu el la Bunica, vecina care-i ajuta de fiecare dată. Se înşirară în spatele lui Mihai, pe poteca de zăpadă, după ce l-au lăsat pe Ion să aibe grijă de cei mici. Mihai, cu lighenaşul în braţe, intră pe poartă ca un gânsac cu bobocii după el. Bunica i-a primit pe toţi în bucătărie şi le-a poruncit să se urce pe patul primitor. Anton a cerut voie să se reazeme de perna albă ca o coală, ce stătea făloasă sprijinită de peretele acoperit cu un covor din lână cu trandafiri mari, roşii şi albi. Bunica îi încuviinţă. Cu ajutorul lui Mihai începu a curăţa cartofii. Nu mai rămăseseră din ei decât câţiva, pentru că mulţi erau stricaţi, aşa că se duse în beci şi aduse un lighean plin cu cartofi. O parte îi curăţară şi îi puseră la fiert. Mihai spălă lighenaşul şi-l duse pe hol. În timpul ăsta, Anton şi Eduard adormiră copleşiţi de căldură şi moliciunea pernelor. Miron abia se mai ţinea şi el. Atunci, bunica .i zise: Dragă, adu-i şi pe ăia mici, că durează ceva până dăm totul gata! Miron sări din pat şi plecă glonţ să-şi aducă fraţii rămaşi acasă. Mihai nu găsi cuvinte să-i mulţumească femeii pentru că îi luase o piatră de pe inimă.Abia spălă cartofii şi îi puse bunica într-un oloi mare la fiert, pe aragaz, că Miron îşi făcu apariţia purtînd în braţe pe Aaron, urmat .ndeaproape de George, Eremia şi Ion. Cuminţi, se descălţară, .ncă de c.nd păşiră .n holul rece, de cizmuliţele noi, şi intrară fără nici un sunet. Bunica .i dezbrăcă pe princhindei şi-i .ndesă pe pat, apoi le porunci să se rezeme toţi şi să fie cuminţi p.nă ce minunatele chiftele vor fi gata. Mihai se foia pe scaunul său m.ndru de copiii lui.

Amintirile triste

Bunica îl studia pe sub sprâncene şi parcă-i creştea sufletul când vedea câtă dragoste avea pentru copii acest om. Făcuse bine că se căsătorise cu Maria. Ea tot n-avea pe nimeni şi copiilor le trebuia un tată. Mihai era şi el singur, după ce-l lăsase nevasta pentru că era steril. Nici unul dintre fraţii lui nu avea copii. Acum, Mihai, prin căsătoria cu Maria, căpătase şapte, nu unul! Şapte băieţi! Şeful lui, sectoristul Andreica, rămăsese perplex când a fost invitat să-i fie naş, pentru că se însoară cu Maria. A fost o petrecere pe cinste. Au venit fraţii lui şi toţi vecinii au participat cu bucurie la nuntă. Maria e fericită alături de bărbatul bun pe care i l-a dat Dumnezeu după atâtea necazuri. Dar gata cu amintirile! Bunica privea cu drag copiii care dormeau aliniaţi unul lângă altul, uşor transpiraţi, răpuşi de căldură, visând acum vise frumoase de copil. Cel mic îşi sugea încă degetul şi ţocănea uşurel.Se apucă de curăţat morcovii pe care-i adusese o dată cu grămada de cartofi. Îi dădu pe răzătoare şi îi puse la înăbuşit, cu ceva ulei şi un strop de apă.Cartofii s-au fiert, îi spuse Mihai în şoaptă. Pot să-i duc afară să-i scurg?Bunica încuviinţă şi rândui cartofii rămaşi, ba şi câţiva morcovi, într-o sacoşă. Îi zise apoi să lase cartofii fierbinţi în hol, să se răcească.Mihai se .ntoarse rebegit de frig şi se grăbi să amestece în cratiţa cu morcov.Îndrăzni s-o întrebe ce face cu atâta morcov şi bunica îl lămuri că pentru chiftelele de cartofi soteul de morcovi este cel mai bun, pentru că are vitamine. Mihai nu mai ştia cum să-i mulţumească femeii. Curând, cartofii se răciră şi bunica, ajutată de Mihai, îi dădu prin maşina de tocat, apoi făcu minunatele chiftele pe care le prăji şi pe care le puse în lighenaşul în care adusese Mihai cartofii, umplându-l cu moţ. Într-un castron mai mare puse minunea de sote, mirosind a rom. Gata, treaba era făcută, iar copiii nici vorbă să se scoale! Mihai işi luă iniman dinţi şi-l trezi pe Anton, apoi pe Miron, apoi pe ceilalţi, mai puţin pe Aaron care dormea dus. Copiii, încă ameţiţi de somn şi de căldură, se îmbrăcau repede, febril, aşa cum făceau când trebuia să fugă din calea tatălui lor.

Încolonaţi spre casă

Mihai îi domoli şi-i cercetă pe rând de cum s-au îmbrăcat. Copiii calmaţi au ieşit în hol, dar nu-şi găseau cizmuliţele! Bunica râse şi îi întoarse în bucătărie, unde, sub soba de tablă care dădea atâta căldură se aflau rânduite una lângă alta şapte perechi de cizmuliţe şi o pereche de troci, adică papuci de curte, întocmiţi dintr-o pereche de pantofi vechi cărora li se calcă ştaiful. Copiii se încălţară. Mihai îşi încălţă trocii, luă pe Aaron care încă mai dormea şi ligheanul cu chiftele, Anton luă sacoşa cu cartofi pe care i-o dădu bunica, Eduard luă castronul cu sote, iar Miron luă cizmuliţ ele lui Aaron şi îi împinse de la spate pe Ion, George şi Eremia. Cu Mihai în frunte părăsiră curtea în tăcere, de parcă nu ar fi fost o liotă de copii, unul după altul, pe aleea din zăpadă. Bunica, năduşită, dar fericită, aranjă pernele, le pufui la loc şi puse pe un platou chiftelele oprite şi pentru noi, cu porţia de sote. Se aşeză, ca de obicei, pe pat, cu mâinile în poală şi cu gândul dus.

Fiul rătăcitor

Sâmbătă, pe la ora cinci după-amiază, când se mai înmuia căldura şi cei care veniseră de la slujbe tocmai terminaseră de mâncat şi se destindeau puţin după o săptămână de lucru, la turcu’, în chioşcul din curtea plină de flori şi de răcoarea salcâmilor bătrâni de peste o sută de ani, se adunau, unul câte unul, prietenii din copilărie şi ­vecini pe aceeaşi stradă.
Adunarea era musai, pentru că venea în vizită Ion “fărăţară”, unguru’, şi trebuia văzut, pipăit, iubit, insultat, pupat şi altele, cum îi stă bine unui prieten vechi care n-a mai dat ochii cu ei de vreo doi ani. Şi, cum acesta îşi anunţase sosirea cu trei zile înainte, Coana Mare, mama turcului Tică, pregătise bunătăţi, pentru că acest pui de ungur îi căzuse la suflet de cum îl cunoscuse în perioada când au fost refugiaţi în zona Blajului.
Ionel era un bărbat chipeş, cu părul negru şi ondulat, cu ochii de tăciune şi o mustaţă deasă şi neagră, mare cât un vrăbioi. Făcuse o facultate şi lucra ca inginer la aprovizionarea unui grup de şantiere de construcţii. Toată viaţa şi-o petrecea pe drumuri, de aceea l-au poreclit “fărăţară”. Iubirea pe care i-a arătat-o Coana Mare, pe vremea când avea doar 15 ani şi îi murise bunicul, ultimul din familia lui, l-a făcut să rămână pentru totdeauna “unul ­dintre copiii ei rătăcitori”. Coana Mare era mama de care nu avusese parte şi la care venea ori de câte ori se simţea debusolat sau plin de fericire, iar copiii acesteia, fata şi băiatul, erau fraţii lui. Când ajungea la Bucureşti, fie şi numai pentru câteva ore, o înştiinţa cu două zile mai înainte pentru ca ea să aibă timp să-i pregătească ceva bun. Sătul de cantina şantierului, unguru’ mânca cu o deosebită plăcere tot ce-i pregătea Coana Mare spre încântarea ­acesteia. Era copilul ascultător pe care şi l-ar fi dorit oricare mamă. Învăţase de la ea cum să-şi spele rufele, cum să le calce, cum să mănânce frumos, cum să se poarte cu oamenii. Doi ani, cât au stat împreună ca refugiaţi, copilul ungur pe care-l luaseră cu ei se dovedise un om deosebit. Apoi a urmat perioada de şcoală, lupta pentru dobândirea unui loc printre oameni.

Mai multe personaje, drept în faţă

Pe la patru şi jumătate, după ce-şi închisese micul atelier de cizmărie, Mihai, rusul, se înfiinţă la poartă, cărând o plasă cu două sifoane şi o sticlă cu votcă. Se instală în chioşc aşteptând să apară şi Tică, turcul pensionar, fost constructor de avioane, băiatul Coanei Mari. În curte intră curând şi Ellias, albanezul plăcintar, împreună cu Josef, evreul profesor de istorie şi geografie la şcoala de peste drum şi vecin la trei case distanţă, fiecare cu şase sticle de bere. La zumzetul şi hârcăielile lor apăru şi Tică purtând pe braţ o faţă de masă uriaşă şi un platou cu tacâmuri. Mâini dibace aranjară rapid faţa de masă şi tacâmurile. Coana Mare îşi făcu apariţia în pragul bucătăriei, iar Ellias, care era pe fază, sări degrabă şi veni cu farfuriile pe care le duse la masă. Pe poartă intră şi Robert, armeanul, împreună cu Mitică, grădinarul, român sadea, cărând o paporniţă în care se aflau trei sticle cu votcă şi trei pepeni verzi uriaşi. Pepenii fură băgaţi urgent în răcitorul din bucătăria de vară, a cărui ladă fusese umplută, încă de la patru dimineaţa, cu două blocuri mari de gheaţă. Instalaţi, fiecare pe locul ales, se puseră pe o vorbă şi o ţigară. Nu aşteptară mult, că musafirul, Ionel unguru’, intră pe poartă şi făcu o mişcare de star care-şi face intrarea în scenă. Aşa arăta frumosul bărbat în costumul alb din buret. Impecabil ca întotdeauna. Toţi s-au ridicat – care mai de care s-a repezit spre el să-l sărute, să-l ciupească, să dea noroc – şi se comportau ca nişte copii, în timp ce Ionel îi împingea cu geanta către bucătărie, unde, în prag, Coana Mare, cu lacrimi în ochi, îl aştepta să-l sărute. Ajuns lângă ea, îi sărută amândouă mâinile, o îmbrăţişă şi îi sărută părul alb ce se vedea din basmaua legată la spate. Bătrâna fericită, îl strânse la pieptul ei, mângâie obrazul bărbatului-copil şi-i cercetă ochii negri, umezi de lacrimile reţinute. Citise ea ceva acolo şi, liniştită, îi dădu drumul împingându-l către chioşc. L-au primit în urale şi alte comentarii de-ale băieţilor, s-au desfăcut băierile vorbelor şi o sticlă de votcă. Erau de povestit doi ani şi mai bine de fiecare parte şi se anunţa o noapte foarte scurtă pentru atât timp. Curând, Coana Mare apăru ca o zână, învăluită în aburul uriaşului castron cu ciorbă de perişoare, făcută cum numai ea ştia. Era favorita “copilului rătăcitor” şi, ca de fiecare dată când venea acasă, ea îi pregătea minunata ciorbă. Ionel îşi puse o porţie şi, înainte de a lua prima lingură de ciorbă, trase adânc în plămâni aburul plin de miresme ameţitoare. Închise ochii şi încercă să descopere pe rând mirosurile: de perişoare, de ardei gras, de păstrârnac, de borş, de leuştean. Cuprins de o ameţeală plăcută, gustă puţin din zeamă şi, curând, se pomeni cu a doua porţie. Coana Mare îi cerceta cu ochii, din pragul bucătăriei, gata să le sară în ajutor. Cei doi pui fripţi, grămada de cartofi prăjiţi şi uriaşul castron cu salată de roşii, din grădina lui Mitică, se topiră curând ajutaţi de berea aburită. Pe masă îşi făcură apariţia farfuriile pentru pepene şi cafelele ce aveau să le însoţească votca şi vorbele de noapte.

Portret dreapta

În bucătărie, Coana Mare puse cu grijă pe aragaz, la îndemână, o olicică plină cu minunata ciorbă. Ştia ea că, peste noapte, cineva anume va veni să o mănânce. Stinse lumina. Bătrâna îşi aranjă basmaua pe micul conci de la ceafă şi se aşeză pe scaunul de lângă fereastră, cu mîinile în poală, privind la bărbaţii-copii care se jucau acum cu vorbele şi cu gesturile, în chioşcul bătrân, sub becul ce se lupta cu întunericul, luminând slab. Din grupul de copii-băr­baţi, unul arunca din când în când o privire pătrunzătoare prin întunericul bucătăriei, ştiind că acolo, pe scaun, îl privea plină de iubire cea care l-a primit în sufletul ei şi ­care-i era adevărata mamă. Ştia că va duce cu el pretu­tindeni portretul bătrânei, sfânt sufletului său.

A fost un Crăciun fericit

Anul incepea cu o promisiune implinită. Se mutau intr-o casă nouă. Toate lucrurile erau impachetate. Lăsase la urmă cele trei cutii din debara, le va pune acum intr-o sacoşă pe care o va lua in braţe. Se aplecă şi puse două cutii in sacoşă, iar pe cea de a treia o măngăie şi o deschise. Scoase de acolo o păpuşă. Păpuşa, cu braţele, picioarele şi trunchiul din călţi, avea capul din carton, atăt de frumos pic­tat. Capul acela, cu părul şaten, cu ochii albaştri precum cerul şi gene lungi, cu obrăjorii rumeni, bucălaţi, năsucul cărn şi guriţa roşie, o fascina­se. Acum era turtit. Avea partea dreap­tă infundată şi vopseaua crăpată. Copilul ei cel mic se impiedicase şi căzuse peste ea. Dar ce dacă, păpuşa avea aceeaşi influenţă miraculoasă asupra ei. Se aşeză pe un pachet cu păpuşa in poală.
Deodată se trezi in faţa vitrinei librăriei. Prin geamul ingheţat putea zări cutia in care se afla minunata păpuşă. Jos, in stănga cutiei, se afla preţul: 24,50 lei. Suma asta nu o va uita niciodată! Mama i-a spus de nenumărate ori că nu-şi puteau permite să cumpere păpuşa. De banii ăştia cumpărau un litru de ulei şi un kilogram de zahăr, care le-ar fi ajuns pănă la leafa următoare, cu puţină eco­no­mie. Păpuşa putea să mai aş­tepte. "Poate de Moş Crăciun", işi zicea fetiţa in gănd. Si păpuşa, cu ochii albaştri ca cerul, rămănea in cutia ei din vitrina ingheţată, cu privirile pline de speranţa că, intr-o bună zi, fetiţa aceea blondă, cu ochii verzi, plini de lacrimi, o va lua la ea acasă.
Au mers iar la cumpărături, pentru că se apropia Crăciunul şi trebuia să pregătească ceva deosebit. In timp ce mama era in Alimentara, la coadă, fetiţa a cerut voie să se uite la păpuşă, să-i spună "Bună ziua!" şi a zbughit-o spre librărie. Bucuroasă de revedere, fetiţa o salută pe frumoasa păpuşă, işi lipi palmele de geamul ingheţat şi incepu a o cerceta, din ochi, cu teamă ca nu cumva in timpul căt nu o văzuse cineva să-i fi făcut vreun rău. Rochiţa roşie cu buline albe şi cu guleraş din dantelă fină, juponul şi chiloţeii strălu­citor de albe, cu aceeaşi dantelă, botoşeii din tricot alb, mănuţele roz, toate erau la locul lor. Avea impresia că păpuşa iese din cutie şi se apropie mult de geam, căt să-şi lipească năsucul cărn de al ei. Parcă-i simţea căldura obrazului şi ge­nele lungi le gădilau pe ale ei, şi atunci lacrimi mari, fierbinţi, izbucneau din ochişorii verzi, pe obrăjorii im­bu­joraţi de ger şi se adu­nau pe fularul in­no­dat la găt. Rămasă aşa, sub vraja păpuşii, fetiţa nici n-a simţit cănd in spatele ei a venit mama.
- Să mergem, am luat uleiul, zahărul şi celelalte. Acum trecem pe la naşa să-i ducem nişte esenţă de rom pen­tru cozonaci. Hai! Las-o-ncolo de păpuşă! Dacă e să fie a ta, o să fie! Dumnezeu ştie ce face!

Spaima

A luat-o de mănuţa ingheţată şi au pornit către casă pe poteca ingustă dintre mormanele de zăpadă. In drum s-au oprit la naşa Florica. Fetiţa tristă a scărpinat căţelul, a măngăiat pisica, dar tot cu găndul la păpuşă era. Naşa, care observa tot, a intrebat de ce-i tristă fata. Mama i-a povestit ce probleme are cu ea din cauza păpuşii. I-a mai spus şi că nu poate să-şi permită s-o cumpere. Naşa s-a uitat cu subinţeles la ea şi au intrat amăndouă in bucătărie. Curănd, naşa le-a condus la poartă insoţite de scălămbăielile căţelului. Au ieşit in stradă, apoi au mers, una după alta, pe poteca de zăpadă. Deodată, mama se impiedică şi căzu. Căzătura ei a fost caraghioasă. In alunecare işi schimbase poziţia şi căzuse pe spate, cu măna dreaptă, in care avea plasa cu preţioasele cumpărături, deasupra corpului, ridicată căt mai sus, ca nu cumva să se spargă sticla. Fetiţa, speriată, se repezi s-o ajute, ii luă plasa şi o strănse la piept. Mama se ridică şi se scutură de zăpadă. Luă plasa de la fetiţă şi porniră amăndouă spre casă.
Din cumpărăturile făcute, bunica incropise minuni de cozonaci, sarmale, piftie şi plăcintă cu brănză şi stafide. La 23 decembrie, cănd se intunecase bine afară, mama apăru in prag cu un brad minunat. A doua zi, naşa Florica işi făcu apariţia cu o sacoşă plină, pe care o duse la bucătărie şi o predă bu­nicii. Mai discutară una alta, apoi naşa, mereu grăbită, luă fetiţa să o conducă pănă la poartă, de parcă n-ar fi cunoscut drumul. Spre seară, cănd s-a intors mama de la serviciu, au inceput să impodobească bradul. Era o frumuseţe! Se făcuse tărziu şi colindătorii nu se mai auzeau. S-au culcat, pentru ca a doua zi, de Crăciun, să se scoale mai devreme. Veneau ve­cinele cu i­mpărţitul de sufletul celor morţi şi bunica trebuia să impartă şi ea căte ceva.

Rochiţa

Fetiţa s-a sculat, s-a spălat şi s-a imbrăcat. Mama, mirată că fata nu se apropiase de brad, o indemnă să-l mai privească acum, de dimineaţă. Fata văzu in brad, pe un umeraş, o rochiţă roşie din diftină, cu măneci lungi, buline mici, albe şi guleraş din dantelă albă. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Mama i-o dădu jos din brad şi o in­demnă să o imbrace. Si ii spuse: "Cră­ciun fericit!". Işi puse rochiţa cea fru­moa­să şi, uluită, găsi, ascunsă după o cutie cu bomboane, minunea. Intinse măinile amăndouă şi tremurănd din tot trupul luă cu grijă păpuşa cea cu ochi albaştri. Se uită rapid după preţul ucigător, care sigur trebuia să fie acolo. Nu era! Deci putea să fie a ei. Din ochii măriţi de uimire ţăşniră lacrimi fierbinţi de bucurie. Nu se mai putea opri! O ţinea străns la piept. Mama o luă de după umeri şi cu lacrimile pe obraji ii spuse că Moş Crăciun i-a adus-o pentru că a fost un copil cu­minte, a invăţat bine şi... n-a mai putut spune nimic. Au stat imbrăţişate pănă cănd bunica le-a adus cozonac şi plăcintă. Fetiţa şi-a şters lacrimile şi a inceput să-şi studieze odorul. I-a măngăiat capul şi a privit-o in ochi. Da, era ea! Iubita ei, cea care o aştepta in frigul din vitrina ingheţată! Aveau rochiţele la fel! Erau făcute una pentru cealaltă! Si vor fi impreună toată viaţa! Si preţul acela! 24,50...

Prima zi de şcoală

Cu două ore mai devreme a verificat dacă uniforma e bine călcată, dacă are toţi nasturii, a pregătit ceaiul şi pacheţelul, ghiozdanul, pantofii. Şi-a făcut un ceai, a măncat o felie de păine cu unt şi a băut o cafea. Parcă şi-a mai revenit. S-a dus in dormitor ca să-l scoale. S-a aplecat să-i sărute fruntea. Mirosea atăt de frumos! L-a sărutat uşurel şi el s-a trezit. "Gata, trebuie să mergem?", a intrebat-o speriat. L-a luat in braţe şi l-a dus la baie. Apoi in bucătărie, ca să mănănce.
Băiatul nu avea chef de vorbă, la fel ca in dimineţile cănd trebuia să-l ducă la grădiniţă. Dimineţi pline de supărare şi multe lacrimi. Trei ani blestemaţi, de lacrimi! Cu greu a inghiţit sandvişul şi a băut ceaiul ca un insetat. L-a lăsat in dormitor şi, in timp ce el işi făcea de lucru verificănd ghiozdanul, ea se imbrăca. Amărăţii de pantaloni parcă deveniseră mai largi şi işi pusese tricoul pe dos. Noroc că a observat! L-a ajutat să se imbrace. Şi-a trecut măna prin părul lui. Şi-au făcut curaj şi au inşfăcat geanta şi ghiozdanul.

Cu teamă

Au ieşit in stradă, pe drumul către şcoală, unde s-au intălnit cu o mulţime de copii şi două mame care discutau despre calitatea uniformelor şi a rechizitelor, căţi bani au cheltuit şi altele. Observă că mănuţa băiatului transpirase in strănsoarea ei şi schimbă poziţia. Picioarele ii erau de plumb şi se găndea cu groază cum va face faţă momentului in care el va trebui să intre in clasă.
Au ajuns in curtea şcolii, unde era un balamuc de nedescris. Copiii din toate clasele alergau, se imbrăţişau, se imbrănceau, se tachinau. Erau intr-un careu, adunaţi in grupuri, pe clase. Cei mici, de clasa I, formau o grămadă măricică, impreună cu mamele, taţii, bunicii, unchii şi mătuşile. Unii se cunoşteau intre ei şi ciripeau ca nişte pui speriaţi aruncănd priviri curioase către cei mari şi temătoare către părinţii care incercau să se strecoare pe margine. Al ei nu i-a dat drumul la mănă nici cănd s-a intălnit cu Alina, prietena lui de la grădiniţă.
In sfărşit, a inceput festivitatea noului an şi cei mari au trecut la clasele lor, cu invăţători sau diriginţi. Cei mici au rămas pe loc, pentru a se organiza clasele. Fiecare invăţătoare a strigat catalogul să-şi adune grămada de invăţăcei. Pe măsură ce se auzeau strigaţi, puiuţii se rănduiau căte doi şi formau un şir lung pe care doamna il conducea spre clasă. A, B, C, Vali nu auzea numele fiului ei. Se duse la ultima invăţătoare şi o intrebă dacă ştie ceva. Aceasta ceru numele băiatului şi se mai uită o dată in foaia de hărtie. Da, era la ea in clasă! Ii puse băiatului o mănă pe cap şi ii măngăie obrăjorul care deveni brusc livid. "Ooo, ce frumuşel eşti! Hai, aşază-te aici!", şi-l impinse uşurel intre două fetiţe.

Promisiune

Copilul nu-i dădea drumul la mănă şi fu nevoită să se desprindă. Se uită in ochii lui şi-i zise: "Eşti in clasă cu Alina, o să stai cu ea in bancă. Am să vorbesc eu cu doamna să vă aşeze impreună! Te rog să nu mă faci de răs!". Şi ii şopti la ureche: "Toţi copiii merg in clase, ii vezi pe cei mai mari? Şi ei au fost ca tine!", incerca ea să-l imbărbăteze. Nu mai suporta nici ea tensiunea creată şi ii venea să ţipe. Dorea să intre mai repede in clasă, să scurteze chinul copilului. "Radu, uită-te mamă căt de bucuroşi sunt copiii că merg la şcoală! Lor nu le e frică! Ai văzut ce drăguţă e doamna? Şi dacă-mi promiţi că n-ai să plăngi, am să-ţi fac prăjitura aia care-ţi place ţie cel mai mult şi mai mult"... Copilul dădu din cap că da, lăsănd-o pe Vali să priceapă că "da, nu va mai plănge" sau că "da" in ceea ce privea prăjitura.
Doamna işi luă in sfărşit cărdul de bobocei şi intră incet cu ei in şcoală. Radu, cu mănuţa incleştată de mănerul ghiozdanului şi guriţa strănsă, mergea mai mult cu spatele, tărăit de Alina. Lacrimile i-au ţăşnit fierbinţi, fără control, adunăndu-se sub bărbia incleştată. Vali şi-a dus instinctiv măna la gură. Lacrimile ei au ţăşnit la fel de rapid. Sentimente ciudate au năpădit-o, de la ură la disperare şi un strigăt pe care nu şi-l recunoştea i-a izbucnit parcă din suflet: "Nu plănge, am să te-aştept afară! Stau aici şi te aştept!".
Şi aşa a făcut, pănă la prima pauză, cănd copiii au ieşit in curte. Puiul ei ieşise şi o căuta cu disperare. S-au imbrăţişat, l-a sărutat şi l-a măngăiat, l-a sfătuit şi l-a incurajat. Atăt a putut face. I-a spus că vine să-l ia la prănz, cănd se termină orele, şi că se duce acasă ca să-i pregătească prăjitura. Copilul, acum mai liniştit, dar tot cu inimioara strănsă, se indrepta către clasă.

Bety, Remus şi grişul

Remus, un băieţel de 4 ani şi jumătate, foarte isteţ şi cuminte, o considera pe Bety, căţeaua Brac a vecinei, cea mai bună prietenă a lui, in timp ce Bety il considera propriul pui. Se jucau impreună in casă şi pe afară, se puricau reciproc şi impărţeau totul, de la măncare pănă la pat sau covorul pe care se tăvăleau.
Intr-o sămbătă spre seară, Doamna, adică vecina, "mama lu' Bety", a pregătit ceva dulce, de data asta griş cu lapte ornat cu dulceaţă. Lui Remus nu-i prea plăcea grişul cu lapte, dar nu măncase din cel făcut de Doamna! Cei doi prieteni se jucau prin curte şi mai dădeau o raită prin dreptul ferestrei de unde venea un miros minunat de lapte fierbinte, aromat cu vanilie. Bety adulmeca indelung şi ar fi intrat degrabă să iscodească ce şi cum cu acele mirosuri tulburătoare şi dulcege, numai că Remus nu dădea nici o importanţă izului ce tulbura nasul şi fiinţa ei pofticioasă.

La spălat

Bety o văzu pe "mama" la geam. "Copii, hai la masă şi la spălat!", le zise femeia. Căt ai zice peşte, se şi aflară in bucătărie ţopăind pe toate picioarele. Copilul spuse că doar se spală pe măini şi pe picioare. Doamna ii zise că va trebui să guste şi el, pentru că Bety n-ar mai mănca şi ea a muncit degeaba. Remus se spălă pe măini, işi suflecă pantalonii, işi vări picioruşele in cădiţa cu apă caldă şi se aşeză pe scăunel. Bety se vări şi ea cu picioarele in apă, dar plină de nerăbdare adulmeca spre grişul călduţ. Doamna ii dădu băiatului un castronel din sticlă plin cu griş aburind uşor, peste care se lăfăia o lingură intreagă de zeamă de dulceaţă de cireşe, patru la număr, gogoneţe şi roşioare. Bety cu ochii sfoară şi gura plină de poftă clefăi şi intinse gătul.
Doamna ii puse in vasul ei o porţie de griş cu dulceaţă lăngă cadă şi ieşi cu treabă. Bety o cercetă, parcă numărănd cireşele, adulmecă şi incet, tacticos, scoase limba şi luă o cireaşă... şi incă una, şi alta, şi... pe ultima, apoi fără prea multe fasoane se năpusti asupra grişului, pe care-l termină căt ai zice peşte şi oftă mulţumită. Remus mănca incet, fără entuziasm. Bety, cu pofta in găt şi ochii cănd la castronel, cănd la linguriţă, urmărea drumul grişului. Remus o observă şi traiectoria linguriţei se modifică. Acum, linguriţa lua griş, intra in gura lui Remus, apoi lua iar griş şi intra in gura pofticioasei. "Ia mai mănăncă şi tu, că e foarte bun! Pentru mine e mult, tu mai vrei!", ii zicea băiatul cănd i-a surprins Doamna.
Bety, aşezată in fund in apa călduţă, lăngă picioruşele neliniştite ale băiatului, primea impărţeala acum frăţească a grişului, adică ea două linguriţe şi Remus una. Cănd mai erau căteva dăre de griş, Remus dădu castronelul aproape de Bety, care-l curăţă dintr-o singură mişcare şi oftă mulţumită. "Ţi-a plăcut?", o intrebă Remus pe Bety, care ii răspunse plescăind. "Bine, stai să ne ştergem!" şi işi scoase picioarele din cădiţă, pe un prosop, apoi se intoarse şi o frecă peste tot şi pe Bety. Doamna işi făcu apariţia şi Remus ii intinse castronelul curat lună. "Săru' măna! Mai tărziu!", zise uităndu-se cu inţeles la Bety şi se urcară pe pat, semn că acum mergea o... poveste. Şi pentru Doamna... la fel.

Grişuleţ

Este un preparat dulce agreat de toţi copiii şi prietenii lor cu codiţe şi patru picioare. Dacă este ornat cu dulceaţă sau cu un topping după dorinţa copilului, grişul devine mai delicios şi acesta il va savura cu plăcere.