Chifteluţe din dovlecei

S-a făcut iar urât afară. Da, e iarnă şi e normal să fie urât! Dar parcă... Nu, mai bine să fie urât! Să fie iarnă! Aşa trebuie, aşa-i bine! Aşa-i normal! Să ningă!

Mă duc la piaţă. Pe parcurs mă gândesc la ce trebuie să cumpăr, deci nu stau "aiurea’n tramvai". Vreau ceva mai deosebit, mai... Pe naiba! Nu mai am nici o inspiraţie! Toţi se bazează pe talentul meu! Le convine! Nu ei sunt cei care trebuie să facă din... bici! Bani ioc, produse bune ioc, produse scumpe berechet... Ce contează? "Turcu’ plăteşte"! M-am răcorit puţin şi trec la inspectat piaţa. În hala mare, supra-aglomerată, sunt tarabe cu legume, ici, colo autohtone. Mulţime de legume din import, vândute cu specificaţia că aparţin unor zone renumite din ţară! Mă, da’ pă-ştia nu-i... nimeni?! Ei, na! Am luat-o razna! Am uitat unde sunt! Mă strecor pe culoarul foarte îngust, printre cumpărători nemulţumiţi şi zgribuliţi. Un bărbat plin de nervi face observaţii unui ţigan, vânzător, obraznic, care ameninţă că nu ne vor mai aduce marfă şi ne vor lăsa să murim de foame. Mda! Aşa ne trebuie! Plină de scârbă, mă aproprii de capătul halei şi, aproape de uşă, găsesc taraba doamnei cu salată verde. Şi salata s-a scumpit! Mă rog! E salată din propria-i seră, e de-a noastră! Dau trei lei, iau o salată mare şi două legături de mărar şi două de pătrunjel cu un leu. Abătută rău, mă îndrept spre ieşire. În uşă, o femeie îmbrobodită, micuţă de statură, îmi întinde şorţul în care se aflau zece dovlecei cu floare, lungi cât palma. "Bre, nu vrei nişte dovlecei?", îmi zise femeia cu gura ascunsă de broboadă. Am vrut să zic nu, dar glasul ei moale m-a oprit. Am întrebat-o de unde îi are. Femeia mi-a aruncat acea privire care se agaţă de sufletul tău şi mi-a zis: "Dă la fermă, doamnă! E d’ai noştri! Îi cumpăr şi îi dau la bucată, să mai scot un ban. N-am dă dinţi! Au căzut aproape toţi şi trebuie să-m’ puie placă! N-am dă placă! Ce să fac? Omu’ e cu ziua, că banii dă compensare îi păstrăm pentru fată, că e la facultate, la medicină. Mai scoate şi ea dă un ciorap, dă o bluză, pă injecţii şi masaje, cum găseşte. Da’ restu’ dă la noi! Că e copil bun!", zise ea şi-mi întinse şorţul să aleg. "Cât?", o întreb. "Un leu cincizeci bucata, bre!", zise ea cu speranţă în glas. I-am luat pe toţi. "Săru’mâna, doamnă! Doamne-ajută! Iau nişte zahăr şi mă duc la autogară!", îmi zise. 

Nu ştiu de ce, sau poate ştiu, dar mă simţeam pustiită. Cum am ajuns acasă m-am apucat să pregătesc chifteluţe dulci.  Am ras cinci dovlecei, i-am presărat cu puţină sare şi i-am lăsat la scurs. A luat două ouă, două linguri de făină, patru linguri de brânză de vaci, bine scursă, două linguri de zahăr (după gust), zahăr vanilinat, le-am amestecat bine pe toate şi apoi am adăugat dovleceii bine scurşi. Am format chifteluţe pe care le-am dat prin făină şi le-am pus la prăjit, în ulei. Când le-am scos le-am tapetat cu zahăr pudră şi puţină scorţişoară (aşa-mi plac mie). Unde mai pui că... se pot mânca şi dacă n-ai dinţi.

Al nostru-i fruncea!

Una dintre cele mai mari bucurii este aceea în care părinţii primesc veşti minunate din partea copiilor.De pildă, o vecină de la cinci, Nuţica, are un băiat. Acest băiat, care nu s-a dovedit a fi prea cuminte în perioada copilăriei, a devenit un tînăr care ne-a uimit pe toţi, dar mai ales pe părinţi. Aceştia nici nu visau ca fiul lor, mare iubitor de berici la colţul blocului, de straie şi coafuri ciudate, să intre la facultate. Nici nu le-a spus pă- rinţilor! Şi, uite-aşa, toată scara a rămas uimită cînd Nuţica, împinsă de un imbold uriaş de fericire, a ţîşnit pe palier şi a răcnit cît a putut, chemînd vecinii. Uşile se deschideau pe rînd şi capetele se iţeau la fiecare palier. Priviri curioase şi urechi ciulite se îndreptau către Nuţica cea urlătoare. "Da’ ce ai, dragă?!", strigă Ioana de la parter. "Ţe a timplat?", întrebă şi chinezoaica cea gravidă de la etajul şase.A INTRAT! Nuţica trase aerîn piept şi întrebă: "Sînteţi toţi?". "Da!", strigară capetele întoarse spre ea. "Ei bine, vreau să vă spun că era să mor!", mai zise ea. Cum nimeni nu reacţiona, Nuţica a continuat: "Îl ştiţi pe Măiţă al meu?!". "Ba bine că nu!", veni un răspuns de la etajul patru. De la Fănel care era, uneori, coleg de berică al celebrului Măiţă. "Mă!", se răsti la el Aneta care strigă şi la Nuţica: "Da’ zi odată, fato! Ce ne fierbi?!". "Ei bine, Măiţă a intrat la facultate!", tună Nuţica, lăsînd uluite capetele care păreau înşirate pe aţa scării.MINUNI. Deodată se buluciră toţi şi curînd se înghesuiau la Nuţica în apartament, unde Sică, soţul şi tatăl copilului-minune, zăcea pe un fotoliu, cu un prosop ud pe frunte. "Zi, bre!", o îndemnă Paul să spună ce şi cum. Nuţica începu: "Acu’ o lună am plecat cu Sile la ai lui, unde am stat pînă ieri. Cînd am venit, l-am găsit pe Măiţă tuns chilug, fără mîzgălelile alea pe mîini. M-am gîndit că îşi schimbă desenele şi îi trebuie loc curat! Dar cînd a plecat de acasă, cam pe la 7:00, şi-a pus blugii şi un tricou normal, apoi şi-a tras ciorapi albi şi adidaşii... am simţit un junghi în inimă. Mi-am făcut curaj şi l-am întrebat unde se duce...". "Da’ zi, dragă!", o îndemnă Petruţa. "Ei bine, m-a luat în braţe şi mi-a strigat că a intrat la facultate! Dar nu la oricare, ci la Poliţie! Da, la Poliţie! Ciupeşte-mă dragă, că încă nu mi-am revenit!", îi zise ea Anetei. În tăcerea apăsătoare se auzi, pierit, graiul mehedin- ţean al lui Sică: "Domne, al nostru- i fruncea! Pregăteşce tu, fruccele, că-i ora să vină!". "E, bravo! Trebuie să dai de băut!", zise Fănel strîmbîndu-se de ciupitura Anetei.

Delicii de primăvară

Pentru că tot a început sezonul de legume noi, de primăvară, am plecat în pas vioi la vînat trufandale.
După un raid de re­pe­rare, am achi­zi­ţionat cartofi noi şi castraveţi, din cei mici, de gră­di­nă. Şi ce dacă sunt de la solar? Sunt de la ţăran! Crescuţi fără chi­mi­cale şi cu mare efort! Dar să re­ve­nim la cartofi. Am comandat do­uă kilograme, dar pe cei mititei, şi vîn­­zătoarea s-a uitat chiorîş.
– Ce-i?, am întrebat-o. Nu glumesc! Vreau din cei mititei.
– Păi, doamnele cere din ăia mai mari!
– Nu sunt “doamnă d’aia” şi ştiu ce-i mai bun! Dă-mi din ăia, doar dacă nu ai alt plan cu ei!?!
– Nu, Doamne fereşte! D’aia
i-am adus! Da’ pînă acum n-am vîndut că... fuge dă ei!
– Pentru că nu ştiu să-i pregătească şi mai ales să-i spele!, îi zic eu cu mîna vîrîtă în grămada de cartofiori.
– Da, matale cum îi faci? Nu te pătezi pă mîini?, întrebă o vînzătoare de alături.
– Păi, mai întîi îi aleg pe cei mici de cei mijlocii şi de cei mai mărişori. Pentru curăţat am un săculeţ din pînză mai groasă în care vîr mai întîi cartofii mărişori, un pumn de sare grunjoasă, închid sacul şi încep să-i frămînt, nu prea tare, cam cinci minute. Scot car­to­fii, îi curăţ de resturile de coji, îi spăl şi-i scurg de apă. Scutur sacul şi bag la curăţat pe cei mijlocii, la fel, dar frămîntaţi mai uşor, îi spăl şi-i pun la scurs separat. Pe ăştia micuţi îi las în apă cinci minute, îi spăl bine ca să-i curăţ de pămînt şi ni­sip. Apoi îi scot într-o stre­cu­ră­toare la scurs. În 15 minute ter­mini şi nu te pătezi!, i-am zis eu.
– Şi cum îi faci matale, bre?, mă întreabă un vînzător care pînă atunci părea neinteresat.
– Pe cei mari îi fac la cuptor, înăbuşiţi cu ceapă verde şi verdeaţă. Pot să le pun şi bulion. Pe cei potriviţi îi fac supă.
– Zi, bre, cu ăia mici ce faci? Că aia vreau să ştiu io?, mă zori vînzătoarea de cereale.
– Îi şterg într-un prosop. O cîrpă curată, să-i usuc bine!, îi zisei eu mai apăsat, ca să priceapă. Încing uleiul într-un tuci sau
într-un vas mai adînc. Cînd s-a încins, torn cartofeii şi-i amestec bine, să se ungă cu ulei toţi şi dau focul mic. Scutur din cînd în cînd vasul, ca să se facă pe toate părţile. După 15 minute, dacă sunt moi înăuntru, le scurg uleiul şi presar pe ei usturoi verde, pisat şi mult mărar. Pun un capac şi gata. Sunt buni şi reci.
– Hai, bre, că mi-ai făcut o foameee!, zise bărbatul de alături. Mă duc să-mi iau nişte mici! Vezi mata şi la mine, pînă viu!, îi zise vecinei şi plecă la bufet.
Vînzătoarea de cartofi încuviinţă, îmi dădu restul şi-mi zise:
– Bre, da’ mai pui ceva la ei?
– Pune ce vrei, că merge! Şi o salată de castraveţi!, îi zisei feri­cită de achiziţie.