Cătina albă vorbăreaţă

S-a terminat cu Sărbătorile! Gata, vorba bancului: "Capul jos, în butoi!". Trecem la muncă! Adică am trecut! Acelaşi traseu RATB, aceleaşi maşini, aproape aceiaşi călători.
Miercuri am reîntâlnit o fătucă, probabil studentă boboacă, posesoare a unui telefon cu multe convorbiri gratuite, că prea trăncăne tot timpul. Îmi făceam griji, pentru că nu apăruse! Credeam că ne-a părăsit şi ne lasă fără informaţii preţioase. Aş!

Data de 7 ianuarie aduce înviorare în autobuzul aproape plin de oameni mohorâţi, plictisiţi şi îngrijoraţi. Fătuca era deja instalată pe un scaun şi, de parcă m-ar fi aflat telepatic, pentru că nu m-a văzut, a şi pus mâna pe telefon, a format un număr şi a dat drumul la robinetul cu vorbe. Îşi sunase o prietenă pe care s-a simţit obligată să o pună la curent cu felul în care şi-a petrecut Revelionul.

- Nina? Păi, a venit cu Vali! Da, s-au împăcat. A tras de el ca să vină împreună. Da! A, da’ s-a îmbătat mangă! Era fleaşcă! Nu putea să stea în picioare! Da, fată! Vali s-a sictirit, mai ales când a trebuit să-l care pe Mihnea, care se îmbătase şi el. Bă, da’ ştii cum a făcut ăla?! A rămas ţeapăn ca o scândură! Îl punea Mihai şi cu Vali în picioare şi cădea ca parul, perfect drept! Să mor! N-am văzut niciodată aşa ceva! E, nu prea am mâncat, pentru că mi-a fost cam rău de la Cinzano. Nu, numai nişte şorici! D’aia? Aha! L-au lăsat dracu’ afară pe hol. A rămas până dimineaţă, când a venit ta’su lu’ Mihai şi l-a sculat. Mama? Da, i-am spus că mă duc la Mihai şi a vorbit cu ta’su. Da, n-a băut, că e pe tratament. Păi nu ştii că a făcut Zona Zoster când a dat la facultate? L-a pus ta’su pe cătină albă. Ce, cum? Da, fato, aia de creşte la noi pă dealuri! Nu ştii că mătuşi-mea şi-a pus pă gardul ăla din plasă de sârmă nişte tufişuri? Da, alea care înţeapă şi fac nişte bobiţe galbene. Nu, nu sunt nebunele! Alea sunt negre. Da, fato! Păi, mătuşa face şi suc, şi vin, şi gem... Nu, sunt mai bune crude. Da, d’aia le păstrează la grindă, alea de care te mirai tu! Sunt mai bune crude. Păi, ce dacă se usucă, seminţele sunt bune! Trebuie să le cronţăni! E, ce dacă sunt mici! Da, ta’su lu’ Mihai îi dă câte un pumn de bobiţe pe zi. E, le ronţăie! Nu, seara nu se foloseşte. Nu mai dormi! Fugi d’aici! Poţi să iei şi tu! Fixează memoria, este antistres, împiedică îmbătrânirea, face tenul frumos!, îi zice râzând.

- Gem? Păi, iei fructele, o farfurie cu moţ, le speli şi le pui în siropul fierbinte. Păi, din 500 g de zahăr şi o jumătate de pahar de apă. Îl legi, că lasă puţină zeamă fructele şi dacă trebuie mai pui zeamă de lămâie, vanilie şi gata, le scoţi după două-trei clocote. Ce dacă au seminţe multe? Păi, alea sunt bune! E, am văzut la mătuşa. Se găseşte prin magazine cu plante. Era să uit! E un ulei tare bun. Îţi zic instrucţiunile.

Am pierdut instrucţiunile de folosire. A trebuit să cobor. De data asta nu m-am mai supărat şi, pentru că nu ştiu cum o cheamă, am s-o numesc Cătina albă.

Identitate cu tarte

În viaţa fiecărui om există mo­mente de o însemnătate de­osebită. Momente în ca­re îţi afli existenţa. Mo­men­te care sparg rutina şi-ţi dai seama că reprezinţi ceva.
Îl aştepta nerăbdătoare, cu prăjitura preferată. Şi un­de mai pui că şi taică-său i-a dat un telefon! Bă­ia­tul împlinise 14 ani şi azi trebuia să-şi scoată buletinul. Era o zi mare pentru oricine. O zi des­pre care discutaseră destul de des, pentru ca el să înţeleagă res­pon­sabilităţile vieţii de adult, par­ti­ciparea la viaţa socială etc. Sigur, co­piii cu un singur părinte sînt mai maturi. Băiatul era foarte sen­sibil şi extrem de grijuliu faţă de ea. Îşi luase în serios rolul de “băr­bat în casă” şi nu-i crea probleme.
Se făcuse ora 13:00 şi el nu mai apărea. Îngrijorată, nu ştia cum să reacţioneze. În sfîrşit, băiatul îşi făcu apariţia. Transpirat, încerca să-şi ascundă privirile de ea şi ţinea o mînă la spate. Se duse şi-l îmbrăţişă în timp ce-l întrebă dacă l-a luat. El îi oferi trei garoafe aurii. Scoase repede şi bucăţica de plastic care-i atesta identitatea şi i-o vîrî sub nas.
Surpriza a fost mare şi efectul l-a simţit în genunchii care nu o mai ascultau. S-au dus înlănţuiţi către fotoliul din cameră şi ea s-a aşezat. A început să plîngă în­cetişor, de nu mai vedea scrisul şi nici fotografia. Băiatul, emo­ţio­nat, făcea eforturi să scape din acest moment lăcrimos. Ştia bine că mama îşi revine rapid şi reu­şeşte să treacă peste situaţii delicate, aşa că o întrebă, cu mina unui puşti ghiduş, ce i-a făcut bun. Ştia el că nu l-ar fi lăsat fără “ceva bun”. Mama cea fericită se ridică, trase aer în piept şi, netezindu-şi blugii, se duse la frigider, de unde scoase un platou cu tarte. Moţurile de fistic înfipte în jumătăţile de caise se semeţeau, ademenindu-l. Frişca ornată cu firicelele de fistic îl îmbia şi-i sporeau nerăbdarea. Ceru una pe loc şi mama i-o oferi fără să mai protesteze cum că-i înainte de masă. Hm! Oare ăsta o fi unul dintre avantajele unui bărbat adevărat?, gîndi băiatul cu Carte de Identitate.