Legenda tocăniţei de miel

Poliana Partal, măiastra tocanei băciței
La poalele Penteleului, în zona Varlaamului, aproape toate mâncărurile cu specific ciobănesc au poveştile lor. Nici o mâncare din carne de miel nu poate fi percepută ca un preparat cu o reţetă searbădă. Fiecare ciorbă, fiecare tocăniţă au o istorioară a lor care le fac mai uşor de ţinut minte şi, cu cât este mai frumoasă, mai duioasă sau mai tragică, aceasta devine parcă şi mai gustoasă.

Aşa se face că o poveste spune despre drumul lung al unei băciţe care, plecată cu unele treburi, avea să meargă înapoi la stână. Pe drumul anevoios, pe potecile pline de noroiul pământului încă neuscat de soarele de primăvară, băciţa noastră se abătea din când în când ca să culeagă din cele verzituri pe care le întâlnea în cale, cu gând să-i pregătească baciului o gustoasă tocană din carne de miel.

Câteva frunze de leurdă, cam de o mână mai încăpătoare, câteva frunze de ştevie tânără ce se semeţea într-o margine de luminiş, câteva frunze de untişor, rotunjoare ca bănuţii, numai bun de cules înainte de a înflori, câteva frunze de măcriş, care să-i dea tocăniţei un gust acrişor, culegea băciţa noastră, umplându-şi o straiţă în care avea legături de ceapă, de usturoi şi mărar.

La ceaun
Atât de dornică era să pregătească tocăniţa, că nici nu şi-a dat seama când a ajuns la stână. De cum a intrat, a şi pus pirostriile şi ceaunul cel mare la încins. A pus şi de o mămăligă mare şi vârtoasă, numai bună de tăiat cu aţa ca să fie mâncată cu tocăniţa. Băciţa noastră a luat un miel proaspăt tăiat, i-a îndepărtat capul şi picioarele, l-a făcut bucăţele ca să fiarbă repede şi l-a pus în tuciul cel mare cu un linguroi de grăsime. L-a tot perpelit ea până s-a rumenit frumos şi când s-a dovedit a fi molcuţ a turnat o cană de vin şi un praf de sare peste el. S-a pus băciţa noastră să cureţe şi să spele toate ierburile, apoi le-a tăiat după cum se cerea şi, când zeama cu vin a mai scăzut din tuci, a pus po­top de verdeţuri, pe rând, după cum le e cuviinţa, ca să se facă şi să nu se piardă de gust. Amestecate şi înghesuite de bucăţile de carne, verdeţurile s-au învârtoşat care mai de care să iasă în evidenţă cu mirosul şi gustul, punându-se la încercare cu mielul şi vinul.

Acum, băciţa cea harnică avea să-şi arate tot talentul. A găbuit în colţul policioarei de lângă fereastra stânei, acolo unde ascunde farmecele bucatelor pe care numai ea ştie să le pregătească, un săculeţ mititel în care avea o mulţime de condimente sau, mai bine zis, "dresuri de gătit". Cum l-a desfăcut, a scos un ghemuleţ de hârtie în care avea piper boabe, un altul cu piper măcinat, un ghemuleţ cu cimbru, un dram de boia iute. Din fiecare a presărat pe carne şi verdeaţă, apoi a tocat mărar şi l-a presărat deasupra, a dres de sare, a mai pus puţină boia şi gata mândreţe tocăniţă de miel! Nici nu şi-a şters bine fruntea de sudoare, că a trecut să facă masă bogată şi frumos rânduită pentru baciul ei şi ciobanii de la stână.

Tocana băciţei
Ingrediente: o jumătate de miel, două linguri cu untură de porc, 3 legături de ceapă verde, 3 legături de usturoi verde, două legături de leurdă, două legături de ştevie, două legături de untişor, două legături de mărar, o cană cu vin alb, sare, piper, cimbru, boia iute.
Preparare: Se taie în bucăţi carnea, se spală şi se pune într-un ceaun împreună cu untura, vinul, puţină sare şi o cană cu apă, la foc iute, apoi potrivit. Se curăţă şi se spală toate verdeţurile. Ceapa şi usturoiul se taie rondele şi se pun separat. Leurda şi ştevia se toacă fâşiuţe. Mărarul se toacă fin. Când intră uşor furculiţa în carne se adaugă ceapa, se lasă cinci minute, apoi usturoiul, mai stă cinci minute, se pun ştevia, leurda şi untişorul, se lasă zece minute, se presară condimentele şi se drege de sare şi iute. Se mănâncă fierbinte, cu mămăligă.

Roluri inversate

Dragă mamă,

Îţi scriu cum să faci, ca să-i pregăteşti domnului Alberto şi prietenilor voştri, un prânz bogat din pulpe de pui. Să fii atentă şi să nu-l mai laşi să intre în bucătărie cât găteşti! Îi dai să mânânce şi, să nu-i spui cum ai făcut! Ştii cum te-a păcălit data trecută când s-a dat mare că a făcut el budinca de cartofi cu spanac! Acum eu te ajut, te susţin, dar... până la reţete!
Fii atentă! Ai nevoie de: 5 pulpe de pui cu spate, 2 morcovi, o ceapă, 4 cartofi, sare, piper măcinat şi 10 boabe întregi, o legătură de pătrunjel, o legătură de mărar, o legătură de usturoi verde, un ou, un gălbenuş, 2 role de tăiţei, 3 linguri de unt, 1 linguriţă de făină, o felie de pâine, puţin lapte sau apă.
Trebuie să le prepari aşa: separă bucăţile de spate de la pulpe şi spală-le. Curăţă legumele şi taie-le: morcovii rondele subţiri, ceapa în sferturi, cartofii în două, pe lung. Curăţă şi spală verdeaţa, apoi toac-o fin şi pune-o separat. Cu o lingură de pătrunjel freacă o lingură de unt şi la fel cu mărar. Dă-le la frigider. Curăţă şi feliază partea albă a usturoiului, apoi zobeşte-l şi cu puţină sare. Partea verde toac-o rondele fine. Pune la fiert, într-o oală, 3 l de apă, adaugă morcovul, ceapa, cartofii, boabele de piper şi spatele de la pulpe şi o pulpă. Lasă la fiert şi când clocoteşte, lasă focul la potrivit, apoi ştii tu că trebuie să scoţi spuma pe măsură ce se adună. Crestează în diagonală pulpele, pe ambele feţe, nu prea adânc şi, în crestături pune puţin ulei, sare şi piper măcinat, apoi le laşi la frigider 20 min. Când în cartofi poţi băga uşor furculiţa, îi scoţi într-o strecurătoare. Lasă-i la răcit şi când sunt numai călduţi, îi zobeşti prin strecurătoare şi obţii un piure la care adaugi o lingură de unt, baţi bine, apoi adăugi oul întreg şi baţi până se încorporează şi îl torni într-o crăticioară pe care o acoperi cu un capac şi o laşi la cald pe aragaz. Încinge cuptorul! Dacă au fiert bucăţile de pui şi legumele, mai adaugă puţină apă fierbinte dacă a scăzut prea mult, cât să fie mai mult de jumătate.
Pune pulpele de pui la cuptor, bine unse cu ulei, pe grătar sau într-o tavă. Scoate bucăţile de spate şi pulpa fiartă şi curăţă-le bine de toată carnea de pe ele. Carnea toac-o împreună cu o felie de pâine, înmuiată în lapte şi stoarsă. Pasta de carne o amesteci cu gălbenuşul, un praf de sare, pune puţin mai mult piper, puţin pătrunjel, legi bine cu o linguriţă de făină (dacă e nevoie mai adaugi) din care faci găluşte mici. Scoate morcovul şi strecoară supa. Pune tăiţeii în apă clocotită cu puţină sare şi fierbe-i după indicaţiile de pe plic, apoi limpezeşte-i. În aceeaşi apă, fierbe şi găluştile. Pune supa limpezită în oală, cu tăiţeii, găluştile şi morcovul. Lasă oala la cald!
Mamă! Dacă ai întors pulpele mai lasă-le până se rumenesc uşor. Nu le arde! Opreşte cuptorul! Când s-au rumenit scoate-le într-un castron, bagă în crestături pasta de usturoi verde, mai piperează şi presară un praf de Abido din cel pentru grill. Acoperă repede cu un capac şi lasă în cuptor la cald.
Când serveşti, pui supa la foc iute, cât să se reîncălzească bine, apoi o torni în castronul pentru dat la masă. Pune pătrunjelul cu unt pe masă. Când pui supa în farfurii, pui în fiecare farfurie un vârf de linguriţă de unt cu pătrunjel şi apoi torni supa caldă peste unt. Baţi bine piureul ca să fie ca o pastă, îl montezi nu îl turteşti pur şi simplu în farfurie! Îl montezi pe o parte şi îl presari cu puţin pătrunjel. Pulpa de pui o montezi lângă piure, o ungi cu pasta de unt cu mărar şi, după cu vrea fiecare, pastă de usturoi.
Mamă! Nu uita că poţi servi cu felii de roşii sau cu castraveţi verzi.
Pentru desert, cumpără îngheţată de două feluri. Eu zic să iei de ciocolată şi de lămâie. Pui, cu lingura aia pe care ţi-am adus-o eu, o parte din cea de ciocolată şi una din cea de lămâie, dar le separi cu frunze de busuioc. Ştii că lui Barto îi place busuiocul! Pentru Briseida poţi pune bucăţele de ciocolată. Şi... gata, că trebuie să mă culc! Pupici!
P.S. Nu pierde şi reţeta asta!

„Falşele” bunicii

Există o mulţime de preparate culinare, deosebit de gustoase şi cu un aspect deosebit de plăcut, dar... care nu sunt câtuşi de puţin preparatele originale. Aspectul este asemănător, pot fi folosite cu succes în acelaşi scop, dar ingredientele sunt „falşe”, cum zicea bunica. Una dintre „falşele” cele mai apreciate era maioneza. Bunica o prepara în două feluri, după cum avea să o folosească. Un fel era din ţelină, iar cealaltă din cartof.
Ambele erau o nebunie! Luam de la brutărie, cu 50 de bani, un sfert de pâine neagră caldă, cu coaja crocantă şi miezul pufos, şi-l ungeam cu maioneza „falşe” de ţelină. Nici cea mai grozavă mâncare nu o egala! Bunica o pregătea din ulei, lămâie, sare, piper, apă şi un „ţelinoi” mare. Curăţa ţelina, o punea la fiert, întreagă, în apă şi puţină sare. Când intra furculiţa în „ţelinoi” o scotea în strecurătoare şi o crăpa în patru bucăţi, apoi o lăsa la răcit. Răcită era strivită şi trecută prin strecurătoare, pusă într-un castron şi frecată, cu lingura de lemn, cu un praf de sare, ulei câte puţin, zeamă de lămâie din când în când, puţin piper şi ulei în fir subţire, până când creştea cam de două ori cât fu­sese grămada de ţelină strivită. Acrişoară, untişoară, sărăţică exact cât trebuia! Ah, ce bună era!
Nu mai vorbesc despre dulciurile pe care le făcea bunica pentru a ne uşura postul! Aşa-zisele min­ciunele „falşe” care aveau cel mai grozav gust. Erau foarte parfu­mate, dar cel mai mult ne plăcea faptul că erau crocante. Bunica le pregătea dintr-o cocă pe care o făcea dintr-un kilogram de făină, o linguriţă de sare, 2 pacheţele de drojdie de bere, 2 linguri de coajă rasă de portocale ţinută în zahăr, o lingură esenţă de rom, 3 linguri de zahăr şi apă călduţă cât e necesară pentru o cocă molicică. Bunica amesteca într-o cană puţină apă, drojdia, o lingură de zahăr şi 2 de făină, apoi lăsa maiaua la crescut. Când era crescută o punea în moţul muntelui de făină, începea să amestece totul şi mai turna câte puţină apă până făcea o cocă. O lăsa la crescut şi când era dublă făcea foaia, o tăia şuviţe şi făcea minciunelele. Le prăjea, le scotea pe farfurie şi le pudra cu zahăr.

Fenicul salvator, prieteni uimiţi

Demult, destul de demult, pe vremea când oamenii erau mai prietenoşi, mai atenţi unii cu alţii, mai respectuoşi, făceai pe dracu-n patru ca să pregăteşti ceva deosebit când aveai musafiri.
Aşa a trebuit să fac şi eu când m-au anunţat că mă vor vizita buni prieteni pe care nu-i mai văzusem demult. Eram neliniştită. Vremea era proastă, frig şi zloată de februa­rie, cu proviziile stăteam prost, cu aprovizionarea şi mai prost, pentru că nu găseam mai nimic. Ce să vorbim de ceva deosebit!
La serviciu gândeam să găsesc o idee, o… ceva acolo care să mă ajute să ies din impas. De cum am intrat în birou, m-a luat în primire „tanti” Leana, femeia de serviciu. M-a descusut pe toate părţile, până a aflat că toată lumea era sănătoasă şi m-a întrebat de ce naiba sunt aşa de ursuză? Am izbucnit, pentru că am prins ocazia, pe care probabil că o vânam, şi i-am turnat toată oftica mea, vizavi de vizita pe care o aşteptam. Vizită care mă îngrozea în loc să mă bucure pentru că nu aveam ce să le pun pe masă. Şi am avertizat-o să nu înceapă să-mi facă meniuri că o strâng de gât.
Aşa că Leana îmi vârî un cui în talpă când mi-a zis să vorbesc repede cu Puiu, sau cu David, de la şantierul din Drobeta-Turnu Se­verin, ca să-mi aducă ceva de pe la sârbi. Deşteaptă fată, tanti Leana! Am stat ca pe ghimpi vreo două ore, până când am reuşit să iau legătura cu băieţii. L-am prins chiar pe Puiu şi l-am rugat să mă ajute.
Puiu inginer, dar… bine educat şi stilat, iubit tare de aproape toate femeile din sfera lui de activitate, care se extindea după cum îl bârfeau ofticoşii chiar şi peste hotare în Iugoslavia, cunoscător şi mare iubitor de mâncăruri bune şi băuturi fine, s-a oferit să mă ajute. Fără eschive, mi-a promis că îmi aduce ceva deosebit. După cum a sâsâit în telefon, după cum şi-a modelat vocea, aproape că-l vedeam radiind şi scuturându-se de frisoane date de o senzaţie foarte plăcută. L-am avertizat că-l „omor” dacă-i arde de glume. Mi-a zis că după-amiază pleacă „dincolo” şi îmi aduce ceva bun, foarte bun.
Două zile şi două nopţi m-am perpelit. A treia zi, pe la ora 11:00, şi-a făcut apariţia Puiu însoţit de gaşca lui gălăgioasă de specialişti care asigurau asistenţa tehnică pe şantier. Am pus ochii pe el şi l-am luat la întrebări. Puiu, tacticos, a scos din rucsac un pachet mai măricel şi unul mititel cât încape într-o mână. Le-a pus pe biroul meu şi, fără să ia mâna de pe ele, mi-a zis că trebuie să discutăm, să-mi notez reţeta, care-i foarte simplă dar pe care eu n-o cunosc şi că trebuie să mă înveţe el ce şi cum. Siguranţa cu care-mi vorbea m-a domolit un picuţ şi i-am zis că stăm de vorbă peste o oră, când aveam timp.
Nici nu ştiu când a trecut ora că Puiu a şi venit cu reţeta scrisă. Abia atunci am desfăcut pachetul cel mare şi am văzut patru bulbi groşi, fără rădăcini, tăiaţi scurt şi cu resturi de frunze ca de mărar. Puiu m-a îndemnat să-i miros şi m-a întrebat dacă am mai văzut astfel de plante. Nu, nu mai văzusem fenicul! Mi-a plăcut mirosul şi textura cărnoasă a bulbilor care semănau cu nişte cepe. M-am uitat în fugă pe reţeta scurtă, dar Puiu mi-a spus că-i o legumă foarte rafinată, că el o consideră o legumă nobilă, care te inspiră... I-am tăiat brutal elanul şi l-am readus la obiect. Tot acolo se mai afla un pachet cu foi de plăcintă. Ce era în pacheţelul cel mic? E, o nimica toată, 100 de grame de icre!
Nu ştiam cum să gătesc leguma şi-mi era frică de ea. Să nu greşesc cumva. Nu mai văzusem şi nu mai pregătisem ceva cu foi de plăcintă „de gata”. În sfârşit, i-am dat băia­tului banii pe produse şi am plecat către casă cuprinsă de toate grijile privind modul de preparare şi modul cum am să le prezint. Voi gusta din ele înainte de a le oferi. Şi, dacă nu-mi vor plăcea? Uite aşa, m-am tot gândit până acasă.
Reuşită totală
De cum am intrat m-am şi repe­zit la pachet, am luat o bucată de fenicul şi m-am apucat să o curăţ şi să o spăl. Am tăiat-o în două, apoi fideluţe mai groase decât cele de ceapă şi, conform reţetei, le-am pus la înăbuşit, în ulei, cu un praf de sare, la foc mic. Mirosul din bucătăria mea era înne­bunitor! Îţi lăsa gura apă. Uşor rumenite, le-am scurs de grăsime, le-am pus pe o farfurie, am stors puţină zeamă de lămâie, am ras deasupra nişte caşcaval, am pus puţin mărar tocat. Erau delicioase. În privinţa asta m-am liniştit. Aveam cu ce să-i îmbii pe prietenii mei. Prinsesem curaj.
Plăcin­ţelele erau ca şi făcute, pentru că meşterul Puiu mi-a zis că sunt identice cu cele pregătite în casă, deci le prepar doar umplutura cu brânză de vaci, iar cu icrele nu era o problemă deci, nu-mi rămânea decât să-mi aştept răbdătoare prietenii şi să le pregătesc bunătăţile proaspăt achiziţionate, dar mai ales să le prezint cât mai savant, să le iau „maul”. Am reuşit cu brio şi am rămas prinsă în mrejele feniculului.

Ceva blând, ca o mângâiere

Marea Sărbătoare a Învierii Domnului a trecut. Ne-am ghiftuit cu de toate, de la ouă roşii şi fripturi până la cozonac, pască şi tot felul de prăjituri. Nu mai vorbim de băutură! Ţuici... ţuici, vinuri dar mai ales berici! Astea nu se numără dar... se adună... Toate la un loc fac..., vorba vecinului meu pilangiu, "pateul" mare!
Deci pe scurt, ne-am distrat, am petrecut, am mâncat, am băut, acum gata, trecem frumuşel la un regim uşor, de ars grăsimile şi de ajutat "pateul". Ceva uşor dar bun, gustos şi blând ca o mângâiere maternă. Ceva care să uşureze digestia şi să facă o trecere către un regim alimentar mixt pentru a ne prezenta în sezonul estival cât se poate de binedispuşi, cu apetit, uşurei şi sănătoşi. Putem să apelăm cu succes la tot felul de preparate din orez, mai precis din orez de tot felul. De la cel cu bob rotund, cu bob mare, cu bob colosal până la cel Basmati şi sălbatic! Că-s budinci sau garnituri, preparatele din orez fac deliciul meselor.
Nu mai vorbim de verdeţuri. Acum este o "ne­bunie" de ştevie, lobodă, spanac, leurdă, untişor. O ciorbă de ştevie cu lobodă, cu zdrenţe de ou, cuburi de cartofi, acrită cu borş şi parfumată înnebunitor cu leuştean, face cât o mie de pastile cu vitamine sintetice. O mâncărică din zece legături de ştevie cu două trei legături de leurdă, două de ceapă verde şi două de usturoi verde, la care adaugi feliile unui cartof potri­vit şi 2 linguri de bulion, poate concura o friptură. Dacă îi mai adaugi o lingură de hrean pus deasupra, sau un nor de boia de ardei puţin uite, lângă o bucată zdravănă de mămăligă, nici că-ţi mai trebuie ceva într-o seară când eşti toropit de oboseală.
Reintroducem în circuit cartofii copţi sau fierţi, din care se pot prepara tot felul de salate pe care le putem mânca seara, ca unic fel, la o cină uşoară, sau ca garnitură la diverse fripturi. O reţetă uşoară şi delicioasă este cea de cartofi umpluţi cu ciuperci. Îţi trebuie doar 500 g cartofi albi, 150 g margarină, 250 g ciuperci, o ceapă, o legătură de mărar, 5 căţei de usturoi dolofani, puţin ulei, sare şi piper. Speli cartofii, îi cureţi, îi ungi cu puţin ulei şi îi pui la copt. Cureţi şi toci fin ciupercile şi ceapa, apoi le înăbuşi în puţină margarină. Când s-au copt cartofii, le faci câte un capac prin care scoţi miezul cât să rămână margine de 1 cm. Miezul pe care l-ai scos îl frămânţi cu o parte din margarină, adaugi ciupercile, mărarul şi usturoiul, tocate fin, sare şi piper după gustul tău. Umple cartofii şi dă-i la cuptorul încins, în tava unsă cu margarină.
Sunt gata când s-au rumenit şi îi serveşti presăraţi cu verdeaţă şi sos alb, sau doar cu o salată asortată, după cum ţi-i pofta inimii! Ce să mai vorbim despre linte? Pentru cei care nu au timp, pot prepara rapid o mâncare de linte dacă o cumpără gata fiartă, la conservă. Trebuie doar să toace o ceapă, să o pună la călit într-un sfert de pahar de ulei şi apoi să toarne lintea scursă peste ea. O amestecă bine, adaugă o lingură de bulion, sare, piper, patru căţei de usturoi bine pisaţi, o jumătate de cană de apă fierbinte şi o legătură de mărar. O lasă la fiert până scade la jumătate şi... gata! Poate s-o mănânce sănătos. Dar dovleceii? Tăiaţi felii subţiri, prăjiţi, înmuiaţi în mujdei de usturoi, presăraţi cu mărar tocat fin şi stinşi cu iaurt sunt un deliciu! Mai pot fi preparaţi prăjiţi şi presăraţi cu brânză telemea şi mătar, cu unul sau două ochiuri româneşti. Pot şi preparaţi şi la cuptor, cu brânză, cu sos alb, raşi în omletă, preparaţi sub formă de chifteluţe, sărate sau dulci, în fel şi chip. Curaj şi imaginaţie să ai!
Tartă de mămăligă cu ciuperci
● Ingrediente: 3 căni cu apă, o cană cu mălai, 2 cutii ciuperci, 3 cepe, 5 căţei de usturoi, ulei, boia dulce de ardei, boia iute de ardei, sare, mărar.
● Preparare: Pune la foc iute un vas în care torni apa, un praf de sare şi mălaiul. Amesteci conti­nuu până când începe să se îngroaşe mămăliga, dai focul potrivit până devine mai vârtoasă şi opreşti focul. Scurgi ciupercile şi le înăbuşi 10 minute în puţin ulei, cu ceapa tocată, puţină boia dulce, un praf de boia iute şi sare. Se iau de pe foc şi se adaugă mărarul tocat fin, se drege de sare. Se unge un vas cu puţin ulei, se pune un strat din jumătate de mămăligă, se pun ciupercile, se acoperă cu al doilea strat de mămăligă, se face o gaură în mijloc, se unge cu ulei şi se dă la cuptorul încins, la foc potrivit, până se rumeneşte. Se scoate şi în orificiul din mijloc se toarnă uşor un mujdei de usturoi.

Plăcintă rapidă cu spanac
● Ingrediente: un pachet foietaj, 1 kg spanac proaspăt, 2 legături ceapă verde, 1 legătură mărar, 4 linguri ulei, sare, piper, 5 căţei de usturoi (după dorinţă), o lingură sos de roşii.
● Preparare: Curăţă şi spălă spanacul, apoi îl opăreşti în apă clocotită cu puţină sare, pentru 5 minute. Curăţă şi toacă mărunt ceapa, partea albă o pui într-o cratiţă cu uleiul, lasă 2 minute şi adaugă spanacul. Amesteci bine, laşi 10 minute să se înăbuşe. Dai drumul la cuptor. Adaugi partea verde de la ceapă, sosul de roşii, mărarul tocat fin, usturoiul bine pisat (după dorinţă), dregi de sare şi piper şi mai laşi 10 minute la foc potrivit. Pune aluatul pe planşetă, îl întinzi uşor cu o vergea şi-l împarţi în pătrate (10 cm). Scurge spanacul într-o sită şi lasă să se răcească. Din pasta de spanac pune câte o lingură, două, pe o jumătate de pătrăţel şi acoperă cu cealaltă jumătate. Cu degetele, apasă la depărtare de 1 cm de margine, pentru a se închide bine. Le montezi într-o tavă şi le ungi cu puţină apă cu ulei. Sunt gata când sunt crescute şi uşor rumenite.

Roşii cu măsline şi cuşcuş
● Ingrediente: 1,500 kg roşii, 150 g cuşcuş, o cană ulei, o căpăţână usturoi, 100 g măsline fără sâmburi, 4 ardei graşi, o legătură pătrunjel şi una de mărar.
● Preparare: Curăţă de seminţe roşiile şi le pui cu faţa în jos. Pune cuşcuşul într-un castron cu 3 căni de apă clocotită, puţină sare, piper şi o lingură de ulei. Lasă-l 10 minute la umflat. Feliază măslinele şi pune-le peste cuşcuşul scurs. Ardeii, usturoiul şi ceapa taie-le cubuleţe şi le dă la înăbuşit uşor, 5 minute în jumătate din ulei. Toacă fin verdeaţa!. Amestecă toate ingredientele, drege de sare şi piper, apoi umple fiecare roşie. Într-o tavă înaltă, pune restul de ulei, montează roşiile una lângă alta, adaugă o cană cu apă şi dă la cuptorul încins, la foc potrivit, pentru 45 minute.

Sos alb de post
● Ingrediente: 3 linguri ulei, 4 linguri făină, 2 căni supă de legume, sare, piper.
● Preparare: Într-o cratiţă, pui uleiul şi când s-a încins adaugi toată făina, un praf de sare şi amesteci bine şi repede. Toarnă câte puţină supă de legume la temperatura camerei amestecând mereu ca să nu se formeze cocoloaşe în compoziţie, până obţii o cremă mai subţire. Laşi la fiert 15 minute amestecând continuu, dregi de sare şi piper şi-l ţii acoperit până îl foloseşti.

Păstrăvii de început de an

S-au terminat sărbătorile de sfârşit de an... Unii or spune: „Gata, trecem la treabă cu elan şi toate forţele!” Aş! Care elan şi care forţe? Elanul e la pământ şi forţele cât se poate de fleşcăite!

Unii n-au motive şi zvâc pentru muncă din cauza condiţiilor stresante de la serviciu, alţii din cauza salariilor mizere şi… alte alea. Dar sunt unii care n-au motive de la hăpăială. Adică, s-au îndopat cu tot ce le-a venit la gură şi s-au cam dat peste cap la metabolism. Na, că acum, trebuie să de-a jos osânza şi trebuie musai să scape de greaţă, lipsă de „elan” şi „forţe”, dar mai ales de lehamite! Bleah!

Ei, pentru ei dar şi pentru alţii mai cuminţi, propun trei feluri cu peşte.

Haaai, că... peştele este un aliment uşor şi, mai ales dacă-i păstrăv, peştişor din acela care nu miroaaase, nuuu are oase multe şi sunt suuubţiri, are cărniţa aaalbă, e bun fiert, la cuptor, afumat, prăjit... Pardon! nu, nu prăjit că face rău acum! Dacă-i pun ceva legume, lămâioară, bobiţe de rodie... Dacă nu ţi-e prea... şi suporţi, poate-ţi pregătesc unul afumat, umplut cu o linguriţă de icre, una de ceapă roşie tocată mărunt, pus pe felii de lămâie... Poţi să bei, ca să alunece bine, un vin alb, sec! Dar, dacă stau şi mă gândesc, mai bine un ceai verde călâi, care să cureţe pe unde trece şi să lase curat. Dacă suporţi, şi parcă nu te lasă de la inimă s-o rupi cu bunătăţile de care abia te-ai despărţit, chiar dacă ai amar în gură, poate vrei să-ţi pregătesc un păstrăvior la cuptor, învelit în felii suuubţiri de bacon afumat, doar ca să dea un parfum care să-ţi aducă aminte de ticăloasele feliuţe de jambon afumat. E drept că păstrăvul meu nu va avea decât un iz primit de la feliile rumenioare, atât cât să te aţâţe şi să-ţi dea frisoane ca cele ce te-au cuprins după coconiţa de la masa alăturată, aia care şedea pe scaunul aflat chiar în spatele nevesti-tii şi care se fâţâia mai mult singurică, la prins „ceva” cu valoare mare şi vechime multă. Numai că păstrăvul meu face bine şi e mult mai ieftin!

Eeee, ajunge cu ghiftuiala! Aşa că ne rezumăm la amintiri plăcute şi trecem la un regim care să ne repună pe picioare, să ne redea elanul şi forţele pentru noi lupte în 2012. Ce lupte? Scuze, încă nu ţi-ai revenit, dar lasă că ai să vezi tu… Treci la regim!

Începem cu un păstrăv, de persoană, pe care-l cumpăr gata curăţat. Îl spăl, îl zvânt cu prosoape din hârtie, îl sărez şi îl pudrez cu piper, în interior şi pe dinafară. Într-o tavă cu puţin ulei, montez un strat de felii subţiri de lămâie, fără coajă. Pe patul de lămâi pun peştele, pe care-l ung cu puţin ulei, îi strecor în burtă puţină zeamă de lămâie şi-l dau la cuptorul încins, la foc potrivit. După 20 de minute, scot tava, ridic uşor ca să verific burţile, mai pun în ele puţină zeamă de lămâie şi ulei din tavă, ung peştele pe deasupra tot cu ulei din tavă şi puţină zeamă de lămâie, apoi îl dau iar la cuptor, pentru alte 20 de minute. Ţi-l pot servi pe un pat de legume fierte, opărite cu unt acrişor, cu pătrunjel proaspăt sau doar pe cartofi fierţi, opăriţi cu unt, printre care să se strecoare perle de arpagic murate.

Dacă vrei din cel înfăşat în felii subţiri de bacon afumat, ţi-l pregătesc astfel: peştelui spălat şi zvântat, pudrat cu sare şi piper, îi bag în burtă câteva rondele de ceapă roşie, trecute prin oţet, dacă n-am din cea murată, apoi îl înfăşor bine în fileuri subţiri de bacon. Îl dau la cuptorul încins, la foc potrivit, în tavă mai puţin adâncă, în care pun ulei şi un pahar de vin alb. După 20 de minute, îl ung cu sos din tavă, dacă e nevoie mai adaug vin şi, mai las la foc mic, alte 20 de minute. Ţi-l servesc pe un pat de cartofi copţi presăraţi cu rondele de ceapă roşie murată. Musai să te silesc să bei şi un pahar de vin alb, sec! Doar nu crezi că m-aş putea culca cu gândul că ţi-aş pune capac la poftă şi n-ai mai putea mânca, peste câteva zile un păstrăv afumat.

Da, păstrăv afumat, pregătit aşa cum ştiu eu! Adică… Iau peştele, îl curăţ şi-l şterg cu un prosop ud, înmuiat în apă cu puţin oţet. Îi fac baie de vin alb (sau roze), apoi îl zvânt cu prosopul, îl ung cu ulei şi îl pun într-o tavă cu puţin ulei şi o jumătate de cană de vin alb sec. Îl dau la cuptor, la foc potrivit, pentru 10 minute, apoi îl întorc, îl mai las 10 minute, dar cu focul stins. Îl scot şi e tocmai bine rehidratat. Îl montez pe platou şi, când s-a răcit, îl umplu cu o lingură de icre alături de una de ceapă roşie tocată mărunt, sau perle de ceapă murată şi ace de rozmarin, apoi ţi-l servesc alături de cartofi copţi, morcov ras şi zeamă de lămâie la discreţie.

Dacă încerci să te vitejeşti, îţi pot da ca garnitură şi ceva maioneză din ţelină, ca să te tulburi de gusturi şi parfumuri pe care să le stingi cu un roze.

Ştii ce gust are un roze de calitate când ronţăi un ac de rozmarin? Ei bine, te năpădesc trei brazi de Crăciun cu podoabe cu tot! Ca să nu mai vorbim de bucatele de la mese.

Nu mai fac româncele conserve, ca altădată, nici nu mai împodobesc rafturi de cămară şi borcane cu zacuscă!...

Acum câteva zile, m-am întâlnit în piaţă, nu spun care, să nu-i fac publicitate, cu o fostă colegă de serviciu. Mare bucurie! După ce ne-am repezit una spre cealaltă şi ne-am izbit în burţi, a ei mai mare şi, după ce ne-am apreciat ridurile cu priviri scurte, dar pătrunzătoare, ne-am pupat. Ce mai faci şi cum o mai duci, au fost primele vorbe. "Băi, de când nu ne-am mai văzut", zice ea, şi eu îi tai vorba: "Multe zile au trecut", parafrazându-l pe Eminescu.
"Lasă vrăjeala şi hai în piaţă, că d’aia ai venit cu plăsoiul ăla!", şi o împing către hală. Îi spun că pe drum mai vorbim şi chiar mă las interogată de ea. A început să mă întrebe ce-am făcut de la Revoluţie încoace, mai ceva ca securiştii. I-am răspuns la unele întrebări, iar la altele i-am răspuns cu alte întrebări ca Iţic, iubitul meu. Concluzia a fost că nu m-am schimbat decât "puţin" fizic, în rest sunt tot aia. M-am bucurat. Despre ea, n-am aflat mare lucru, pentru că mie nu-mi place să trag omul de limbă pentru a afla banalităţi. Dacă ar fi făcut ceva mai acătării, n-ar fi fost "doamnă" ca mine, făcând piaţa la Obor. Na, c-am publicitat-o!Aşa stând lucrurile, ne-am făcut cum­pă­ră­turile împreună, şi, pentru că nu ne-am văzut de mult, am pus de o tran­că la mine acasă. Am făcu cafele, am pus nişte plăcinţele cu dovleac şi i-am zis că, atât timp cât stăm de vorbă, şi ca să nu piardă timpul, să cu­răţăm împreună fasolea ţucără (fasole subţire de culoare galbenă) pe care o cumpărase. Ca prin minune, găsise în piaţă fasole fragedă în mijlocul iernii! Ehei, când se mai întâmpla una ca asta în timpurile de demult!?
Am dat drumul la trancă şi, din una în alta, am ajuns la… cum puneam conserve "pe vremuri". Am râs iar de o vecină de-a mea, care a venit până în pragul biroului, păcălind paza de la poartă, ca să mă ia la o bă­trână care vindea castraveţi şi vinete, direct de la ea din sat, uluind cu îndrăzneala pe şefa de birou. Am râs de peripeţii în goana după apro­vi­zio­na­re şi de întâmplări cu copiii. Din una în alta, am ajuns la ce am pregătit eu pentru iarnă, murături, zacuşte şi altele. Între timp, am terminat de curăţat fasolea, i-am pus-o într-o pungă curată şi a băgat-o în sacoşe. Ca s-o luminez în ce priveşte apro­vizionarea mea, am dus-o la cămară. I-am arătat ce pusesem, ca să fie liniştită. A rămas uimită de colţişorii mei de la rafturi. Sunt cei din dantelă, lucraţi de bunica. Pe vremea când aveam copiii mici, nu puneam colţişorii, pentru că i-ar fi rupt una-două căţărându-se după borcane.
"O vizită" printre sticle şi borcane
Mi-a admirat iuţeala de mână şi aragaz, dar şi talentul de a amesteca legumele pentru conserve şi, nici una, nici două, îmi zice: "Mai ţii minte, dragă, ce colţişori făceam noi pe vremuri la rafturile de la cămară? Îţi aduci aminte ce maimuţoi caraghioşi făcea Mariana-grasa la hârtia pe care o punea pe rafturi? Eu n-am reuşit niciodată să-i fac", zise ea dezamăgită. "Ei, na! Da’ ce, numai colţişorii erau frumoşi? Unde mai pui că puteam să punem şi coli albastre, din alea de îmbrăcat caietele. Erau mai rezistente şi parcă dădeau un aer mai vesel cămării. Înşfăcam coala, o împătuream, fără să o turtim toată, doar pe partea pe care tăiam colţişorii şi, cu foarfeca, îi operam. Când despătuream coala erau gata făcuţi o minune de colţişori albaştri! Vrei să-ţi spun un secret? Eu făceam colţişori şi pe latura cealaltă pe care o puneam până pe perete. Când se jumuleau pe partea pusă la vedere, întorceam coala pe dos şi inversam latura, ca să fie ca nouă! Mai puneam, câteodată, când îl păcăleam pe fiu-meu să-mi cedeze câteva coli din alea marmorate, colorate. Le colţişoream imediat, ca să nu se răzgândească băiatu’ şi le montam. Murea Margoata de necaz când venea pe la mine şi le vedea!" "Băi, cred că şi pe dracu’ l-am fi inversat şi împăturit atunci! Acum, nu mai am nici un chef!" "Normal! Dacă ai îmbătrânit! Cine te-a pus?!", i-am zis eu, pentru că simţeam o umbră de tristeţe şi n-aveam chef să-mi stric buna dispoziţie.
Abia atunci mi-a venit ideea şi am urcat-o pe un scăunel ca să ia de pe raftul de sus, din cămara colţişorată, o sticlă cu "cherry" autohton, din fructe de pădure şi votcă, produs cât se poate de natural, adică făcut de mine şi "tare ca piatra ce te face ca săgeata", ca să-i turtesc melancolia. S-a minunat de colecţia de sticle brune, de trei litri, pline cu energie, vitamine şi alungători de boli şi supărări. "Bravo! Toate sunt pline?" "Da’ ce crezi că le ţin degeaba? Tata zicea că o sticlă goală îţi aduce numai necazuri!", i-am zis în timp ce o ţineam să nu cadă. Urât din partea mea, dar prea mă îmboldea să-i arăt toată cămara. După ce ne-am "alungat tristeţile" şi i-am ascultat o parte din nemulţumirile vieţii de pensionară, i-am zis scurt: "Hai, cară-te, că trece timpul şi trebuie să pui astăzi fasolea la borcan! Nu uita să-i pui sucul de roşii! Hai! Bagă mare, ţine-te de mine! Cu colţişorii înainteee, marş!", îi zic făcând-o să râdă. Am condus-o până la autobuz. Ne-am luat angajamentul să ne întâlnim la ea luna viitoare. Vom vedea! Până una-alta, cherry-ul şi colţişorii mei au dat-o gata!

La cazanul armatei, de 1 Decembrie

După serbarea populară şi parada trupelor militare, se oferă gratuit, în special, fasole cu ciolan; obiceiul, întrerupt o vreme, a fost reluat după 1989

Conduşi de Regele Ferdinand, 500.000 de militari români au intrat în primul război mondial. Armata română a fost trădată de aliaţi şi atacată cu înverşunare de duşmani.
De-a lungul războiului, prin toate teritoriile unde au întâlnit români, soldaţii au fost alături de ei.
Foametea, molima şi trădările aliaţilor au decimat efectivele armatei, care, în toamna anului 1916, se afla înfrântă în Moldova. Însă, unitatea naţională a românilor s-a mani­fes­tat printr-o acţiune istorică atunci când transilvăneni şi bucovineni, aflaţi de partea rusească, s-au înrolat voluntar şi au format batalioane române care au întărit efectivele armatei noastre, aducând multă însufleţire şi nădejde românilor din toate teritoriile.
În anii 1918 şi 1919, Armata Ro­mâ­nă a luptat pentru eliberarea te­ritoriului transilvan. Atacuri anti­ro­mâne erau la ordinea zilei, iar trupele făceau eforturi pentru a-i ajuta pe locuitorii teritoriilor prin care treceau. Împărţirea tainului de la caza­nul garnizoanei cu locuitorii înfo­me­taţi era un obicei al soldaţilor ro­mâni. Ajutau pe toţi, indiferent de etnie. La intrarea în Budapesta, în 4 au­gust 1919, populaţia oraşului era lihnită de foame. Din raţiile lor, soldaţii români încercau să aprovizioneze populaţia. Astfel, Armata Română era întâmpinată cu entuziasm de localnici.
S-a înrădăcinat un obicei al Armatei Române ca, de 1 decembrie, în aproape toate localităţile din ţară, după serbarea populară şi parada trupelor militare, sub corturi militare, să se ofere gratuit o „mâncare la cazan”. Se găteşte fasole cu ciolan, cu costiţă sau cârnăciori, o mâncare de cartofi cu ciolan şi murături, dar şi varză călită cu „scăricică” şi sarmale, în raport de dotările contribuabililor. Acest obicei a fost întrerupt o lungă perioadă, dar a fost reluat după 1989.
„La cazan” se înşiruie mulţime pestriţă de oameni. Cei mai rari sunt veteranii. De ei… nu se prea vorbeşte „la cazan”. Vin, mai ales, bărbaţi care au făcut parte din Armata Română. E un prilej de a mai întâlni alţi combatanţi. Între două înghiţituri din fasolea istorică, află veşti despre unul sau altul, dacă mai trăieşte sau nu, dacă are ce mânca sau nu, dacă îl ajută copiii. Unii deapănă amintiri din perioadele de instrucţie, de demolare, de construcţie, de defrişare, de construcţii de căi ferate, de diguri, de ajutoare şi salvări de oameni şi bunuri la inundaţii, la cutremur, de gustul mâncării de la „canal”, de irigaţii, de camioanele cu grâne, de foamea de după exerciţiile de căţărare pe munţi şi de multe alte trebi folositoare pe care le făcea armata. Unii se laudă cu meseriile pe care le-au învăţat la armată şi, între o lingură de fasole şi o muşcătură de pâine, spun cât de repede pot schimba un cauciuc la un TAB, cât de bine au învăţat să repare un motor, cât de bine ştiu să construiască o casă. Alţii vin doar pentru a mânca o fasole caldă. E o mâncare. Şi… se bea o ţuică gratis. Ei nu ştiu ce înseamnă Armata Română. Nu ştiu nici de ce se oferă acea raţie, ce rost are ea? Şi, pe unii, nici nu-i interesează. Dar o mănâncă. E ceva de bă­gat la ghiozdan. După ce o mănâncă, dacă apucă două ţuici, se distrează…
Fasolea armatei e fasole. Simplă. Nu mai are gust de amintiri, de respect, de respect de sine, de respect faţă de drapel, faţă de patrie, de cei care au căzut la datorie şi de cei care au suferit. Ea începe să aibă gust de foame, de spaime ascunse, de petreceri oarecare.

Planuri pentru sărbători

Iacă ne apropiem vertiginos de sfârşitul anului 2011. Un an care, pentru unii, a fost plin de mulţumiri, pentru majoritatea a fost păgubos. Dar, indiferent cum a fost, serbăm Crăciunul şi Anul Nou. Pentru aceste sărbători, tot românul se pregăteşte, după puteri financiare şi sufleteşti. Unii mai cu eforturi „supraomeneşti” pleacă în străinătate ca să se bronzeze sau să schieze, alţii, tot cu eforturi, pregătesc preparate autohtone în propriile gospodării.

O fi grozav să mănânci langustă cu mango şi specialităţi cu viermi vii prin nu ştiu ce meleaguri, dar sunt convinsă că la 12 noaptea tot îţi vine în gură şi în suflet gustul sarmalelor. Asta dacă eşti român adevărat şi ai o educaţie elementară a preparatelor noastre. Mă rog, să fie la ei acolo! Eu vreau acasă! Să-mi fac sarmalele din purcelul crescut de Tanţa buzăuanca!

De Ignat, a trebuit să trag o fugă până la ea, ca să mă asigur că totul era pregătit cum se cuvine. Să fie ascuţite cuţitele, toporiştile, bine spălat măţarul, sarea grunjoasă cumpărată, peria de pai, pătura de acoperit şi grătarul din scândură pe care se curăţă şi se tranşează porcul, baloturile de paie, cocenii pentru focul de la tuciul cel mare unde se încălzeşte apa. Toate trebuiau pregătite din timp, să nu umblăm bezmetici. Până şi ceaunul pentru preparat pomana porcului trebuia pus la îndemână, şi ibricul pentru fiert ţuica. Ei, dar Ignatul a trecut şi acum totul e... cum se cuvine.

Fripturile din ceafă (garf), cârnaţii din ceva pulpă şi carne de pe burtă, toba din organe, puţin şorici şi bucăţi de carne, or să facă minuni pe mesele de Crăciun şi de Anul Nou. Sarmalele mi­nunate, unice în lumeeee, am să le prepar din carne proaspătă, adevărată. Am să pun şi nişte slăninuţă afumată, d-aia ţeapănă şi aurie în carne, din Ardeal de la nepotu’ din Braşov, şi foaie de dafin şi o crenguţă de cimbru. Le înfăşor în varză murată cu foia subţire. Am o varză de nu te mai saturi să mănânci, dacă faci greşeala să te îmbii la un castron de varză tocată, cu zeamă şi ardei iute, domolită cu două-trei linguri de ulei. Da’ zeama? Aia rozalie care face mărgele ca ţuica tare când o torni în cană. Te trezeşte din cea mai ticăloasă mahmureală. Stinge arsura şi topeşte grăsimile! Pe toate!

Ah! Pentru că veni vorba, mi-am pus la păstrare cel puţin zece borcane de 800 g pline ochi cu jumări! Jumări adevărate, nu din cele cu prea multă carne. Bucăţele aurii de slănină proaspătă, care se topesc şi fac nuntă mare cu ceapa roşie în gura-ţi pofticioasă! Ah! Toate ale mele, proaspete, cu miros şi gust divin, sărate cu sare grunjoasă. Vreau să fac în necaz celor din magazine! Să oftic jumările mari, cât bucăţile de carne de la borcan, care au preţul la kilogram cât două de carne proaspătă. Daaaa, ce dacă sunt grase? Am să le sting cu zeamă de varză!

M-am gândit că anul ăsta trebuie să mai pun nişte carne la borcan, în untură. Musai, pentru că nu ştim ce ne aşteaptă în 2012. Ce e rău dacă în plină vară, pe o seară mai răcoroasă, când te năpădesc amintirile, scoţi din borcan trei-patru bucăţi de carne, o treci iute prin tigaie, cât s-o încălzeşti şi s-o faci să-şi elibereze parfumul? Dacă-i faci şi o mămăliguţă, nu mare, potrivită, şi pui şi un castronel cu mujdei, sau două-trei legături de usturoi verde şi unul-doi ardei verzi, groşi în carne de-ţi trosnesc în dinţi, apăi ţi-ai adus iar în casă Crăciunul.

Ca să nu mai vorbim că poţi face cu ea o fasole din aia cu boabele mari, cu mult usturoi şi boia, în care foaia de dafin să zvârle cu mirosul până la scara cealaltă a blocului.

Fac şi ceva piftie. Nu prea mare. Am să fac operă de artă din ea. Mi-am cumpărat nişte forme din aluminiu, care în mod normal sunt folosite la copt brioşe, pe care eu le voi folosi la „format” piftia! Fierb şi doi-trei morcovi pe care am să-i tai artistic, pentru montat. Pun o ureche, două picioare (adidaşii), o jumătate de cap, cu guşă, usturoi la greu, piper, foaie de dafin… Le fierb, le scot oasele, strecor zeama, montez în formele de brioşe un strat de folie din plastic, apoi pe fund, pun câte o feliuţă de morcov tăiată în formă de floare, de inimă etc., o frunză de pătrunjel verde, o rondelă subţire de măslină, o bucată de carne şi torn peste ele, cu lingura, zeamă cât să umplu forma. Pe urmă le dau la rece. Când trebuie să le servesc, pun deasupra tocătorul cel mare, răstorn forma, împing uşurel fiecare formă mică şi trag de folie. Ridic uşurel şi, pe tocător rămân piramide: minipiftiuţe. Le culeg uşor şi le montez pe un platou, le ornez cu felii de lămâie, pun alături un sos de usturoi, un sos de hrean, ceva muştar, piper sau boia, pentru cei mai năzuroşi. Doar să le hăpăie mâncăcioşii!

Am să pun pe un platou ceva rondele de şorici, lângă slăninuţa fiartă în zeamă de varză şi dată prin boia. Cea afumată nu va fi gata decât de Anul Nou. Am să prepar şi o salată de boeuf, tot operă de artă, ca să-i pun în încurcătură pe me­seni! Ori o privesc şi o admiră, ori o taie, mănâncă şi o apreciază ca gust. Cozonac şi alte dulciuri, ră­mâne de făcut, după cerinţele casei!

Pentru că veni vorba, de Anul Nou o să pun pe masă iar sarmale, din cele păstrate la congelator de la Crăciun şi le servesc cu smântână şi mă­mă­li­guţă. Başca un platou cu fripturi şi cârnaţi, flancaţi de gogoşari, castraveţi şi pepenaşi muraţi. Nu vorbim de scrumbii, sau de heringi în cazul în care nu le găsesc. Nu există An Nou fără peşte la masă, fără icre şi fără plăcintă triplă, specialita­tea casei. Adică plăcintă cu dovleac, cu mere sau gu­tui şi cea cu brânză de vaci. Toate trei într-o tavă mare. Asta pentru cei care nu prea au voie dulciuri!

Şi… dacă n-am curcan, pentru că nu-mi permit, am să umplu un pui! îl dezosez şi îl umplu cu: ciupercuţe înăbuşite cu puţină ceapă tăiată fideluţe, cu vreo 6-7 (câte or încăpea) ouă fierte de prepe­li­ţă, trei fire de ceapă verde şi cinci căţei mari de us­turoi pisat, piper, sare şi multă poftă de mâ­n­care! îl leg fedeleş cu sfoară, îl ung cu puţin ulei, îl presar cu puţină sare, piper şi îl dau la cuptor, la foc potrivit, peste un pat de ceapă şi ciuperci, un pa­har cu vin alb şi puţin ulei. Din când în când îl scot ca să-l ung cu sosul din tavă şi să mai adaug puţină apă fierbinte dacă scade sosul, mai puţin vin… După 40 minute, îl scot, îl slobozesc din sfori, îl ung cu sos, îl pudrez cu puţină boia dulce, ca să aibă un aspect vesel şi-l mai pun la cuptor 5 minute. Gata! E numai bun de păpat cu mişte ciupercuţe murate, gogoşari şi castraveţi, pe marginea farfuriei în care se află şi o lingură-două de piure de cartofi sau orez! Toate unse cu un vin roşu întăritor.

Mai cu o felie de cozonac, mai cu una de tort şi un pahar de şampanie, cu o artifică şi o strigare de „La mulţi ani!” trece şi Revelionul! Apoi, trecem pe un regim de legume şi pe borcanele de conserve din cămară. Face şi bine şi economie. Întindem ce rămâne din porc, până mai încolo, mai spre fe-martie că… de, nu ştii ce te aşteaptă…

Arta gătitului în post

Cum poţi jongla cu o mâncare simplă, de post, pentru a prepara una mai pentru „nesătui”?
Atunci când eşti în situaţia de a te limita la anumite ingrediente, important este să cunoşti bine reţeta principală, ca apoi să „te joci” cu ea, pentru cei care vor să se simtă „sătui” şi în post. Să presupunem că vrem să preparăm o:
Mâncare de ciuperci cu praz, pentru care avem următoarele ingrediente: 500 g ciuperci, 4 fire de praz, o ceapă mică, suc de roșii, sare, piper şi 4 căţei de usturoi (după dorinţă). Modul clasic de preparare este: Ciupercile spălate și curăţate le tai felioare grosuţe și le înăbuși cu ceapa tăiată fideluţă, cu un praf de sare, ulei și o jumătate de cană de apă. Partea albă a prazului o tai felioare rotunde, groase de 1 cm, le căleşti în ulei, apoi le pui peste ciuperci și adaugi o jumătate de cană suc de roșii şi o jumătate de cană de apă, usturoiul pisat (după plac). Dregi de sare și piper și dai la cuptor până scade la jumătate sosul. Buun.
Având baza, poţi lucra pe reţetă, adăugând alte ingrediente, cum ar fi cartofi fierţi, cartofi la cuptor, paste, măsline, verdeaţă etc. Să le luăm pe rând.
Cartofii: îi cureţi, îi tai cubuleţe şi îi pui la fiert în apă cu sare. Când sunt fierţi îi scurgi de apă şi îi laşi la cald până când îi pui primii pe farfurie, deasupra montezi, cu o lingură, mâncarea de ciuperci şi presari verdeaţă (mărar şi pătrunjel) cât mai artistic. Cartofii la cuptor sunt cei preparaţi astfel: cureţi cartofii, îi tai bucăţi mari, pe lung, îi presari cu puţină sare, piper şi îi tăvăleşti printr-un sos de pastă de bulion, apoi îi montezi într-o tavă în care ai pus puţin ulei şi puţină apă (depinde de cantitate şi mărimea tăvii). Dai cartofii la cuptorul încins, la foc potrivit, îi întorci după 20 de minute şi îi laşi până când sunt bine pătrunşi, (îi mai încerci), după cum este cuptorul sau cât de groşi sunt cartofii. Îi serveşti tot ca bază a mâncării noastre.
Pastele le prepari clasic şi le pui tot ca bază. Dar poţi folosi tot felul de paste, de la fidea la melcişori (după plac).
Măslinele le poţi adăuga în mâncare după ce le-ai scos sâmburii şi le-ai dat un clocot. Le scoţi din apă, le scurgi şi le adaugi în mâncare înainte de a pune usturoiul. În cazul acesta, poţi adăuga la mâncare şi o foaie de dafin.
Verdeaţa este nu numai un aliment, ci şi un ornament deosebit, care atrage meseanul. Deci, poţi adăuga mărar şi pătrunjel în mâncare, dar şi să o ornezi cât se poate de artistic. Asta rămâne la latitudinea gospodinei.
Pentru a completa o masă săţioasă, poţi folosi salatele de sezon: murăturile, cum ar fi castraveţii muraţi, ardei graşi umpluţi cu varză, un „asorte” de gogonele, ardei graşi, varză roşie, pepenaşi, morcovi, ţelină, conopidă şi alte alea pe care o bună gospodină le pune în acelaşi borcan ca să zăpăcească meseanul. Dacă le tai felioare şi faci „greşeala” să le pui într-un castron în care torni două căni din zeama lor îmbunătăţită cu trei căţei de usturoi pisat şi ceva ardei iute, apoi, mâncarea de post devine una regească. Poftă bună!

Păscuţa buclucaşă

Am ieşit pe palier, ca s-o chem pe la mine pe vecina mea. Numai ce am deschis uşa şi m-a izbit un miros de esenţă de rom. Toate planurile mele pentru ziua în curs au fost date peste cap. Mă duc la vecina Mioara şi-i spun cât de minunat mirosea pe hol. Concluzia a fost că, cineva face ceva bun, adică prăjituri şi alte alea care-ţi îndulcesc viaţa. Stau la ea câteva minute, pentru că trebuia să plece la doctor şi mă întorc zorită, de parcă mi se ardea mâncarea pe foc. Cum am intrat, m-am şi dus la cămară şi am scos un pachet cu făină, o sticluţă cu esenţă de rom, zahăr şi răzătoarea. Le-am pus pe masă şi m-am aşezat pe scaun să cuget. Doream să fac o prăjitură, dar nu oricare.
Pe hol am auzit mişcare şi m-am dus la uşă. Mioara pleca la doctor. Nici vorbă de o idee, o scânteie care să-mi provoace imaginaţia. Neam! Nici o scânteie! Am ieşit şi am luat-o la picior cât de repede am putut, pe asfaltul plin de gheaţă acoperită cu un strat parşiv de zăpadă morfolită. La primul magazin n-am găsit drojdie proaspătă şi am trecut mai departe. Aici am găsit numai pachete mari şi am plecat. În drum, am trecut pe lângă o patiserie unde se lăfăiau în vitrină, pe lângă tot felul de cornuri şi cornuleţe din foietaj, dar şi nişte păscuţe frumuşele. Am intrat şi am cumpărat o păscuţă. Vânzătoarea i-a zis băscuţă. „Mă, îi zic, este o păscuţă, de la pască. Aceea care se face de Paşte, numai că este mai mică. Este acelaşi aluat şi aceeaşi umplutură. Pentru că este mică i se spune păscuţă. E un diminutiv de la pască. Poţi să-i corectezi eticheta”. „Da, nouă ni se aduce cu numele ăsta”, se scuză ea. Bine mi-a făcut! Mă bag eu în treburile patiseriilor.
Am ieşit din magazin şi am muşcat cu năduf din păscuţa-băscuţă. Beah! Bine i-a zis băscuţă! Nu era păscuţă! Era o băscuţă, una soioasă! Chestia aia pe care am cumpărat-o avea aluatul uşor sărat şi crud în locul de contact cu ceea ce ar fi trebuit să fie brânză de vaci, dar era mai mult un amestec de făină cu ceva acrişor, în care erau înfipte trei stafide uscate. M-am înfuriat! Am vrut s-o duc înapoi, dar, m-am gândit că oricum nu va ajunge la producător, aşa că, am făcut-o bucăţele şi am dat-o la vrăbiuţe.
Dorinţă împlinită
La magazinul următor am găsit mult iubitele mele pacheţele cu drojdie, am cumpărat patru, ca să fie, am cumpărat 30 de ouă, ca să fie, un kilogram de brânză de vaci, un pahar de 200 g smântână, 300 g stafide din cele mari, albe, ca să-mi şi rămână să mai ronţăi din când în când, un pachet de unt şi m-am întors acasă, cu dor de păscuţe.
Am dat drumul la cuptorul aragazului şi m-am pus pe treabă. Am preparat aluatul după o reţetă de cozonac, apoi am pregătit crema de brânză de vaci, după gustul meu, adică dulce-acrişoară, aerată, parfumată şi plină de stafide dolofane. Am scos şase forme mititele, cumpărate de curând de la magazin şi pe care abia aşteptam să le probez şi după ce le-am uns cu unt, le-am montat mai întâi alua­tul apoi am pus cu lingura crema de brânză de vaci şi le-am lăsat la crescut. Le-am pus apoi la cuptor, pe o tavă, până s-au copt şi s-au rumenit frumos. Am mai pus un rând şi gata, mi-am făcut plăcerea. Erau frumuşele, aşa mai mici decât cele de la magazin şi incomparabil mai bune! Zic eu.
Îmi mirosea toată casa a esenţă de rom, a cozonac fierbinte, a ceva bun de tot! M-am gândit să le mănânc la cafea sau ca desert la masa de prânz. Pe toate?! Numai eu? Iată întrebări!
De cum s-au răcit şi le-am scos din forme pe ultimele, am spălat formele, le-am pus la locul lor şi am început a le împărţi. Două Mioarei, două Tudoriţei, restul le împart cu Paula, pentru că-i mai mică, mai slabă şi… n-a mai venit pe la mine să vezi ce-i fac! Am rămas cu opt. Mai pot oferi două. Şase ne ajung! Doar n-om mânca păscuţe până la Paşte! Le dau de pomană, pe stradă. Aleg două băbuţe şi le dau câte una.
Să zică bogdaproste
Zis şi făcut! Mă îmbrac şi încep prin a împărţi păscuţele, mai puţin Paulei pentru că era la serviciu. Cobor în stradă şi atac pe rând două femei în vârstă. După licărul din ochi, au primit cu inimă bună şi mi-au zis bogdaproste. Am urcat mulţumită.
O aşteptam pe Paula. Timpul a trecut repede. Cineva bate uşurel, la uşă. Aha! Numai Paula bate. Mă grăbesc să-i dau drumul în casă şi de cum deschid uşa dă năvală peste mine. Ţinea în mână un şerveţel în care avea ascuns ceva rotunjor cât un măr mai mic.
„Sărut mâna! Ce faceţi? Ah! Ce frumos miroase! Ce-aţi făcut?...”, mă iscodi ea. „Ai mâncat?”, o întreb. „Da. şi, ce-mi daţi?”, mă iscodi fâţâindu-se la o copilă de grădiniţă. M-am dus în bucătărie, ea după mine, şi i-am dat farfuria cu cele trei păscuţe.
Paula rămase cu farfuria în mână, plină de uimire. Apoi o umflă râsul şi zise: „Ia uitaţi ce v-am adus?”, şi scoase pe şerveţel una dintre păscuţele mele. Acum eram eu uimită. Prin minte-mi trecură rapid tot felul de idei. Paula mă lămuri brusc: „Când am intrat la pâine, o băbuţă, mi-a dat păscuţa asta. Mi-a zis că a primit-o de pomană de la o femeie şi că ea nu poate s-o mănânce pentru că are diabet, dar eu pot şi să-i zic bogdaproste, pentru că dar din dar se face Rai. Aş fi halit-o imediat, dar mirosea aşa de frumos şi m-am gândit să o împărţim”. Na! Bucluc! Asta s-a întors acasă! Acum s-au înmulţit! Îi zic Paulei: „Dragă, ia şi la serviciu şi dă-i colegei măcar două, că are copil!”
Abia acum le-am simţit gustul, când am hăpăit câte două la un ceai minunat, de soc.

Obiceiuri „ante”, la vremuri noi

Nu ştiu cum se face dar mereu ajung să discut cu prietenii sau cunoştinţele despre mâncare. După Revoluţie, mi-am propus să-mi schimb unele obiceiuri. Adică să nu mă mai uit în plasele oamenilor întâlniţi pe stradă, să nu mai discut despre mâncare, să nu-mi fac provizii. Aş! Se pare că cineva nu-i lasă pe oameni să-şi schimbe anumite deprinderi. O fostă colegă de-a mea, Nuţi, păţeşte la fel. Zilele trecute m-am întâlnit cu ea. Nu o mai văzusem de 20 de ani. Nu s-a schimbat prea mult, doar a îmbătrânit cu tot atâţia ani. Eu, nu! Doar ea! Aşa a zis, ca să mă flateze! Eu m-am flatat şi am invitat-o pe la mine. Am întrebat-o încotro merge şi mi-a zis că merge la piaţa la care, culmea, mergeam eu de obicei. „Păi ce cauţi tu la piaţa mea?”, am întrebat-o ştiind că stă în alt cartier. „Am auzit că e mai ieftină şi, până una-alta, mai văd şi eu altă lume! Mai ies din cartier!”, se justifică ea. Corect! Mi-am zis că aşa ar trebui să fac şi eu.
La atac
Am pornit la braţ şi ne-am interogat pe rând, ca să ne informăm despre viaţa noastră. I-am zis ce angajament de purificare îmi făcusem, angajament pe care, culmea, şi-l făcuse şi ea. Ne-am pus la punct în unele privinţe şi, fără să ne dăm seama, ne-am trezit studiind sacoşele celor care veneau din sens invers. „Nuţico, ce faci?”, îi zic mijind ochii a dojană veselă. „Păi, parcă avea nişte ştiucă în plasa aia”, răspunde ea nevinovată. Mda! Avea dreptate. Am mers mai departe şi am intrat în hală. Aici, m-am oferit să o duc peste tot, pentru că ea nu mai recunoştea locurile. A râs şi s-a lăsat condusă, până la un moment dat.
Nuţica era ca o fiară în faţa prăzii. Am întrebat-o ce vrea să cumpere şi mi-a zis că nu ştie, că se va orienta la faţa locului. Exact ca pe vremuri! Nu trebuia să-ţi faci un plan pentru că nu găseai ce-ţi trebuie.
Am cumpărat un pui, apoi am intrat în hala de carne. Nuţi şi-a cumpărat două kilograme de pulpă de porc şi o bucată de slănină afumată de la sibieni. Am ieşit şi am dus-o în hala de peşte. Nuţi a tras adânc aer în piept şi a urmat o vizită a tutu­ror meselor pe care se aflau tot felul de peşti. N-a ratat nimic. Apoi s-a hotărât şi a cumpărat două ştiuci potrivite, pe care le-a înghesuit în sacoşă. Am trecut pe la galantarele cu ouă, unde a descoperit o vânzătoare de la care cumpăra ea pe vremuri, şi mi-a făcut cunoştinţă cu ea, aşa, de-o relaţie. Am vizitat şi pe cele cu îmbrăcăminte, apoi am dus-o la hala de legume. Aici, Nuţi s-a holbat bine pe la toate tarabele, dar nu a rămas impresionată de preţuri. Nici felul în care era modernizată piaţa.
Am discutat despre copii, rude, ve­cini, foşti colegi şi, ca un făcut, am ajuns tot la gătit. Mă rodea o chestie. De ce şi-a cumpărat atâtea produse, dacă e doar ea cu soţul? şi, am întrebat-o. „Păi, le pun la congelator! Nu mai vin aşa curând pe aici. Pentru legume nu mai bat atâta drum!” „Ce drum dragă? Doar mergi cu tramvaiul şi te lasă aproape. Poţi să vii săptămânal”, îi zic. „şi în congelator ce pun? El stă degeaba? E nud, ca pe vremuri. M-am înfuriat şi mi-am zis că o să-l umplu.”
Cu prada în sacoşăNe-am îndreptat către staţia de tramvai. Nici n-am stat un minut că a şi venit tramvaiul meu. Nuţi avea o faţă confuză. şi-i zic: „Hai, dragă, pe la mine, că te duc eu acasă, mai târziu!” şi o împing în tramvai. Am ajuns acasă.
De cum a intrat în casă am scăpat-o de sacoşe şi am intrat în bucătărie. A făcut un tur cu ochii, apoi s-a aşezat la masă. Am îndesat cumpărăturile mele în cămară şi i-am dat o ţuică. Mică! Am pus de o cafea. Cât a fiert apa, am făcut un tur al apartamentului şi i-am ascultat părerile. Pe la ei apartamentele sunt ceva mai mari! Mi-a cerut un pahar cu apă. M-am scuzat şi i-am dat apă, apoi am scos din frigider un platou cu o prăjitură. „Negresă!”, făcu ea, uimită. „N-am mai mâncat de pe vremuri, când cumpăram de la cofetăria aia de la capătul autobuzului. Mai ţii minte ce bune erau? Şi, ieftine!”, mai zise ea fremătând de nerăbdare. I-am pus două bucăţi şi n-a aşteptat să-i dau linguriţe că a înşfăcat una cu degetele.
S-a mozolit la gură ca un copil. Închidea ochii de plăcere şi înghiţea treptat. După prima bucată, s-a scuzat şi mi-a zis că este „bestială”. I-am zis că-i dau reţeta pentru că e foarte simplă. S-a arătat încântată şi m-a pus să i-o scriu:
2 căni şi jumătate de mere rase, 2 căni de făină, o cană de zahăr, 3 ouă, o linguriţă şi jumătate de bicarbonat de sodiu stins în zeamă de lămâie, mirodenii după dorinţă, un praf de sare şi nuci prăjite strivite nu tocate. Toate astea se amestecă şi se toarnă într-o tavă cu pereţii mai înalţi, tapetată cu făină. Se pune la cuptorul încins, la foc potrivit, până se rumeneşte puţin. O laşi în tavă ca să se răcească puţin. Crema se face din: 3 linguri de cacao, 8 linguri de zahăr, 3 linguri de lapte, o jumătate de pachet de unt, esenţă de rom. Amesteci cacao cu zahăr, lapte şi unt, într-un ibric, pe foc potrivit şi se obţine o cremă ca o smântână, adaugi esenţa de rom şi o laşi puţin la răcit, apoi o torni peste blatul din tavă. Laşi până a doua zi, o porţionezi şi o scoţi pe platou.
Am împăturit hârtia pe care i-am scris reţeta şi i-am băgat-o în buzunar. Am dus-o acasă şi, pe drum, ne-am depănat amintirile tot cu ochii la sacoşele celor din jur.

Avere cu frig în suflet şi cuptor rece

Zilele trecute, m-am întâlnit cu o fostă vecină, Mariana. Am locuit în acelaşi bloc, pe acelaşi palier mai bine de 20 de ani. Ne-am revăzut într-un magazin de îmbrăcăminte. Îmi trebuia o rochie pentru o ocazie deosebită. Mi-au plăcut modelele din vitrină şi am intrat ca să văd mai bine cum arată şi să aflu preţurile. Fosta mea vecină dădea indicaţii la două tinerele. Am avansat către mijlocul magazinului şi atunci s-a întors către mine. Am fost la fel de surprinse amândouă: ea, pentru că nu m-am schimbat, şi eu, pentru că se schimbase enorm. După îmbrăţişările şi pupăturile de rigoare, m-a poftit într-un birou situat în spatele rafturilor cu haine. Mariana, care se cam dublase la trup, căpătase un freamăt ciudat ca al unui copil care vrea să-ţi arate toate jucăriile. Îşi aranja mereu fusta, bluza şi colierul uriaş din pietre semipreţioase, cu mişcări iuţi şi scurte. După cum s-a instalat pe canapea, am înţeles că n-avea de gând să mă scape aşa de repede din gheare, fără să afle despre mine ce şi cum, dar mai ales dorea să-mi spună despre ea. Dorea să mă uimească. Să-mi arate cât de bine s-a descurcat după… Buluc de informaţii se abăteau asupra mea. Când a făcut o pauză de respiraţie, i-am propus să mergem să fac o probă unei rochii şi continuăm acolo. S-a ridicat făcând haz de faptul că uitase complet de ce venisem şi ne-am îndreptat către cabina de probă. Am îmbrăcat rochia şi, culmea, îmi venea perfect. Când am întrebat cât costă, vecina mi-a răspuns cu un ton ciudat, de parcă se jena. Eram pregătită să refuz s-o cumpăr dacă era prea scumpă, aşa că am întrebat iar. Preţul era de 120 de lei şi, la cât era de elegantă şi de bine lucrată, dintr-un material foarte bun, nu mi s-a părut a fi prea scumpă. Aşa că am scos portofelul şi am plătit. Vânzătoarea a încasat banii şi mi-a dat bonul împreună cu pachetul.

În vizită
Mariana a răsuflat uşurată, m-a invitat pe la ea "acum, imediat" şi m-a împins către uşă. După o jumătate de oră de mers cu uriaşul, dar comodul autoturism al ei, am ajuns undeva, pe la marginea cartierului Militari, pe o stradă cu vile. Am intrat pe o poartă pe care a deschis-o vecina cu telecomanda şi am ajuns în faţa unei vile. Am intrat şi ne-am instalat în livingul uriaş. După ce "m-am făcut comodă", m-a chemat în bucătăria triplă faţă de a mea, ca să continuăm discuţia în timp ce scotea din frigiderul cât un şifonier trei conserve, trei pachete cu mezeluri şi borcănaşe vreo patru. A tăiat cu maşina câteva felii de pâine, a pus pe masă un pachet de unt şi a deschis un borcănaş cu icre de Manciuria. Mi-a făcut semn să mă servesc şi mi-a oferit un pahar de votcă. Am luat un sandviş, dar am renunţat la votcă. Devenise totul extrem de interesant şi trebuia să bag la cap. Am aşteptat să mai înghită trei sandvişuri, apoi ne-am întors în living. M-a plimbat imediat prin toată căsoaia. Era destul de cald. În aer plutea un miros specific ca­merelor de hotel. Probabil de la odorizantele pentru încăperi. Şi mobila era la fel cu cea a unui hotel de trei stele, iar bucătăria, aidoma celei a unui local, dar mult mai curată. Totul părea foarte nou, aproa­pe neatins, lipsit de viaţă.

A început să mă descoasă, să afle şi ea ce şi cum despre cunoştinţele noastre comune şi mai ales despre mine. Mare scofală nu era, ba dimpotrivă, şi am observat un fel de milă care se instala pe faţa ei pe măsură ce vorbeam. În momentul acesta, i-am propus să-mi întoarcă vizita. S-a bucurat. Dorea să-şi compare statutul cu al meu.

Surpriza
În prima sâmbătă s-a prezentat la mine. Şi, surpriză mare! Încă trei foste vecine, sosite mai din timp, o aşteptau nerăbdătoare. De cum a intrat, au luat-o în primire, au ajutat-o să se dezbrace şi apoi au instalat-o pe canapea. "Bagă, dragă, şi tu tartele alea, că ne-ai înnebunit cu mirosul! Să vezi, dragă, ce chestii grozave face femeia asta!", mă îndemna Vica, de la etajul patru, în timp ce mă lăuda. Am băgat. Tartele cu cremă de avocado cu ustu­roi şi anşoa, palincă, piftie de curcan cu garnitură de sfeclă roşie şi morcov, plăcintă cu spanac, vin alb de ţară. Am pregătit o salată de legume, cu ouă de prepeliţă şi bucăţele de brânză, care le-a dat gata. Mai cu un vin, mai cu o vorbă, am pus pe masă şi desertul. Mariana a deschis ochii mari şi spunea cu voce tare ce găsea în farfurie: "Inimioare din foitaj umplute cu..?" "Gem de zmeură", îi zic. "Bulgări din…?" "Brânză de vaci cu bucăţi de portocală, de ciocolată şi fulgi de cocos", îi zic eu iar. "Şi toate pe sos de ciocolată şi boabe de zmeură", zicea ea. "Tu le-ai făcut?", întrebă ea fără să-şi ascundă uimirea.

Concluzia Dorei
"Da, dragă, ce te miri? Nu-ţi făcea ea checurile şi aperitivele când aveai musafiri? Ai uitat când am sărit toate să te ajutăm când ai însurat băiatul şi ea ţi-a făcut torturile?", îi zise dojenitor Dora, de la etajul trei. Ma­riana n-o băgă în seamă şi începu să mănânce.

La plecare, în faţa scării blocului, Mariana ne-a făcut cu mâna şi s-a suit în taxi. Celelalte vecine s-au grupat şi, după ce ne-am pupat, Dora a zis: "Băi, o avea avere, dar acasă n-are cuptor încins, cu miros de sarmale sau vanilie! Biata de ea! Cred că are un frig în suflet"...

Domnul Necu urăşte ploşniţele

După cum am promis, am să spun povestea ploşniţelor, pe care am aflat-o de la domnul alături de care am făcut piaţa săptămâna trecută. O să mă întrebaţi cum se numeşte. Nu ştiu! Pur şi simplu nu-i întreb cum îi cheamă pe cei cu care stau de vorbă în piaţă sau prin magazine. La drept vorbind, nici nu are importanţă. Sunt oameni ca oricare alţii, cumpărători sau vânzători nemulţumiţi. Ce rost are să-i întreb cum se numesc şi eventual să le iau datele din buletin?! Eu tot nu-i pot ajuta cu ceva. Singurul lucru pe care-l pot face este să fiu de acord cu ei sau să-i contrazic. Să discutăm şi atât! Pentru că eu ? sau oricare altul în situaţia mea ? nu pot face nimic din cauza ploşniţelor.

Domnul, să-l numim Necu de la Necunoscut, spunea cât se poate de documentat că ploşniţele sunt animale – insecte – care se hrănesc cu sânge, mai ales cel uman. Ploşniţele trăiesc mult, fac pui mulţi şi pot sta până la un an fără hrană. Ele se hrănesc pe rând şi nu dau năvală. Domnul Necu a zis că acestea se ajută între ele, în sensul că cele care se hrănesc le dau din sângele supt şi puilor sau celor care n-au reuşit să mănânce. E de ajuns să se hrănească una şi cel puţin cinci îşi revin imediat. Ei bine, domnul Necu a făcut o analogie între modul de viaţă al ploşniţelor şi al celor care au funcţii de răspundere în aproape toate domeniile cotidianului nostru. De la vânzătorul din piaţă care, pe baza unei autorizaţii obţinute cu şpagă, măreşte preţurile produselor la tarabă până la mari conducători care stau cu mâna greblă să ia mita. Ascunşi ca ploşniţele. Domnul Necu a zis că le urăşte din tot sufletul.

Azi, în trecerea mea prin piaţă, nu m-am putut abţine să nu fac comparaţia cu ploşniţele când am văzut grupuri de ţuţări care beau cafele şi vin fiert, cu un aer aparent indiferent,

ţinând sub priviri tarabele de care erau responsabili. Era treaba lor şi o făceau cu toată conştiinciozitatea buzunarelor pline. Unde mai pui că noi, ăştia pe care-i jecmănesc, le mai suportăm şi obrăzniciile.

O doamnă, oprită în dreptul unei tarabe cu vinete, din import, cum altfel, a pus mâna pe trei bucăţi şi le-a pus pe tas. Vânzătoarea a sărit ca arsă. "Da' ce crezi că faci? Păi, luăm marfa ca la supermarket? Ce, e pă pipăite?" şi a aruncat vinetele peste celelalte, refuzând să o mai servească. "Bine! N-ai decât să rămâi cu ele!" şi se depărtă. Vânzătoarea ripostează: "Iete a dracu' mă blesteamă să rămâi cu ele! Da' ce, fă, sărăcio, crezi că stau în banii tăi? N-are tot neamu' tău"... O mână puternică a apucat-o de umăr şi ţuţărul ploşniţar responsabil i-a zis drăgăstos: "Taci dracu, fă! Ce te lauzi aiurea! Ia dă vinde, că n-ai dat nici cinci kile până acu'!" şi o îndesă în dreptul cântarului. De lângă taraba unde eram am auzit o bombăneală: "Scârbele dracu'! Ploşniţe împuţite!".

Am tresărit. Hait! Tot... ploşniţe?! Se pare că le ştie toată lumea.
Făcusem un plan de a pregăti ceva deosebit. Planul mi-a fost dat peste cap de doi tineri bărbaţi care mâncau cu poftă, probabil din pachetul de acasă. Într-o crăticioară roşie se afla o mâncare de cartofi, făcută "ca la mama acasă", din care se ridicau aburi care răspândeau un miros minunat de foaie de dafin şi usturoi. Unul dintre ei muşca cu poftă dintr-o gogonea rozalie. Abia atunci am observat că pe butoiul pe care puseseră un ziar se mai afla şi o pungă din plastic cu gogonele. M-am întors la tarabe, de unde am cumpărat doar cartofi. Iar restul cumpărăturilor le-am făcut sub stindardul revoltei de la băbuţele de pe marginea trotuarului şi de la
ţigănci şi de la supermarket! Astea n-au bani de tarabe şi nici marfă multă, dar măcar te poţi târgui cu ele.

Ce am cumpărat:
2 kg cartofi x 2,5 lei = 5,00 lei
900 g (1 pachet de 450 g + al doilea la ofertă) cârnaţi de Pleşcoi = 10,21 lei (de la supermarket)
1 kg ceapă roşie x 4,00 lei = 4,00 lei
2 legături pătrunjel x 1,00 lei = 1,00 lei
2 legături mărar x 1,00 lei = 1,00 lei
1 legătură leuştean x 1,00 lei = 1,00 lei
1 legătură praz x 2,00 lei = 2,00 lei
500 ml borş x 0,60 lei = 0,60 lei

Reţeta:
Mâncare de cartofi
Ingrediente: 1 kg cartofi, 2 cepe, 2 morcovi, o legătură pătrunjel, o legătură de mărar, o lingură pastă de tomate, 5 căţei de usturoi, sare, piper, 2 foi de dafin, cârnaţi sau costiţă afumată, ulei.
Preparare: Curăţă, taie în bucăţi mari şi spală cartofii. Taie cepele mărunt, morcovii rondele, pisează usturoiul. Pune într-o cratiţă trei linguri de ulei şi prăjeşte puţin cârnaţi sau felii de costiţă, cât să dai gust uleiului, apoi scoate-le într-o farfurie. În uleiul rămas pune la înăbuşit ceapa şi rondelele de morcovi. Când ceapa este sticloasă, adaugă feliile de cartofi, amestecă, adaugă apă cât este compoziţia, pune capacul şi lasă la foc potrivit. Dacă scade adaugă apă fierbinte. Când morcovii şi cartofii sunt pătrunşi, adaugă pasta de tomate, usturoiul, drege de sare şi piper, pune cârnaţii, mărarul şi pătrunjelul tocat fin, amestecă şi lasă la cuptor cu foc mic până simţi mirosul de usturoi şi cârnaţi. Când s-a ridicat deasupra uleiul este gata. Serveşte cu gogonele etc.

Ciorbă de praz
Ingrediente: 4 fire de praz, o ceapă, o ceşcuţă de orez, 2 morcovi, o lingură pastă de roşii, 500 ml borş, o legătură leuştean, un ou, sare, 4 linguri ulei, smântână sau iaurt.
Preparare: Curăţă ceapa şi tai-o mărunt, curăţă morcovul şi dă-l pe răzătoare, spală orezul, curăţă prazul şi taie-l rondele de 2 cm grosime, toacă leuşteanul. Pune, într-o oală de 4 litri, uleiul la încins. Pune la clocotit, într-o oală, 5 litri de apă. Adaugă ceapa şi morcovul, un praf de sare şi lasă la înăbuşit, amestecând, 5 minute, adaugă orezul, o cană cu apă şi amestecă. Lasă la foc potrivit. Pune un litru de apă la clocotit într-o cratiţă, adaugă un praf de sare şi opăreşte prazul 2-3 minute. Scurge apa şi pune prazul în oală, adaugă 3 litri de apă clocotită. Lasă la fiert la foc potrivit. Pune la fiert borşul şi ia spuma. Când legumele sunt fierte adaugă pasta de roşii, sare şi borş după gust. Lasă 5 minute la fiert, adaugă oul bătut, în fir subţire, ca să obţii zdrenţe de ou. Când s-au ridicat la suprafaţă pune leuşteanul tocat fin, pune-i capacul şi serveşte când se mai răceşte cu smântână sau iaurt.

Dacă accepţi, nu faci gălăgie

Zilele astea însorite m-au stimulat mai mult decât un roi de bloguri culinare. Aşa că am pornit la drum cu gândul să fac ceva achiziţii pentru un dulce nebun, care să poată fi pregătit chiar şi de Paula vecinica mea. Zilele trecute mi-a zis că ar mânca ceva dulce, uşor de făcut, dar bestial. E, asta vrei, asta ai să ai!, mi-am zis eu în gând. Am străbătut câteva pieţe pentru a-mi cumpăra şi ceva mai serios, dar şi pentru a mă pune la punct cu mărirea preţurilor. Şi, pentru că veni vorba, mărirea asta a devenit de-a dreptul nesimţită. Dar, ce mă uimeşte este faptul că aceiaşi oameni care, au participat la mişcări de nemulţumire împotriva micşorării pensiilor sau a salariilor, mişună prin hale şi magazine şi, cumpără produsele extrem de scumpe, fără să cârtească.
O să ziceţi: ”Păi ce-ai vrea să facă? Să moară de foame?”. Poate că eu am probleme, dar mă revoltă că, aceeaşi persoană care nu cârteşte să dea 27 de lei pe kilogramul de crap românesc, face gât, în tramvai, împotriva micşorării pensiilor. Aceeaşi persoană bombăne şi răsuceşte merele unei băbuţe care cere pe kilogram 1,50 lei, apoi pleacă şi cumpără cu 3,50 lei un kilogram de mere degerate, dar mai aspectuoase, de la o precupeaţă care le ia de la angro.
Nu sunt de acord cu micşorarea pensiilor la nici un fel de pensionar. Nici la noi muritorii de rând nici la cei care au avut profesii deosebite. Dar, nu sunt de acord cu cei care se vaită degeaba şi stimulează creşterea preţurilor. Dacă n-ai, ori nu cumperi, ori cumperi atât de puţin încât să-l scoţi din minţi pe jecmănitor! Eu aşa zic. Ştiţi ce faţă a făcut un vânzător de peşte, din hală, când l-am pus să-mi cântărească o bucată de doar 300 de grame? I se lungise faţa şi mă privea ca pe un gândac de bucătărie. M-am uitat la el zâmbitoare şi i-am zis că am bani doar pentru bucăţica aia. I-am mai zis să n-o trântească pentru că mă doare la buzunar. A rânjit şi mi-a zis: ”E nasol peste tot. Toţi te jupoaie!”, adică şi pe el îl jupoaie cineva. O fi, dar nu se vede! Am plătit şi el a aruncat banii, în scârbă, în cutia din tablă de pe galantar. M-am uitat la el şi, sunt convinsă că, a perceput urările mele transmise în gând.

M-am lămurit în privinţa preţurilor şi am cumpărat două kilograme de mere ca să fac o plăcintă, 20 de ouă ca să fie în casă, din întâmplare am luat 5 dovlecei cu 2,00 lei de la o ţigancă, m-am certat cu o ţărancă ce vindea o funie cu 10 căpăţâni de usturoi cu 7,00 lei şi am luat de alta care cerea 4,00 lei pe 10 căpăţâni, la grămadă.

Pe drumul spre casă mi-am zidit meniul pe baza a ce am cumpărat, dar şi a ce am în cămară. Am să-mi prăjesc bucăţica de peşte, pe care am s-o mănânc cu dovlecei prăjiţi, cu ceapă prăjită, cu morcov ras, cu iaurt cu usturoi pisat, cu mult mărar presăraaat… Şi am să pregătesc o plăcintă cu mere… nuuu, mai bine nişte clătite cu mere.

Ce am cumpărat:

2 kg mere x 1,50 lei = 3,00 lei
20 ouă x 5,00 lei = 10,00 lei
5 dovlecei x 2,00 lei/grămada = 2,00 lei
10 căpăţâni de usturoi x 4,00 lei = 4,00 lei
300 g peşte x 19,8 lei/ kg. = 5,94 lei
200 g iaurt (la pahar) x 3,20 lei = 3,20 lei

Peşte prăjit cu legume

Ingrediente pentru patru persoane: 4 fileuri de cod, 3 dovlecei, 3 cepe, un morcov, o căpăţână de usturoi, o legătură mărar, 2 linguri iaurt de persoană, sare, piper, făină, ulei pentru prăjit. Preparare: Presară puţină sare şi piper pe fileuri, tapetează-le cu făină şi prăjeşte-le în ulei încins la foc potrivit, pe ambele părţi. Scoate-le pe hârtie absorbantă. Pisează bine usturoiul ăi amestecă-l cu puţină sare şi trei linguri de apă. Curăţă şi rade mărunt morcovul. Curăţă şi taie rondele groase de 0,5 cm dovleceii şi prăjeşte-i în alt vas, în ulei. Pune doar câte un rând. Scoate-i cu spumiera şi scurge-i de ulei, montează-i într-o salatieră, stropeşte cu usturoi şi presară mărar tocat fin. Prăjeşte şi ceapa tăiată solzişori, tot câte un rând. Scurge-o bine de ulei când o scoţi şi nu o arde. Montează jumătate peste dovlecei, presară morcovul, mărar şi apoi restul de ceapă. Montează şi fileurile prăjite, presară mărar şi serveşte pentru fiecare câte un fileu cu garnitura se sub el, peste care, după gust, se poate servi iaurt şi sosul de usturoi.

Clătite cu mere
Pentru mai multe persoane

Ingrediente: 4 ouă, 1 kg mere, 2 căni de făină, 2 căni de lapte, o cană apă minerală, un praf de sare, o lingură de unt topit, ulei pentru prăjit. Preparare: Într-un vas mai adânc, pune făina, sarea şi ouăle. Amestecă energic, încorporează ouăle şi adaugă treptat când laptele, când untul, apoi apa minerală. Atenţie! Dacă s-au făcut cocoloaşe trece compoziţia prin strecurătoare. Lasă deoparte 20 minute, apoi, dacă pare prea groasă mai adaugi apă minerală, dacă e prea subţire adaugi separat o lingură de făină, peste care torni din compoziţie, amestecând fără să faci cocoloaşe. În timpul ăsta curăță și dă pe răzătoare merele, apoi le amesteci bine în compoziție. Într-o tigaie curată, unsă cu ulei puneţi cu polonicul, un strat subţire de compoziţie. Formează prima clătită, o întorci cu un cuţit lat, dacă nu poţi s-o întorci cu tigaia. De obicei, prima nu va fi prea reuşită. Cu mult curaj, unge iar tigaia şi pregăteşte celelalte clătite care vor fi perfecte. Nu te da bătută! Le servești pudrate cu zahăr și scorțișoară. Dacă ți se par prea puține mere, mai adaugă. Cum vrei, după gustul tău sunt cele mai bune!

Bucate speciale pentru 8 Martie

Azi e 8 Martie. Zi importantă. Nici nu-mi pot imagina să n-am musafiri. Începând cu Paula până la Mioara, vor trece pe la mine. Şi eu... Eu trebuie să le ofer ceva deosebit. Dar nu prea... pentru că sutem legaţi de bani. Aşa că, am făcut cumpărături pentru atenţia şi dulcele de 8 Martie şi ”omor necazul”, după cum zicea bunica, şi petrecem ca fetele. Mâine e 9 Martie, adică… Ziua Bărbaţilor. Ăi cu 44 de pahare! Mucenicii! Am avut treabă nu glumă. Şi... toate sunt de post!

Iacă trei treburi făcute dintr-o dată! Cum trei treburi? Păi, prima este cea de 8 Martie? Bun. A doua este cea de 9 Martie, de Mucenici? Trebuie să am mucenici pregătiţi şi să împart şi eu ceva acolo? Buuun. A treia, după ce se termină cu sărbătorile astea trebuie să am ceva de mâncare până sâmbătă când voi pregăti alta? Buuuuun de tot! Aşa că… la treabă!

Punga strânsă şi ochii sfoară la bani! Am fost la achiziţionat produse dar m-am şi inspirat totodată.
Din piaţă am cumpărat ceapă verde, mărar, pătrunjel, ceapă veche, morcovi, fasole boabe, cartofi, o salată verde. De la magazine am cumpărat avocado, soia, un pachet de amestec morcov, conopidă şi broccoli congelate, ciuperci pleurotus, ciuperci la cutie, margarină, roşii, ulei de floarea soarelui.
Deci, am procurat bazele. Restul, mirodenii şi alte alea, le am prin cămară.

De cum am ajuns acasă am pus la înmuiat bucăţelele de soia, în apă călduţă şi, separat, fasolea. Am spălat şi curăţat ciupercile pleurotul apoi le-am pus la fiert împreună cu o ceapă şi trei morcovi. Am curăţat 10 cepe, 2 morcovi, o legătură de ceapă verde, trei legături de mărar şi două de pătrunjel. Am scos ciupercile din cutii şi le-am scurs de zeamă. Am pus la fiert în coajă, trei cartofi potriviţi, cu un praf de sare. Am tăiat felii subţiri două cepe, le-am pus separat, apoi am tocat mărunt alte două cepe, am ras fin un morcov şi le-am pus împreună în alt vas. Am tocat fin o ceapă, am decojit şi am tocat două roşii, am tocat fin 5 căţei de usturoi şi le-am pus în vasul pentru crema de avocado.
Acum, puteam să aştept să fiarbă ciupercile pleurotus şi fasolea şi să-mi fac inventarul. Da, totul este bine, dar dulcele? Am să fac un salam de biscuiţi, cum n-au pomenit ele niciodată! Am în cămară nişte biscuiţi care au tupeul să rânjească din borcan de câte ori deschid uşa. Praf îi fac, de data asta!

Ce am cumpărat şi cât am cheltuit
3 legături ceapă verde = 3,00 lei
6 legături mărar = 2,00 lei
3 legături pătrunjel = 1,00 lei
1,500 kg ceapă uscată cu 2,50 lei/kg = 4,25 lei
1 kg morcovi = 3,20 lei
1 kg fasole boabe = 6,00 lei
2 kg cartofi = 5,00 lei
O salată verde = 2,50 lei
3 buc avocado cu 2,19 lei/buc. = 6,57 lei
500 g cuburi soia cu 1,09 lei/pachet 100 g= 5,45 lei
500g amestec conopidă, broccoli = 6,30 lei
1 kg ciuperci pleurotus = 9,98 lei
2 cutii ciuperci feliate cu 3,69 buc = 7,38 lei
2 cutii margarină (la ofertă) = 8,85 lei
1 kg roşii = 5,19 lei
1 l ulei de floarea soarelui = 5,99 lei
Total = 82,66 lei

Ce am pregătit
Salată de avocado, supă de pleurotus cu tăiţei fără ou, iahnie de fasole, chiftele din soia cu garnitură din legume (broccoli, conopidă, morcov, ceapă cu mărar şi pătrunjel), pleurotus cu usturoi, pate de ciuperci şi din biscuiţi un salam ”preţios”.

Salată de avocado
Ingrediente: 2 avocado, suc de la o lămâie, o ceapă, 2 roşii, 6 căţei de usturoi strivit, sare, un vârf de cuţit de boia iute (opţional). Preparare: Într-un castron se amestecă avocado (decojite şi frecate piure), suc de lămâie şi sare. Se adaugă ceapa tocată fin, roşiile decojite şi tocate şi usturoiul şi se amestecă. Se lasă o oră la frigider înainte de servire.

Supă de ciuperci pleurotus
Ingrediente: 1 kg ciuperci, 2 cepe, 3 morcovi, paste făinoase (după plac), sare, pătrunjel, ulei. Preparare: Spală şi curăţă ciupercile, ceapa şi morcovii. Pune la fiert, într-o oală cu 4 litri de apă, ciupercile, ceapa şi morcovii întregi, cu un praf de sare. Lasă la fiert până se înmoaie. Scoate morcovii dacă fierb înainte. Când sunt fierte, strecoară zeama în altă oală. Scoate cepele, jumătate din ciuperci le tai mai subţiri, morcovii îi tai rondele şi le pui în noua oală. Separat, pune la fiert o cană de paste. Când s-au fiert, le scurgi, le adaugi în supă, torni două linguri de ulei şi laşi să fiarbă două minute. Presari pătrunjel verde tocat fin.

Salam de biscuiţi
Ingrediente: 1 kg biscuiţi simpli, 400 g (o cutie) de margarină, o cană şi jumătate zahăr, un praf de sare, o cană şi jumătate de miez de nucă prăjit şi strivit uşor, 8 bucăţi de rahat multicolor, 150 g stafide, esenţă de rom, 7 linguri de cacao, un plic de fulgi de cocos, 100 g curmale, 100 g portocale confiate, o cană zahăr pudră vanilinat, 2 plicuri de bomboane mici, multicolore.
Preparare: Pune biscuiţii într-o tavă, la cuptorul încins, pentru 5 minute. Scoate-i şi rupe-i bucăţele după plac. Pune într-o cană, stafidele la înmuiat în apă călduţă cu esenţă de rom. Pune în apă călduţi rondelele de portocale, cât să se hidrateze puţin. Taie cubuleţe mici rahatul şi amestecă bine culorile. Pune la fiert, 2 căni cu apă, adaugă zahărul şi fierbe-l până se topeşte, adaugă praful de sare, treptat margarina şi cacaoa, câte o lingură şi amestecă până se încorporează bine. Gustă şi, dacă mai trebuie zahăr şi dacă este prea groasă adaugă zahăr şi puţină apă clocotită. Lasă crema să se răcească. Amestecă biscuiţii cu stafidele şi esenţa de rom, cu portocalele şi curmalele tăiate cubuleţe. Când s-a mai răcit crema adaugă amestecul de biscuiţi, bucăţile de rahat, esenţă de rom şi miezul de nucă. Amestecă bine, fără să striveşti, apoi separă compoziţia pentru 3 bucăţi. Una ornată cu pudră de cacao, alta cu fulgi de cocos şi ultima cu bombonele multicolore. Pe folie de plastic, pune cacao şi apoi un rulou de cacao. Tăvăleşte ruloul prin cacao, apoi strânge-l în folie, sub formă de salam. Procedează la fel şi cu cocosul şi bombonelele. Dă-le la rece 2 ore. Serveşte felii alternative şi ornează cum îţi place.

Aşure - sărbătoarea bucuriei

Când eşti copil abia aştepţi Sărbătorile. Sărbătorile sunt Paştele şi Crăciunul. Peste an, mai sunt unele mai mici, cele de sfinţi, de care se bucură mai ales cei care poartă numele sfinţilor respectivi. Aşa este normal la români. Numai că, dacă ai norocul să ai o familie mixtă, ai parte de sărbători duble. Dar dacă ai parte de o familie şi mai amestecată? În cazul ăsta, lucrurile se complică, şi bunica stabileşte ce şi cum, fără a uita pe cineva.
La noi, o mare sărbătoare este şi cea de Aşure, pe care o păstrăm şi acum, chiar dacă eroii din istoria familiei nu mai sunt. În fiecare an, o întrebam pe bunica ce înseamnă şi ce poveste are. Îmi plăcea să o verific dacă mai ţine minte povestea. Răbdă­toare, cu satisfacţie, îmi spunea aceeaşi poveste ce parcă prindea viaţă în mintea mea. Pe măsură ce învăţam ce înseamnă o corabie, mulţimi de animale, plante şi flori, legenda se contura tot mai mult. Bunica avea darul de a povesti atât de amănunţit şi de a lega povestea de lucruri reale, ca de exemplu tuciul cel mare în care, spunea ea, chiar madam Noe făcuse mâncarea, încât visam cu ochii deschişi.
Aşa este povestea budincii
Aşa se face că Noe când a acostat cu celebra sa corabie la mal şi toţi ai săi au elibe­rat animalele pe pământ şi, când au terminat treaba, obosiţi, au constatat că nu prea aveau ce mânca. Atunci Noe, sau madam Noe, ar fi spus că trebuie să caute pe corabie tot ce mai rămăsese prin saci, prin oale şi să le aducă pe mal. Aşa se face că au găsit câte puţin din toate: o cană de fasole boabe, una de năut, una de orez, una de grâu, una de zahăr, una de miez de nucă, o mână de caise uscate, una de smochine, una de stafide, una de fistic, una de coacăze roşii uscate, puţin praf de scorţişoară, cinci cuişoare, trei ro­dii şi, într-o butelcuţă, vreo trei linguri de apă de trandafiri şi puţină sare. Toate astea le-au înşirat pe pământ. S-au uitat ei lung şi bine şi i-a cuprins disperarea. Doamna Noe a zis scurt: „Nici o problemă, ne descurcăm noi!
Cât faceţi voi curăţenie pe corabie, eu am să fac de mâncare! Cineva să facă focul, să pună pirostriile şi tuciul cel mare, cu apă proaspătă, pe foc!” Cum toţi erau ascultători, au făcut ce a zis ea. Pe urmă madam Noe a pus fasolea într-o oală, la înmuiat, năutul şi grâul la fel, fiecare în altă oală. Între timp ea a tocat mărunt caisele, smochinele, miezul de nucă, fisticul şi a scos bobiţele din rodii. Când fasolea s-a umflat de apă, a pus-o la fiert şi aşa a făcut şi cu năutul şi cu grâul. A spălat orezul. În tuciul cel mare a pus, în apă fierbinte, fasolea fiartă, năutul, grâul şi orezul, cu un praf de sare şi jumătate din zahăr, apoi le-a lăsat să fiarbă împreună până a fiert bine orezul şi a pus cuişoarele ca să-i dea parfum deosebit. A mai fiert puţin totul, la foc moale şi a adăugat jumătate din bucăţelele de caise, smochine, coacăze, stafide, miez de nucă, fistic şi apa de trandafiri. A lăsat încă puţin la foc şi apoi l-a oprit. A pus în străchini, pentru fiecare, şi a presărat deasupra restul de stafide, smochine, caise, nucă, fistic, bobiţe de rodie şi a presărat scorţişoară. Arăta ca un fel de budincă mai moale. I-a chemat pe toţi şi le-a spus tata Noe: „Mâncaţi şi vă bucuraţi de această budincă şi nu uitaţi să daţi şi altora atunci când veţi fi la casele voastre, astfel ca această zi să nu fie uitată niciodată”. Şi aşa au făcut până în ziua de azi.
Asta a fost povestea spusă de bunica acum, după ce a pre­parat Budinca lui Noe. Bu­dinca mirosea înne­bunitor şi ne ademenea pe toţi cei care aveau ghinionul să trecem pe lângă bucătărie.
Bunica pregătise mai multe vase în care pu­­sese cantităţi dife­rite, în ra­port de câţi membri avea familia la care trebuia să împartă budinca. Lângă fiecare vas se afla o pungă din hârtie în care se aflau bucăţelele de fructe uscate pe care musai trebuia să le presar în vasul în care turnam budinca. Trebuia, din nou, să mă întorc acasă cu vasul, sub nici o formă să-l las acolo! Grijă mare cum aveam să merg, să nu răstorn budinca, să nu mă abat de la drum şi nici să întârzii. Nici vorbă să mă fofilez.
Încep problemele
Aşa că am primit o sacoşă în care se afla un castron mare cu budincă, o pungă cu fructe şi o altă sacoşă cu ceva destul de greu, acoperit bine într-un ziar. „Dă-i drumul, pas întins! Să te duci la Şura Solomon să-i dai budincă şi să-i laşi preşul ăla, că n-au ce pune pe jos. Până or pleca, să aibă pe ce călca! Nu te întinde la vorbă cu Onişor şi să-i spui Şurei că trec eu să-i aduc gazul cu liliac mâine seară”. Scurt. Nici vorbă de cârteală! Am înhăţat sacoşa cea mare cu preşul şi pe cea cu budinca. L-am strigat şi pe Lord, căţelul şi prietenul meu, ca să-mi ţină companie şi am ieşit pe poartă. Încet, încet am trecut de cele zece curţi până am ajuns la curtea îngustă şi lungă, în care se afla, pe o parte, un căsoi mare şi lung, cu mai multe camere cu intrări direct din curte.
La a treia uşă de la poartă locuia colegul meu de şcoală Onişor, cu tatăl şi bunica lui. Mama sa murise când el era mic. Şura, bunica lui, a apărut imediat în uşă, semn că bunica mea îi dăduse telefon. Doamna Şura a aşteptat să pun sacoşa cu budincă pe masa acoperită cu o coală albastră. A luat din mâna mea şi sacoşa cu preşul, l-a desfăcut şi l-a strâns la pieptu-i uriaş, apoi l-a aşternut pe duşumeaua goală. Şi-a pus mâinile la gură şi şi-a şters repede o lacrimă. I-am zis şi de gazul cu liliac. Doamna Şura a vărsat bu­dinca într-o strachină mare şi, cu faţa radioasă, mi-a zis: „Mulţumeşte-i doamnei Sali şi spune-i că o aştept”. Am înhăţat sacoşele şi m-am alăturat căţelului care m-a aşteptat afară.
Alţii la rând
Următorul drum a fost la Baba Neta, albanezul cu opt copii, care locuia în două camere din şcoală. Era paznic şi mecanic, iar nevasta lui Aziza era femeie de serviciu. Bunica m-a trimis cu o oală de ciorbă, plină ochi cu budincă. Abia am dus-o. Norocul meu era că şcoala era peste drum de noi. Baba Neta, lung cât gardul şi slab ţâr, mă aştepta la poartă. A luat oala şi s-a întors repede cu ea goală. Mi-a pus-o în sacoşă şi evitându-mi privirea mi-a zis: „Sărbătoare luminată şi fericită pentru familia ta!”, apoi a intrat în şcoală.
Am fost la Igor Cuzmenco, la familia Farcaş, la naşa Floarea, la Jonas Fritz, la Gheorghe Amănăloaie, la Agripina, la Mitana, la baba Linica. Mă mai duceam eu şi la alţii dacă bunica mai avea budincă. Pe seară, când ne-am adunat toţi ai casei, am mâncat şi noi din minunea făcută de madam Noe prin intermediul bunicii. Foarte bună! Bunica a zis că mai face măcar o dată, până la sfârşitul lunii.

De Dragobete sărbătorim şi Moşii

Iacă veni şi Dragobetele! Anul ăsta parcă a intrat amorul în toţi. Până şi Pavel, al babei Floarea, s-a dus la Priseceanu şi a cumpărat un capot pentru nevastă-sa. Să vezi ce balamuc o să fie la ei când o să înceapă să zbiere strâmba aia că Pavel o înşală şi d-aia i-a cumpărat capot.
De Dragobete, aproape ca de celelalte mari sărbători de peste an, domnul Priseceanu, şi băieţii lui, făceau dever mare în magazinul de pe Calea Rahovei. Acum s-a potri­vit Dragobetele cu Moşii de iarnă. Să te ţii vânzare!
Magazinul avea de toate, de la dulciuri până la grund de dat pe tabla de pe casă. Îţi murea cineva şi aveai nevoie să cumperi cele necesare? La Priseceanu găseai de la grâul de colivă, lumânări, batiste, zahăr, pesmet, biscuiţi, rahat până la farfurii, pahare şi feţe de masă. Ba, chiar şi mese din scânduri groase din cele mari şi bănci lungi cât mesele, pentru cei veniţi la priveghi sau la pomană. Suluri uriaşe de materiale, pentru îmbrăcăminte sau aşternuturi, erau rânduite frumos pe tejghelele din dreapta, cum intrai în magazinul uriaş. Toate luau ochii gospodinelor din cartier, ba chiar şi din jur, care veneau special la el în magazin. De cum intrai, te izbea un miros ciudat, un amestec de ceva dulce cu naftalină, tejgheaua lungă ce avea în faţă, special construite, un fel de lăzi mari în care se aflau miniu de plumb, var, cuie de tablă, cuie obişnuite de mai multe dimensiuni, separate prin nişte scânduri, vopsea albastră, roşie, verde, galbenă pentru var, fulgi de sodă caustică, ghips şi bucăţi uriaşe de smoală neagră şi lucioasă. Lângă ele, impunătoare, şedeau câteva jgheaburi lungi şi două suluri de carton asfaltat. Găleţi de puţ, găleţi din tablă sau din cele emailate, dar şi cratiţe şi oale frumos colorate care zăpăceau gospodinele, dar mai ales fetele de măritat care-şi completau zestrea. Toate cele necesare, inclusiv covoare persane sau din iută, ba chiar şi biciclete, se găseau în magazinul lui Nea Nicu Priseceanu.
De la adulţi la copii
Pentru copii, Nea Nicu era un fel de magician. Te trimetea mama să cumperi chibrituri de un leu, luai de 75 de bani şi de restul îţi dădea Nea Nicu cinci bomboane. Când te întreba "Din care?", nu mai aveai răsuflare. Atunci, Nea Nicu îţi împingea în faţă un borcan rotund, din sticlă, şi te punea să alegi. Nimic nu era mai grozav ca atunci când, cu mâna în borcan, răsfirai printre degete ţipla care ocrotea minunile dulci, acrişoare sau mentolate. Te lua ameţeala şi începeai să le triezi, până când simţeai că borcanul prinde viaţă. Nea Nicu îl mişca doar ca să-ţi vii în fire şi să nu uiţi că mai are şi alţi clienţi. Alegeai repede, ca trezit din somn şi plecai bucuros cu bomboanele ascunse în pumn.
Deci, toată suflarea putea să găsească la Nea Nicu ceva care să facă fericit pe oricine. Uşa magazinului nu se mai închidea, era agăţată cu un cârlig de un cui bătut în perete, ca să nu poată fi trasă şi închisă decât seara când se duceau să se culce. Două sărbători importante aveau loc simultan: Dragobetele şi Moşii de iarnă. De Dragobete, tinerii, în special, cumpărau bibelouri, seturi de pahare, mai o cămaşă, o cămaşă de noapte, o rochiţă de gata, un capot. Pentru Moşi, babele şi femeile măritate cumpărau, ca să împartă, farfurii, străchini, linguri de lemn, căni, lumânări şi tămâie, dar şi orez, grâu arnăut, mirodenii şi bomboane pentru colivă. Forfotă mare în magazin. Nu pleca nimeni cu mâna goală sau cu supărare în suflet.
Gânduri de sărbătoare
În magazin intră şi Mircea zis Unchiuleţu', fost ofiţer în armată, acum bătrân, bărbos şi adus de spate, în rest vioi la trup şi la minte. Unchiuleţu' era însoţit de Victoria, o bătrână vecină cu el, pe care se străduia de ani buni să o convingă de dragostea lui şi să se mărite cu el. S-au îndreptat către tejgheaua unde, într-o cutie lungă, din lemn, cu mai multe compartimente, erau papuci, ciorapi din bumbac, batice din stambă, din caşmir, din mătase şi broboade, dantele pentru aşternuturi, dar şi pentru gulere şi manşete. Baba Victoria pusese ochii pe o broboadă din lână groasă, culoarea cafelei. Băiatul lui Nea Nicu a sărit imediat şi i-a pus broboada pe cap şi a privit-o admirativ. Unchiuleţu' a privit-o ca un specialist şi i-a zis că-i şade bine şi a scos banii să plătească. Ochii verzi ai babii au sclipit de bucurie.
Baba Victoria a strâns broboada şi a îndesat-o în sacoşă, apoi s-a întors spre tejgheaua cu sticlărie, de unde Unchiu­leţu’ i-a cumpărat o frumoasă fructieră cu picior. În timp ce Unchiuleţu' studia o bicicletă pe care tocmai o încerca un bărbat, baba Victoria a cumpărat, pe furiş, o cămaşă din poplin azuriu ca cerul şi ca ochii moşului. A înhăţat-o şi-a vârât-o sub haină, la subraţul stâng. S-au mai uitat la una, la alta şi au plecat mulţumiţi spre casă.
Unchiuleţu' o ţinea de braţ şi saluta în dreapta şi în stânga, cu gândul în altă parte. "O mai cer o dată. Dacă nu vrea să fie baba mea, nu ştiu ce o să fac, dar o să fac ceva. O să împartă câte ceva de Moşi. Când o veni, îi zic. Dacă nu mă cheamă la ea, atunci nu vrea. Clar! Da, dacă mă cheamă şi facem Dragobetele, nu mai plec! Rămân la ea şi facem cununia, apoi ne mutăm la mine." Pe drum, baba Victoria se gândea: "Uite, domne, cum se potriviră sărbătorile astea! Trebuie să fie un semn bun. Nimeni nu e uitat. Şi dragostea, dar şi morţii! Faci puţină pomană, cât te ţine cureaua, să se bucure şi morţii, faci şi o petrecere de Dragobete, că n-o fi foc! Şi cu băiatul ăsta (Unchiuleţu’) trebuie s-o rezolv! E un semn! Da! Am să-l chem de Drago­bete şi-am să-i fac ce-i place lui mai mult! O mâncare de arpa­gic, cu pui! Îi făcea biată maică-sa, Dumnezeu s-o ierte! şi-am să-i dau şi cămaşa. Mă strânge de braţ. Ce mână frumoasă are! Trebuie să-şi dea jos barba! Dacă mai zice, am să-l iau şi gata! Fie ce-o fi!"