Miezul iernii, între lipoveni

Sărbătorile de iarnă au trecut. Au lăsat în urmă amintiri frumoase, care se vor strecura în sufletele noastre şi pe care le vom purta cu noi de-a lungul vieţii. Cei mai marcaţi de obiceiurile tradiţionale ale Sărbătorilor de iarnă sunt copiii, cei care trebuie să le ducă mai departe. Pentru unii, care trăiesc mai mult pe alte meleaguri, întoarcerea la vechile obiceiuri îi ajută să-şi recupereze identitatea. Printre străini, puţine neamuri reuşesc să-şi mai păstreze credinţa şi tradiţiile.
Acolo unde este unire şi mai ales credinţă şi iubire de Dumnezeu, ca la lipovenii stabiliţi în Delta Dunării, încă de prin secolul al XVIII-lea, tradiţiile străbune sunt păstrate cu sfinţenie. În afară de credinţa străveche, în stilul bisericesc vechi cu respectarea sărbătorilor – a Crăciunului şi Anului Nou – după calendarul iulian, lipovenii păstrează şi vestimentaţia şi preparatele culinare tradiţionale. Postul este strict respectat. La slujbe participă toţi lipovenii, de după-amiază până în noapte, ca apoi, dimineaţa, să se întoarcă la slujba de Crăciun, îmbrăcaţi în straiele tradiţionale.
Bărbaţii poartă o cămaşă lungă, numită rubaşcă, peste pantaloni negri largi şi cizme negre. Femeile îmbracă iubca, o fustă lungă şi largă, sau sarafan, cu bluze albe sau înflorate. Cele măritate poartă pe cap batic, iar cele nemăritate îşi împodobesc părul împletit într-o singură coadă, iar panglica este colorată. Toţi, bărbaţi femei şi copii, sunt încinşi la mijloc cu un brâu, numit pois, din lână, ornat cu ciucuri multicolori. Acest brâu are o importanţă deosebită pentru lipoveni. Chiar dacă nu porţi straiul tradiţional, musai să fii încins cu pois. Bătrânii îmbracă peste straiul tradiţional cunoscuta haină lungă, padiovca. Copiii poartă straie asemenea părinţilor şi ţi-e mai mare dragul să vezi un lipovean de-o şchioapă mergând ţanţoş şi apăsat cu cizmele-i înalte până la genunchi, cu nădragii largi, peste care flutură ciucurii de la pois.
După slujba de la biserică, lipovenii se întorc în casele părinţilor, unde iau masa alături de toată familia. În capul mesei se află cel mai bătrân bărbat al familiei şi mâncărurile sunt servite de femeile care se întrec în a-şi etala bunătăţile. Masa este pregătită abia după ce s-a aşternut pe ea un strat de paie peste care se pune faţa de masă. Se leagă picioarele mesei cu lanţuri pentru a alunga răul din casă şi fiarele să nu mănânce turmele de oi sau vitele. Pe duşumeaua camerei se presară fân.
Preparatul tradiţional este gâsca cu mere, care se face după cum spune o lipoveancă pricepută, Zoia Ivan din Jurilovca, pe care am întâlnit-o într-un an la ea acasă, în inima apelor: „Se ia o gâscă de 3-4 kilograme, bine curăţată şi ştearsă de apă, se presară cu un amestec de sare, piper, boia de ardei, usturoi pisat şi pe afară, şi pe dinăuntru. Umplutura se pregăteşte din mere acrişoare descojite, tăiate bucăţele şi, dacă vrei ceva deosebit, poţi pune şi o mână de caise şi prune uscate, cubuleţe de coajă de portocală, o mână de nuci, precum şi o legătură de pătrunjel verde.
Toate ingredientele pentru umplutură trebuie tocate cubuleţe şi amestecate într-un castron, apoi se umple gâsca. Pentru cine vrea numai mere, trebuie să le cureţe şi să le taie felii subţiri. După ce s-a umplut gâsca se coase sau se prinde cu scobitori. Se pune într-o tavă mai adâncă un strat de folie de aluminiu, se adaugă grăsime de pasăre sau ulei şi se montează gâsca cu pieptul în sus. Alături de gâscă se pun mere întregi sau tă­ia­te jumătăţi. Se împachetează gâsca în folie şi se dă la cuptor cu foc potrivit pentru două-trei ore (în ra­port de greutatea păsării, cu cât este mai ma­re greutatea timpul de preparare este mai lung).
La fiecare 30 de minute se toarnă grăsime din tavă peste gâscă. Dacă tinde să se umfle pielea de pe piept, înţeapă cu o scobitoare şi pe pulpe. Când este gata, se scoate folia, se mai toarnă grăsime din tavă şi se lasă la cuptor încă 20 de minute pentru a se rumeni frumos. Dacă a fost făcută şi cu altă umplutură se toarnă suc de portocale şi se lasă în cuptor. Se serveşte pe un platou mare cu garnitură de mere coapte şi felii de portocale”.
La masa tradiţională nu lipsesc bor­şul şi chif­telele de peşte, ha­la­deţ sau piftia de porc fără usturoi, care se serveşte cu hrean în oţet, dar şi colţunaşii cu brânză (vareniki), clătitele cu brânză sau urdă (blină), unse din belşug cu smântână şi bu­dincă de orez (kaşnik). La toate astea sunt necesare băuturi. Se servesc votca, tării făcute în casă, ca rachiul de mere, de pere, ţuică din porumb, vişinate şi căpşunite, dar şi vin alb şi roşu.
După ce se termină ospăţul, lipovenii se odih­nesc, pentru că seara se adună iar în Biserică la slujba de vecernie, care durează până târziu. A doua zi, copiii şi cei tineri merg cu semănatul (seiu-veiu), împrăştiind grâu în curţile şi în casele colindaţilor, cu capra, cu buhaiul, cinstind un pahar cu gazdele sau gustând din dulciurile oferite.
Se aud în localităţi şi sate muzica dansurilor şi cântecele specifice lipovenilor. Petrec şi se bucură împreună, înmagazinează energie şi iubire, ca apoi fiecare să se împrăştie prin lume, după nevoi şi nădejdi, cu gândul întoarcerii, uniţi în credinţa străbună.