sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Nu mai fac româncele conserve, ca altădată, nici nu mai împodobesc rafturi de cămară şi borcane cu zacuscă!...


Acum câteva zile, m-am întâlnit în piaţă, nu spun care, să nu-i fac publicitate, cu o fostă colegă de serviciu. Mare bucurie! După ce ne-am repezit una spre cealaltă şi ne-am izbit în burţi, a ei mai mare şi, după ce ne-am apreciat ridurile cu priviri scurte, dar pătrunzătoare, ne-am pupat. Ce mai faci şi cum o mai duci, au fost primele vorbe. "Băi, de când nu ne-am mai văzut", zice ea, şi eu îi tai vorba: "Multe zile au trecut", parafrazându-l pe Eminescu.
"Lasă vrăjeala şi hai în piaţă, că d’aia ai venit cu plăsoiul ăla!", şi o împing către hală. Îi spun că pe drum mai vorbim şi chiar mă las interogată de ea. A început să mă întrebe ce-am făcut de la Revoluţie încoace, mai ceva ca securiştii. I-am răspuns la unele întrebări, iar la altele i-am răspuns cu alte întrebări ca Iţic, iubitul meu. Concluzia a fost că nu m-am schimbat decât "puţin" fizic, în rest sunt tot aia. M-am bucurat. Despre ea, n-am aflat mare lucru, pentru că mie nu-mi place să trag omul de limbă pentru a afla banalităţi. Dacă ar fi făcut ceva mai acătării, n-ar fi fost "doamnă" ca mine, făcând piaţa la Obor. Na, c-am publicitat-o!Aşa stând lucrurile, ne-am făcut cum­pă­ră­turile împreună, şi, pentru că nu ne-am văzut de mult, am pus de o tran­că la mine acasă. Am făcu cafele, am pus nişte plăcinţele cu dovleac şi i-am zis că, atât timp cât stăm de vorbă, şi ca să nu piardă timpul, să cu­răţăm împreună fasolea ţucără (fasole subţire de culoare galbenă) pe care o cumpărase. Ca prin minune, găsise în piaţă fasole fragedă în mijlocul iernii! Ehei, când se mai întâmpla una ca asta în timpurile de demult!?
Am dat drumul la trancă şi, din una în alta, am ajuns la… cum puneam conserve "pe vremuri". Am râs iar de o vecină de-a mea, care a venit până în pragul biroului, păcălind paza de la poartă, ca să mă ia la o bă­trână care vindea castraveţi şi vinete, direct de la ea din sat, uluind cu îndrăzneala pe şefa de birou. Am râs de peripeţii în goana după apro­vi­zio­na­re şi de întâmplări cu copiii. Din una în alta, am ajuns la ce am pregătit eu pentru iarnă, murături, zacuşte şi altele. Între timp, am terminat de curăţat fasolea, i-am pus-o într-o pungă curată şi a băgat-o în sacoşe. Ca s-o luminez în ce priveşte apro­vizionarea mea, am dus-o la cămară. I-am arătat ce pusesem, ca să fie liniştită. A rămas uimită de colţişorii mei de la rafturi. Sunt cei din dantelă, lucraţi de bunica. Pe vremea când aveam copiii mici, nu puneam colţişorii, pentru că i-ar fi rupt una-două căţărându-se după borcane.
"O vizită" printre sticle şi borcane
Mi-a admirat iuţeala de mână şi aragaz, dar şi talentul de a amesteca legumele pentru conserve şi, nici una, nici două, îmi zice: "Mai ţii minte, dragă, ce colţişori făceam noi pe vremuri la rafturile de la cămară? Îţi aduci aminte ce maimuţoi caraghioşi făcea Mariana-grasa la hârtia pe care o punea pe rafturi? Eu n-am reuşit niciodată să-i fac", zise ea dezamăgită. "Ei, na! Da’ ce, numai colţişorii erau frumoşi? Unde mai pui că puteam să punem şi coli albastre, din alea de îmbrăcat caietele. Erau mai rezistente şi parcă dădeau un aer mai vesel cămării. Înşfăcam coala, o împătuream, fără să o turtim toată, doar pe partea pe care tăiam colţişorii şi, cu foarfeca, îi operam. Când despătuream coala erau gata făcuţi o minune de colţişori albaştri! Vrei să-ţi spun un secret? Eu făceam colţişori şi pe latura cealaltă pe care o puneam până pe perete. Când se jumuleau pe partea pusă la vedere, întorceam coala pe dos şi inversam latura, ca să fie ca nouă! Mai puneam, câteodată, când îl păcăleam pe fiu-meu să-mi cedeze câteva coli din alea marmorate, colorate. Le colţişoream imediat, ca să nu se răzgândească băiatu’ şi le montam. Murea Margoata de necaz când venea pe la mine şi le vedea!" "Băi, cred că şi pe dracu’ l-am fi inversat şi împăturit atunci! Acum, nu mai am nici un chef!" "Normal! Dacă ai îmbătrânit! Cine te-a pus?!", i-am zis eu, pentru că simţeam o umbră de tristeţe şi n-aveam chef să-mi stric buna dispoziţie.
Abia atunci mi-a venit ideea şi am urcat-o pe un scăunel ca să ia de pe raftul de sus, din cămara colţişorată, o sticlă cu "cherry" autohton, din fructe de pădure şi votcă, produs cât se poate de natural, adică făcut de mine şi "tare ca piatra ce te face ca săgeata", ca să-i turtesc melancolia. S-a minunat de colecţia de sticle brune, de trei litri, pline cu energie, vitamine şi alungători de boli şi supărări. "Bravo! Toate sunt pline?" "Da’ ce crezi că le ţin degeaba? Tata zicea că o sticlă goală îţi aduce numai necazuri!", i-am zis în timp ce o ţineam să nu cadă. Urât din partea mea, dar prea mă îmboldea să-i arăt toată cămara. După ce ne-am "alungat tristeţile" şi i-am ascultat o parte din nemulţumirile vieţii de pensionară, i-am zis scurt: "Hai, cară-te, că trece timpul şi trebuie să pui astăzi fasolea la borcan! Nu uita să-i pui sucul de roşii! Hai! Bagă mare, ţine-te de mine! Cu colţişorii înainteee, marş!", îi zic făcând-o să râdă. Am condus-o până la autobuz. Ne-am luat angajamentul să ne întâlnim la ea luna viitoare. Vom vedea! Până una-alta, cherry-ul şi colţişorii mei au dat-o gata!

Niciun comentariu: