După serbarea populară şi parada trupelor militare, se oferă gratuit, în special, fasole cu ciolan; obiceiul, întrerupt o vreme, a fost reluat după 1989
Conduşi de Regele Ferdinand, 500.000 de militari români au intrat în primul război mondial. Armata română a fost trădată de aliaţi şi atacată cu înverşunare de duşmani.
De-a lungul războiului, prin toate teritoriile unde au întâlnit români, soldaţii au fost alături de ei.
Foametea, molima şi trădările aliaţilor au decimat efectivele armatei, care, în toamna anului 1916, se afla înfrântă în Moldova. Însă, unitatea naţională a românilor s-a manifestat printr-o acţiune istorică atunci când transilvăneni şi bucovineni, aflaţi de partea rusească, s-au înrolat voluntar şi au format batalioane române care au întărit efectivele armatei noastre, aducând multă însufleţire şi nădejde românilor din toate teritoriile.
În anii 1918 şi 1919, Armata Română a luptat pentru eliberarea teritoriului transilvan. Atacuri antiromâne erau la ordinea zilei, iar trupele făceau eforturi pentru a-i ajuta pe locuitorii teritoriilor prin care treceau. Împărţirea tainului de la cazanul garnizoanei cu locuitorii înfometaţi era un obicei al soldaţilor români. Ajutau pe toţi, indiferent de etnie. La intrarea în Budapesta, în 4 august 1919, populaţia oraşului era lihnită de foame. Din raţiile lor, soldaţii români încercau să aprovizioneze populaţia. Astfel, Armata Română era întâmpinată cu entuziasm de localnici.
S-a înrădăcinat un obicei al Armatei Române ca, de 1 decembrie, în aproape toate localităţile din ţară, după serbarea populară şi parada trupelor militare, sub corturi militare, să se ofere gratuit o „mâncare la cazan”. Se găteşte fasole cu ciolan, cu costiţă sau cârnăciori, o mâncare de cartofi cu ciolan şi murături, dar şi varză călită cu „scăricică” şi sarmale, în raport de dotările contribuabililor. Acest obicei a fost întrerupt o lungă perioadă, dar a fost reluat după 1989.
„La cazan” se înşiruie mulţime pestriţă de oameni. Cei mai rari sunt veteranii. De ei… nu se prea vorbeşte „la cazan”. Vin, mai ales, bărbaţi care au făcut parte din Armata Română. E un prilej de a mai întâlni alţi combatanţi. Între două înghiţituri din fasolea istorică, află veşti despre unul sau altul, dacă mai trăieşte sau nu, dacă are ce mânca sau nu, dacă îl ajută copiii. Unii deapănă amintiri din perioadele de instrucţie, de demolare, de construcţie, de defrişare, de construcţii de căi ferate, de diguri, de ajutoare şi salvări de oameni şi bunuri la inundaţii, la cutremur, de gustul mâncării de la „canal”, de irigaţii, de camioanele cu grâne, de foamea de după exerciţiile de căţărare pe munţi şi de multe alte trebi folositoare pe care le făcea armata. Unii se laudă cu meseriile pe care le-au învăţat la armată şi, între o lingură de fasole şi o muşcătură de pâine, spun cât de repede pot schimba un cauciuc la un TAB, cât de bine au învăţat să repare un motor, cât de bine ştiu să construiască o casă. Alţii vin doar pentru a mânca o fasole caldă. E o mâncare. Şi… se bea o ţuică gratis. Ei nu ştiu ce înseamnă Armata Română. Nu ştiu nici de ce se oferă acea raţie, ce rost are ea? Şi, pe unii, nici nu-i interesează. Dar o mănâncă. E ceva de băgat la ghiozdan. După ce o mănâncă, dacă apucă două ţuici, se distrează…
Fasolea armatei e fasole. Simplă. Nu mai are gust de amintiri, de respect, de respect de sine, de respect faţă de drapel, faţă de patrie, de cei care au căzut la datorie şi de cei care au suferit. Ea începe să aibă gust de foame, de spaime ascunse, de petreceri oarecare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu