Un chinez fericit

A fost odată un chinez care trăia într-o ţară foarte îndepărtată de locurile lui natale. Plecat de acasă, încă de copil, bietul chinez a muncit o viaţă întreagă în condiţii grele şi a ajuns aproape de bătrâneţe singur. Nu avea o familie, dar avea o căsuţă a lui, într-un orăşel liniştit. În tot timpul cât muncise, bietul chinez a învăţat să facă tot felul de lucruri şi devenise cunoscut ca un om ce se pricepea la aproape toate meseriile. Acum, pentru că era bătrân, se ocupa de tunsul ierbii de pe pajiştile din curţile vecinilor şi, mai ales, de pajiştea din parcul aflat în centrul orăşelului. Toate tufele şi arbuştii erau plantaţi şi îngrijiţi de mâna lui. Nu câştiga mult de pe urma acestei munci, dar îi aducea satisfacţii mari. Parcul central mai avea o semnificaţie pentru bătrânul chinez. Acolo, cu ceva ani în urmă, când nici nu se gândea că se va stabili în orăşel, a găsit, înfăşurată într-o pătură, o fetiţă abia născută. Chinezul a dus-o iute la spital şi după un timp fetiţa a fost luată la un orfelinat. Acolo o vizita în fiecare duminică domnul Ho, aşa îl chema pe chinez, care-i aducea dulciuri şi jucării făcute de el. Domnul Ho o iubea ca pe propriul copil şi ea ca pe tatăl său. Fetiţa a crescut şi pentru că nu avea un nume, domnul Ho i l-a dat pe al lui, în urma unei hotărâri luate de tribunalul din localitate. Domnişoara Ho se mai numea şi Clara.

Despărţirea
Fetiţa creştea şi domnul Ho muncea cu drag, ba chiar îşi făcea planuri pentru a-şi deschide un magazin. După câţiva ani, domnişoara Ho l-a anunţat pe tatăl său că vrea să plece într-un oraş mai mare pentru a-şi termina educaţia. Domnul Ho a rămas uimit de cerinţa fetei şi mai ales de depărtarea mare unde avea să ajungă. Se simţea părăsit şi nedreptăţit de copila pentru care a muncit atâţia ani şi pe care se baza că-i va fi alături la bătrâneţe. Dar se gândea şi la faptul că soarta nu ţi-o stabileşti tu şi că aşa i-a fost lui dat să rămână singur la bătrâneţe. Domnişoara Clara Ho a plecat în marele oraş, iar tatăl său a rămas cu vecinul Alvarez, un mexican la fel de singur. Lacrimi au fost de ambele părţi, oftaturi şi încurajări. Domnul Ho i-a promis că-i va trimite lunar bani de întreţinere la uriaşa şcoală unde se ducea fiica sa adoptivă şi că-i va plăti cazarea într-o locuinţă. Alvarez s-a întristat la gândul că prietenul său îşi va vinde casa ca să poată obţine bani. Fata a plecat fluturând batista şi cei doi s-au întors acasă mohorâţi.
Chinezul va munci dublu, ca să poată plăti educaţia fetei sale. Şi aşa a făcut cinci ani, timp în care fata îi trimitea scrisori şi fotografii. După cinci ani, nu a mai primit nici o ştire de la ea. Nimic. A aflat că fata terminase facultatea şi că îşi găsise o slujbă foarte bună la o firmă mare, dar nimic mai mult.
Munca îi mai alina dorul şi mâhnirea bătrânului chinez, dar întotdeauna de sărbători suferea cel mai mult. Degeaba prietenul Alvarez încerca să-l facă să uite invitându-l de Crăciun şi de Anul Nou la el, în căsuţa sărăcăcioasă, dar împodobită cu crengi de brad, cu globuri şi panglici colorate. El tot la fetiţa lui se gândea. Cel mai greu îi era de Anul Nou chinezesc. Sărbătoarea primăverii îi era cea mai dragă, pentru că în preajma ei găsise fetiţa. Şi, în ascuns, o botezase “Fiica primăverii”, nume pe care i-l spunea în chineză numai când copila dormea.

Visul
Anul acesta, se împlineau şapte ani de când “Fiica primăverii” plecase de acasă şi părintele său, mâhnit, se apucă să făurească din hârtie şi beţişoare nişte lampioane, ca să întâmpine cum se cuvine noul an în care-şi punea mari speranţe. Obosit, bătrânul adormi cu capul pe masa acoperită de hârtii. În visul său îi apăru un tânăr chinez care-l luă de braţ şi-i arătă sertăraşul mesei. În sertăraş se afla un caiet plin cu schiţe şi desene minunate. Îl îndemnă pe Ho să-l folosească. Domnul Ho nu-şi aducea aminte de acel caiet cu desene şi se întoarse către omul care i-l arătase. Spre uimirea lui, în locul omului se afla un câine mexican, mic şi pricăjit. Bătrânul se trezi brusc şi întinse mâna către sertarul mesei. Găsi acolo caietul visat! În acel caiet se află o mulţime de desene foarte frumoase şi schiţe deosebite, făcute de fiica sa Clara, întocmai după spusele lui, când făceau planuri să deschidă un magazin. Bucuros, bătrânul răsfoi caietul şi începu să construiască tot felul de lampioane şi decoraţiuni pentru zilele de sărbătoare, pe care le putea cumpăra oricine avea nevoie. Munca îi părea mult mai uşoară, pentru că fiica lui contribuise la ea, şi până dimineaţă făurise o mulţime de ornamente pe care le duse la vânzare, împreună cu Alvarez. Minunatele ornamente s-au vândut ca pâinea caldă, mai ales că se apropia Crăciunul. Bătrânul se asocie cu Alvarez şi amândoi deschiseră o prăvălie în apropierea parcului, de unde şi copiii îşi procurau zuruitori din lemn, fluiere ce se prelungeau cu un tub de hârtie şi alte jucării deosebite.

Minunea
Afacerea lor mergea foarte bine şi cu ceva bani strânşi doreau să meargă că o caute pe Clara imediat după sărbători. Au petrecut Crăciunul cu Alvarez şi câţiva vecini şi Anul Nou la fel. Apoi, au continuat să muncească de zor, pentru că vestea lampioanelor minunate ale domnului Ho a ajuns până departe şi avea comenzi serioase pentru Anul Nou chinezesc, pe care, chinezii din marele oraş, îl întâmpinau cu tot fastul. A făurit Ho lampioane uriaşe şi mici, păsări multicolore de toate mărimile, ghirlande colorate, cutiuţe cu surprize din hârtie săritoare şi muţunachi din carton, care mai de care mai atrăgătoare, spre satisfacţia cumpărătorilor. Numai domnul Ho se posomora pe zi ce se apropia vestita sărbătoare. Alvarez se străduia să-l înveselească, dar el… nimic! Şi a venit Anul Nou chinezesc. Alvarez şi Ho n-au mai deschis magazinul şi au rămas acasă în ziua aceea. Ho a pregătit o minunată mâncare din piept de pui, cu sos de soia, adus special pentru el, de unul dintre cei mai bogaţi cumpărători de lampioane. Au mâncat pe săturate, au băut vin, au lansat artificii şi, obosiţi, au rămas pe veranda casei lui Ho, la o ceaşcă de ceai. Cu ibricul în mână, în timp ce turna ceaiul în ceşti, Alvarez îi ura lui Ho ca noul an să-i aducă numai sănătate, fericire şi împlinirea visului cel ascuns. Nici n-a terminat Alvarez de vorbit, că pe verandă se căţără un căţel. Era cel pe care Ho îl visase! Întinse mâinile şi-l luă în braţe. Îl pipăia şi-l ţinea strâns ca nu cumva să dispară ca-n vis. Era Anul Nou, al Câinelui, al… şi pe scările verandei se afla Clara, fata lui cea frumoasă şi soţul ei, chinezul… cel cu sosul de soia! Un An Nou fericit!

Taitei si dulceata de visine

Ajutorul dat bunicii aduce mereu o rasplata, iar musafirii vor avea satisfactii pe masura. Bunica pregatise taitei. Framantase o coca nu prea tare, o intinsese, o facuse subtirica, dar nu ca pentru taiteii de supa, o rulase si apoi taiase bucatele. Din rulourile de coca, femeia rasfira cu degetele fasii lungi de coca, pe care le taia mai scurtute si le scutura bine de faina. "Bunico, ce faci?", intreba baiatul curios. "Fierb taiteii astia, in apa cu sare si putin ulei."

AJUTOR

"Ia, pune mana si piseaza, cu sticla, nucile astea", zise bunica, punandu-i in mana un castronel cu un sfert de kilogram de nuci curatate si o sticla de-o jumate. "Vine acusi unchi-tu' cu toata liota si trebuie sa le punem ceva dulce la copiii aia", il lamuri femeia. "Le pisez sau le turtesc?", intreba baiatul ca s-o necajeasca. "Turteste-le mai repede ca sunt gata taiteii!", il grabi ea in timp ce scurgea taiteii pufosi intr-o strecuratoare. Lua apoi la batut ouale, cu cinci linguri cu dulceata de visine, mari de-ti umplea gura numai una (de aveai curajul sa furi!), praful rosiatic de scortisoara, praful de sare si... "Gata? Ce tot faci, ada-mi nucile, ca se face seara!", il imboldi bunica. Baiatul ii intinse hartia alba pe care turtise miezul de nuca, uitandu-se cu jind la dulceata de visine.

DESFATARE

"Hai, ia o lingura!", il indemna ea, in timp ce amesteca si nuca, si taiteii in castronul frumos mirositor. "Ce zgarcita!", bombani nepotul in timp ce tinea in mana borcanul. Mirosul imbietor al visinelor dolofane, ce pluteau in siropul visiniu-transparent, ii dadea fiori pe sira spinarii. Lua o lingura cu dulceata, in care nu incapura decat patru visine, si o puse pe o farfurica. Lua o lingurita, facu gura mare cat putu, inchise ochii si se lasa patruns, pana in cele mai ascunse unghere ale trupului, de parfum. Inghiti putin sirop, strivi de cerul gurii doar o visina si, deodata, ceva carnos, tare-moale, dulce-acrisor se tinu de limba lui. Repede, mai lua una. Inghiti. Inca una si... ultima. Pe asta nu, nu o va inghiti tot atat de repede. Ii va da inca putin sirop din cel ramas in farfurica. Asa, acum o mai tine un pic. "Minunat! Minunata dulceata face bunica!", gandea copilul. "Da-mi pesmetul!", il trezi bunica la realitate. "Am uns cratita cu unt si trebuie s-o dau la foc".

NERABDARE

"Cand e gata?", se interesa baiatul cu ochii la castronul din care bunica turna amestecul peste pesmetul ce acum era lipit de cratita. "Cand se desprinde de cratita, e gata!", ii zise bunica, multumita de cum arata compozitia. "Da-mi laptele sa fac o crema, ca n-avem frisca! Si inghite odata visina aia, c-ai sa te ineci!" Si baiatul o... inghiti.

Prajitura cu taitei, nuci si frisca

Ingrediente: 300 g fidea sau taitei; 250 g nuci macinate; trei oua; 4-5 linguri cu dulceata (una foarte parfumata); o lingurita cu scortisoara pisata; unt pentru uns forma; doua linguri cu zahar, dupa gust; sare; frisca, bombonele.
Preparare: Fierbi taiteii in apa cu un praf de sare si un pic de ulei, apoi ii limpezesti si ii scurgi bine. Bati ouale, le amesteci usor cu nucile, dulceata, scortisoara, zaharul si un praf de sare, dupa gust, si adaugi taiteii. O forma rotunda o ungi cu unt si presari cu pesmet. Pune acum compozitia in forma si da la cuptor cu foc potrivit. O coci pana ce prinde o crusta. Scoate-o din forma dupa ce s-a racit si serveste-o taiata ca tortul. Orneaza cu frisca sau crema ce se asorteaza cu dulceata folosita si bombonele multicolore pentru ornat.