Un mod de a economisi, învăţat de la una dintre colegele mele, a fost acela de a "sustrage" din cantitatea de produs pe care o achiziţionam şi de a o dosi în congelator.
Modul de operare era acesta: cumpăram un salam (Victoria, Ita lian, De vară, Vânătoresc etc.) pe care-l "operam" imediat tranşându-l în felii. De obicei, salamul era sortit pache ţelului. Repartizam feliile pe persoane, apoi sustrăgeam atâtea felii câte mi-ar fi trebuit pentru patru sandvişuri de persoană, pe care le băgam în congelator. Cele rămase erau puse la dispoziţia consumatorilor sub formă de pacheţel pentru şcoală şi serviciu. Procedam la fel şi cu slăninuţa sau costiţa afumată. În cazul în care obţineam două sau, dintr-o pleaşcă, apărea şi cea de-a treia bucată de salam, procedam după metoda unei alte colege, îl ungeam cu un strat subţire de ulei şi apoi îl frecam cu făină. Aşa pudrat îl puneam afară, dacă era frig, sau în frigider, dacă era cald. Se păstra foarte bine, chiar se usca.
O altă tehnică de folosire judicioasă a ingredientelor, la care am apelat din plin, a fost pasta de măsline. Cu un aparat pe care-l achiziţionasem din Braşov, pentru că pe la noi nu se găsea, scoteam sâmburii de la o jumătate de kilogram de măsline. Le dădeam prin maşina de tocat, cu sita mică, şi frecam pasta cu puţin ulei. O împărţeam în trei. O parte o amestecam cu ceapă tocată fin şi o puneam într-un borcan. O parte o amestecam cu puţină boia iute, cât să poată mânca şi copiii, iar cealaltă parte o lăsam simplă. Era minunată pe pâine, cu unt sau margarină seara, la un ceai, sau ca aperitiv. Imaginaţie să ai şi… ceva de adăugat.
Spre bucuria copiilor mei, înainte de salariu începeam să scot şi să prepar în fel şi chip câte puţin din re zerva sustrasă. Felioarele de salam erau prăjite uşor şi aranjate pe cubuleţele de cartofi natur, lângă două-trei jumătăţi de gogoşar. Feliile de costiţă, undite în ulei, tronau pe mâncărica de fasole verde din conservă, feliile uriaşe de salam Torpedo, prăjite cât să se îndoaie, erau făcute farfurii pentru trei-patru linguri de spanac, tot de la borcan. La un moment dat, băiatul meu cel mic m-a întrebat: "De ce, atunci când nu mai sunt bani, mâncăm cel mai bine?". Nu mai ţin minte ce i-am zis, dar acum ştiu ce i-aş răspunde.
Un alt mod de a face "economie la sânge" era acela de a păstra la congelator aproape tot ce nu se mai consuma. Spre exemplu, rămânea cam o porţie de fasole iahnie şi n-o mai mânca nimeni. O luam şi o puneam la congelator. Rămânea pe fundul borcanului o lingură de zacuscă? O puneam la congelator. O porţie de mâncărică de spanac nu ne mai făcea cu ochiul, o puneam la congelator. Şi tot aşa! O să ziceţi că aveam un fix. Nu, aveam imaginaţie şi doi copii.
Din toate acestea – două pâini, trei ouă şi o cană cu lapte – făceam cele mai grozave sandvişuri. Tăiam pâinea felii de un deget grosime, le montam într-o tavă unsă cu ulei şi puneam peste ele un strat de fasolică, pe altele spanac, pe altele zacuscă, apoi turnam câte o lingură de ouă bătute cu lapte. Mai înfrumuseţam cu felioare de gogoşar, de usturoi şi de măsline, apoi le dădeam la cuptor pentru un sfert de oră. Erau crocante, delicioase şi cu miros divin.
O altă tehnică de folosire judicioasă a ingredientelor, la care am apelat din plin, a fost pasta de măsline. Cu un aparat pe care-l achiziţionasem din Braşov, pentru că pe la noi nu se găsea, scoteam sâmburii de la o jumătate de kilogram de măsline. Le dădeam prin maşina de tocat, cu sita mică, şi frecam pasta cu puţin ulei. O împărţeam în trei. O parte o amestecam cu ceapă tocată fin şi o puneam într-un borcan. O parte o amestecam cu puţină boia iute, cât să poată mânca şi copiii, iar cealaltă parte o lăsam simplă. Era minunată pe pâine, cu unt sau margarină seara, la un ceai, sau ca aperitiv. Imaginaţie să ai şi… ceva de adăugat.
Spre bucuria copiilor mei, înainte de salariu începeam să scot şi să prepar în fel şi chip câte puţin din re zerva sustrasă. Felioarele de salam erau prăjite uşor şi aranjate pe cubuleţele de cartofi natur, lângă două-trei jumătăţi de gogoşar. Feliile de costiţă, undite în ulei, tronau pe mâncărica de fasole verde din conservă, feliile uriaşe de salam Torpedo, prăjite cât să se îndoaie, erau făcute farfurii pentru trei-patru linguri de spanac, tot de la borcan. La un moment dat, băiatul meu cel mic m-a întrebat: "De ce, atunci când nu mai sunt bani, mâncăm cel mai bine?". Nu mai ţin minte ce i-am zis, dar acum ştiu ce i-aş răspunde.
Un alt mod de a face "economie la sânge" era acela de a păstra la congelator aproape tot ce nu se mai consuma. Spre exemplu, rămânea cam o porţie de fasole iahnie şi n-o mai mânca nimeni. O luam şi o puneam la congelator. Rămânea pe fundul borcanului o lingură de zacuscă? O puneam la congelator. O porţie de mâncărică de spanac nu ne mai făcea cu ochiul, o puneam la congelator. Şi tot aşa! O să ziceţi că aveam un fix. Nu, aveam imaginaţie şi doi copii.
Din toate acestea – două pâini, trei ouă şi o cană cu lapte – făceam cele mai grozave sandvişuri. Tăiam pâinea felii de un deget grosime, le montam într-o tavă unsă cu ulei şi puneam peste ele un strat de fasolică, pe altele spanac, pe altele zacuscă, apoi turnam câte o lingură de ouă bătute cu lapte. Mai înfrumuseţam cu felioare de gogoşar, de usturoi şi de măsline, apoi le dădeam la cuptor pentru un sfert de oră. Erau crocante, delicioase şi cu miros divin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu