Fenicul salvator, prieteni uimiţi

Demult, destul de demult, pe vremea când oamenii erau mai prietenoşi, mai atenţi unii cu alţii, mai respectuoşi, făceai pe dracu-n patru ca să pregăteşti ceva deosebit când aveai musafiri.
Aşa a trebuit să fac şi eu când m-au anunţat că mă vor vizita buni prieteni pe care nu-i mai văzusem demult. Eram neliniştită. Vremea era proastă, frig şi zloată de februa­rie, cu proviziile stăteam prost, cu aprovizionarea şi mai prost, pentru că nu găseam mai nimic. Ce să vorbim de ceva deosebit!
La serviciu gândeam să găsesc o idee, o… ceva acolo care să mă ajute să ies din impas. De cum am intrat în birou, m-a luat în primire „tanti” Leana, femeia de serviciu. M-a descusut pe toate părţile, până a aflat că toată lumea era sănătoasă şi m-a întrebat de ce naiba sunt aşa de ursuză? Am izbucnit, pentru că am prins ocazia, pe care probabil că o vânam, şi i-am turnat toată oftica mea, vizavi de vizita pe care o aşteptam. Vizită care mă îngrozea în loc să mă bucure pentru că nu aveam ce să le pun pe masă. Şi am avertizat-o să nu înceapă să-mi facă meniuri că o strâng de gât.
Aşa că Leana îmi vârî un cui în talpă când mi-a zis să vorbesc repede cu Puiu, sau cu David, de la şantierul din Drobeta-Turnu Se­verin, ca să-mi aducă ceva de pe la sârbi. Deşteaptă fată, tanti Leana! Am stat ca pe ghimpi vreo două ore, până când am reuşit să iau legătura cu băieţii. L-am prins chiar pe Puiu şi l-am rugat să mă ajute.
Puiu inginer, dar… bine educat şi stilat, iubit tare de aproape toate femeile din sfera lui de activitate, care se extindea după cum îl bârfeau ofticoşii chiar şi peste hotare în Iugoslavia, cunoscător şi mare iubitor de mâncăruri bune şi băuturi fine, s-a oferit să mă ajute. Fără eschive, mi-a promis că îmi aduce ceva deosebit. După cum a sâsâit în telefon, după cum şi-a modelat vocea, aproape că-l vedeam radiind şi scuturându-se de frisoane date de o senzaţie foarte plăcută. L-am avertizat că-l „omor” dacă-i arde de glume. Mi-a zis că după-amiază pleacă „dincolo” şi îmi aduce ceva bun, foarte bun.
Două zile şi două nopţi m-am perpelit. A treia zi, pe la ora 11:00, şi-a făcut apariţia Puiu însoţit de gaşca lui gălăgioasă de specialişti care asigurau asistenţa tehnică pe şantier. Am pus ochii pe el şi l-am luat la întrebări. Puiu, tacticos, a scos din rucsac un pachet mai măricel şi unul mititel cât încape într-o mână. Le-a pus pe biroul meu şi, fără să ia mâna de pe ele, mi-a zis că trebuie să discutăm, să-mi notez reţeta, care-i foarte simplă dar pe care eu n-o cunosc şi că trebuie să mă înveţe el ce şi cum. Siguranţa cu care-mi vorbea m-a domolit un picuţ şi i-am zis că stăm de vorbă peste o oră, când aveam timp.
Nici nu ştiu când a trecut ora că Puiu a şi venit cu reţeta scrisă. Abia atunci am desfăcut pachetul cel mare şi am văzut patru bulbi groşi, fără rădăcini, tăiaţi scurt şi cu resturi de frunze ca de mărar. Puiu m-a îndemnat să-i miros şi m-a întrebat dacă am mai văzut astfel de plante. Nu, nu mai văzusem fenicul! Mi-a plăcut mirosul şi textura cărnoasă a bulbilor care semănau cu nişte cepe. M-am uitat în fugă pe reţeta scurtă, dar Puiu mi-a spus că-i o legumă foarte rafinată, că el o consideră o legumă nobilă, care te inspiră... I-am tăiat brutal elanul şi l-am readus la obiect. Tot acolo se mai afla un pachet cu foi de plăcintă. Ce era în pacheţelul cel mic? E, o nimica toată, 100 de grame de icre!
Nu ştiam cum să gătesc leguma şi-mi era frică de ea. Să nu greşesc cumva. Nu mai văzusem şi nu mai pregătisem ceva cu foi de plăcintă „de gata”. În sfârşit, i-am dat băia­tului banii pe produse şi am plecat către casă cuprinsă de toate grijile privind modul de preparare şi modul cum am să le prezint. Voi gusta din ele înainte de a le oferi. Şi, dacă nu-mi vor plăcea? Uite aşa, m-am tot gândit până acasă.
Reuşită totală
De cum am intrat m-am şi repe­zit la pachet, am luat o bucată de fenicul şi m-am apucat să o curăţ şi să o spăl. Am tăiat-o în două, apoi fideluţe mai groase decât cele de ceapă şi, conform reţetei, le-am pus la înăbuşit, în ulei, cu un praf de sare, la foc mic. Mirosul din bucătăria mea era înne­bunitor! Îţi lăsa gura apă. Uşor rumenite, le-am scurs de grăsime, le-am pus pe o farfurie, am stors puţină zeamă de lămâie, am ras deasupra nişte caşcaval, am pus puţin mărar tocat. Erau delicioase. În privinţa asta m-am liniştit. Aveam cu ce să-i îmbii pe prietenii mei. Prinsesem curaj.
Plăcin­ţelele erau ca şi făcute, pentru că meşterul Puiu mi-a zis că sunt identice cu cele pregătite în casă, deci le prepar doar umplutura cu brânză de vaci, iar cu icrele nu era o problemă deci, nu-mi rămânea decât să-mi aştept răbdătoare prietenii şi să le pregătesc bunătăţile proaspăt achiziţionate, dar mai ales să le prezint cât mai savant, să le iau „maul”. Am reuşit cu brio şi am rămas prinsă în mrejele feniculului.