Povestiri din bucătărie

Melci cu linte, ceapă roşie şi busuioc (reţetă rapidă)

2012-01-10T02:50:00.000-08:00

Ingrediente: aluat de pizza, o conservă de 400 g linte fiartă, 4 linguri ulei, 3 cepe roşii, 4 căţei de usturoi, după gust, sare, piper şi o crenguţă de busuioc, pentru ornat.
Preparare: Pune aluatul la cald, pentru 30 minute. încinge cuptorul. Din aluatul de pizza faci, de regulă, opt bucăţi, din care, modelezi, cel mai bine cu mâna, fâşii dreptunghiulare, egale ca mărime, cu grosimea de 5 mm. Lasă-le la crescut, la cald, pe planşeta pudrată cu făină. între timp, scurge lintea de zeamă, într-o strecurătoare. Curăţă şi taie fideluţă ceapa. Separat, pune lintea într-un vas, în uleiul încins, la foc potrivit şi las-o 5 minute, amestecând-o. Adaugă ceapa, presară sare şi piper după gust, amestecă bine, pune un capac şi lasă-le să-şi ofere gusturile şi parfumurile 5 minute, apoi dă vasul la răcit. Unge o tavă cu puţin ulei şi presară un praf de făină.
Când este călduţă lintea, gustă şi drege de sare şi piper, adaugă usturoiul pisat, dacă-ţi place şi amestecă bine. Pe fiecare fâşie trebuie să montezi o lingură de linte. Dacă aluatul a crescut prea tare, îl nivelezi uşor cu vergeaua, fără să apeşi. Acum întinzi uşor linte pe suprafaţa fiecărei fâşii de aluat şi rulezi ca pentru cornuleţe. Montezi fiecare rulou pe lateral, apăsând uşor ca să stea melcul bine strâns, lăsând la vedere o parte din umplutură. Unge-le cu puţin ulei şi dă-le la cuptorul încins, la foc potrivit, aproape o oră. îi poţi servi calzi sau reci, ornaţi cu frunze proaspete de busuioc. Sunt delicioşi melcişorii ca aperitiv sau ca unică masă seara. De-i serveşti cu un vin roşu de ţară vei fi gospodina anului în familie.

Pâinea – regina modestă

2012-01-10T02:44:00.000-08:00

Într-o staţie de autobuz, un tânăr mânca cu poftă dintr-o pâine. Dovedise aproape jumătate din ea şi muşca cu nădejde din ce-i rămăsese, făcând poftă celor care-l priveau. Tânărul nu se sinchisea, avea doar un scop, acela de a-şi potoli foamea cu pâinea aia foarte proaspătă şi frumos mirositoare.
Mă gândeam la pâine, la cât de preţuită este de toate popoarele lumii. Pentru pâine unii şi-au dat viaţa, iar alţii au luat vieţi. Istoria pâinii, atât de îndepărtată şi însoţeşte omul încă de la primele semne de civilizaţie.
Pe măsură ce omenirea a evoluat, pâinea a însoţit-o fiindu-i partener la toate realizările. Nimic nu s-ar fi putut înfăptui dacă „Pâinea noastră cea de toate zilele” nu ne-ar fi fost dată nouă. Ce rol important are în viaţa omului! Şi cât de puţini sunt cei care îşi dau seama de acest lucru. Nici nu pot să mă gândesc ce s-ar întâmpla, dacă, printr-o nenorocire, ar dispărea pâinea. Brusc! Fără nici o explicaţie, ca printr-un mister, nimeni n-ar mai avea nici o fărâmă de pâine. Cred că atunci ar fi, cu adevărat, o mare nenorocire pentru omenire şi sper să nu se întâmple niciodată.
Dătătoare de viaţă
S-ar cuveni ca în fiecare ţară să existe un monument închinat grâului, pâinii şi primei gospodine care a făurit-o. Eu sunt convinsă să era femeie. Poate a fost un bărbat, cu toate că mă îndoiesc să stea un bărbat la foc, în loc să meargă la vânătoare, în vremurile îndepărtate. Tare aş dori să văd cum a procedat. Cum a măcinat sau a zdrobit grâul. Şi, de ce? Cum a amestecat praful de grâu cu apă? Şi, de ce? Cum de l-a făcut mai vârtos? Şi, de ce? Cum de l-a copt? De ce şi pe ce? Oare i-a plăcut? S-a simţit sătul? Iată mulţimi de întrebări fără răspuns.
Deocamdată, noi ne bucurăm de acest minunat aliment, care cu modestie se află pe mesele noastre. Pâine mare, pâine mică, simplă sau cu adaosuri de cartofi, seminţe şi alte ingrediente care, se consideră că o îmbogăţesc, ea este prezentă pe orice masă. Mare şi rotundă, fierbinte sau rece, dar proaspătă, pâinea are un scurt moment de fală, atunci când nu este tăiată felii sau ruptă bucăţi, când este mâncată din priviri. De cum punem, mâna pe ea, o şi facem felii şi feliuţe, o ungem cu de toate, o facem bucăţele, o băgăm în sosuri, în zemuri şi ajungem să ne hrănim cu ea, fără a o aprecia la adevărata ei valoare.
Salatele, sosurile, mâncărurile în general sunt apreciate. Rar ai să auzi pe cineva spunând că bucatele au fost foarte bune, dar pâinea a fost minunată! De fapt, ea este modesta regină a mesei! Modestă, hrăneşte ca o mamă iubitoare, care nu aşteaptă musai recunoştinţa copiilor crescuţi cu trudă, blândă şi bună, pâinea ne menţine în viaţă.
Pâinea caldă, abia scoasă din cuptor, adună familia şi aduce asupra ei pacea şi căldura căminului. Mirosul unic, domoleşte spiritele şi înalţă sufletele.

Lipii sau cocuţele bunicii
Ingrediente: 4 căni făină, 3 linguri untură, după anotimp (sau 5 linguri ulei), o cană de apă, un pacheţel de drojdie proaspătă (ţaică), o linguriţă de sare, o linguriţă de zahăr, făină şi apă la îndemână, dacă e nevoie.
Preparare: Pune toate cele, de cu seară, în bucătărie, la cald. Dimineaţa, pune într-un castron ţaica şi bate-o cu zahărul, o lingură de făină şi apă călduţă, cât să faci o maia ca o smântână. Las-o la crescut o oră, acoperită cu un şervet curat. Pune sarea în făină şi cerne-o în covată. Când a crescut maiaua pune-o peste făină, şi treptat apa şi untura topită, apoi frământă bine până se desprinde de pe mâini. Dacă cere apă şi făină mai pune puţină. Lasă la crescut o oră, apoi formează turte, în palme, cât vrei de mari. Le pui la copt, pe ambele părţi, pe plită sau în tigaie de teflon, la foc potrivit, să nu se ardă, şi... gata cocuţele!

Pâinea de casă a bunicii
Ingrediente: 1 kg făină (de ţară), un pacheţel şi jumătate de drojdie proaspătă (ţaică), 4 linguri ulei, o linguriţă de sare mai grunjoasă, o linguriţă de zahăr, două căni de apă călduţă.
Preparare: Pune toate la cald, în bucătărie, de cu seară. Dimineaţa, încinge cuptorul. Prepară maiaua din drojdie bătută cu zahăr, o lingură de făină şi puţină apă, cât să se facă o ciulama şi las-o la crescut într-o strachină mare, acoperită cu un ştergar curat şi culcuşită între cârpe, la cald. Ea creşte repede, sau mai încet, după cum de vioaie e ţaica şi cât de cald îi e. Cerne făina în covată, sau lighenaş, împreună cu sarea.
Dacă ţi se pare deasă, înseamnă că nu-i bine uscată şi mai cerne-o o dată şi încă o dată până devine pufoasă. Fă o gaură în mijloc, pune maiaua care a crescut de dă să iasă din strachină, amestecă puţin, apoi pune uleiul treptat şi apa călduţă, în timp ce amesteci. Frământă bine şi tra¬ge toată făina, treptat, fără grabă să simţi coca mătăsoasă în mâini. Dacă e prea vârtoasă adaugă apă călduţă, dacă e prea moale, adaugă câte un praf de făină. Făina este cea care dă vârtoşenia la cocă. Trebuie să se desprindă coca de pe mâini. Dacă e numai bună, o acoperi cu două-trei ştergare şi dai covata pe pat sau pe masă, culcuşită bine.
O oră trebuie să stea la crescut şi când s-a ridicat, să fie dublă aproape, o scoţi pe planşeta presărată cu făină, îi dai forma rotundă şi o mai laşi lângă sobă ca să mai crească, preţ de un sfert de oră. O pui, după cum ţi-e cuptorul, direct pe vatră sau într-o tavă presărată cu făină. Pe urmă, o crestezi în cruce, o ungi cu puţină apă călduţă şi o presari cu un puf de făină, faci semnul crucii deasupra ei şi o bagi la copt. Nu umbli la ea, o oră, la foc potrivit spre mare. E gata când s-a rumenit frumos şi, dacă o loveşti uşor sub ea, sună a gol. O scoţi şi o acoperi cu un ştergar.

Lecţia bunicii: cum variezi meniul în Postul Sfintei Marii

2012-01-07T08:43:00.000-08:00

Fiind scurt şi cu hrană variată, postul poate fi ţinut şi de cei mici

Educaţia duhovnicească a copiilor începe în Postul Sfintei Mării. Aşa credea bunica mea, care obişnuia să spună că este un post scurt, în care hrana este foarte bună şi poate fi ţinut şi de copii, pentru că Maica Domnului iubeşte foarte mult copiii.

De la 1 august şi până la 15 august, bunica ne răsfăţa cu tot felul de preparate de post. Lunea, miercurea şi vinerea mâncam tot felul de plăcinte coapte în cuptor, din aluat de pâine şi minuni de umpluturi nefierte, cum ar fi măsline tocate, varză, dovlecel, vinete şi morcov ras, praz, însoţite de felii de roşii uriaşe, castraveţi şi ardei gras. Pe seară ronţăiam ceva pâine prăjită şi mâncam un terci de roşii proaspete, amestecat cu tot usturoiul din lume, de ne luau gurile foc.

Marţea şi joia ne răsfăţa cu ciorbiţe de zarzavat şi cu ghiveciul cel mai bun din lume, făcut din legume înăbuşite în tuci, doar cu puţină apă şi sare, puse după tăria la foc, drese cu piper şi aromate cu felioare de usturoi şi mărar cu pătrunjel, tocate fin şi puse la urmă, ca să-şi dea parfumul în sosul ăla aromat, îngroşat puţin de cartofii care se înmuiaseră uşor şi care umplea curtea de arome.

Sâmbăta şi duminica, aveam salata de vinete, ardeii copţi, cartofii prăjiţi, cartofii la cuptor, din cei cu o "cremă" de bulion, cartofi umpluţi cu ciuperci, ciuperci umplute cu orez şi boabe verzi de mazăre, pilaf cu legume şi multe altele care, de fapt, era pe mesele noastre şi în cursul anului, numai că… parcă nu erau la fel de bune.

Fructele nu ne lipseau şi le puteam mânca tot timpul. Nu mai vorbesc de dulciurile pe care le făcea bunica fără a le coace: prăjitura din miez de nucă şi pastă de rahat cuprinsă de două foi de napolitană sau romburile de magiun tăvălite prin cristale de zahăr.

Acum ne îndulcea, mai ales pe seară, când ne adunam pe prag şi bunica ne povestea minunile pe care le face Sfânta Fecioară Maria şi cum a anunţat-O îngerul Gavriil că trebuie să treacă la viaţa din ceruri. Ne spunea că Ea ne ajută să putem să ţinem post.

Că mâncarea din post este mai gustoasă şi mai curată. Că, mai ales în post, trebuie să te abţii nu numai de la a mânca de dulce ci şi de a te purta urât. Nu trebuie să te cerţi, să te baţi, să pârăşti, să înjuri pentru că în felul acesta devii mai bun, capeţi un suflet curat. Cine poate să se abţină acum copil fiind, mai târziu, când va fi mare, va fi un om adevărat, bun, iubitor de oameni.
Noi copiii mâncam cu plăcere toate bucatele, ne străduiam să ne purtăm frumos dar nu înţelegeam de ce unora le e greu să ţină post?!

Supă de varză
● Ingrediente: o varză mică (1 kg), 2 morcovi, 2 cepe, 5 roşii, 1 ardei gras, 5 fire mărar, o legătură de pătrunjel, sare, piper.
● Preparare: Puneţi la fiert 4 l de apă. Tocaţi mărunt cepele şi ardeiul gras, radeţi morcovii, decojiţi şi tăiaţi cuburi roşiile, tocaţi fin mărarul şi pătrunjelul. Tocaţi fideluţă varza, fără cotoare. Puneţi într-o oală, la foc potrivit, ceapa, morcovul şi un praf de sare cu o cană de apă rece. Lăsaţi să se înăbuşe, mestecaţi des, ca să nu se prindă de oală şi după 5 minute, adăugaţi varza toată, amestecând-o cu legumele. Puneţi o cană de apă fierbinte, lăsaţi să fiarbă 10 minute, apoi adăugaţi ardeiul gras şi restul de apă fierbinte. Luaţi spuma când începe să clocotească, amestecaţi şi când morcovul este fiert adăugaţi roşiile şi lăsaţi să fiarbă. Lăsaţi focul mai mic, să nu clocotească tare. Luaţi spuma! Când legumele sunt fierte, dregeţi de sare, puneţi puţin piper şi adăugaţi verdeaţa. Puneţi capacul şi închideţi focul. Pentru cine doreşte supa mai consistentă, poate adăuga tăiţei fără ou sau doi cartofi tăiaţi cubuleţe.

Aperitiv din dovlecei şi cartofi
● Ingrediente: 6 dovlecei potriviţi, 4 cartofi, 2 morcovi, 2 cepe, o legătură mărar, o legătură pătrunjel, 6 căţei de usturoi (după gust), sare, piper, 2 linguri făină, ulei.
● Preparare: Se spală cartofii şi se pun la fiert în coajă. Se curăţă dovleceii şi morcovii şi se dau pe răzătoare, se spală verdeaţa şi se toacă fin, se pisează usturoiul. Se pune puţină sare peste dovlecei. Se taie ceapa fideluţă. Când s-au fiert cartofii se undesc în puţină apă rece şi se cojesc, apoi se zdrobesc bine ca piureul. Încingeţi cuptorul! Se pune în puţin ulei, la călit, ceapa şi morcovii, cu puţină sare şi piper. Când s-au înmuiat bine se trag de pe foc, se adaugă cartofii, verdeaţa, dovleceii scurşi uşor, usturoiul. Se amestecă bine, se presară o lingură de făină, se drege de sare şi piper şi se mai adaugă făină, dacă este prea moale compoziţia. Nu trebuie să fie tare! Într-o tavă unsă cu ulei şi tapetată cu făină se toarnă compoziţia, se nivelează şi se dă la cuptor, la foc potrivit până se rumeneşte uşor. Încercaţi cu scobitoarea dacă e coaptă. Se taie pătrăţele şi se serveşte cu roşii.

Blajul de azi confirmă "Mica Romă"

2012-01-07T08:34:00.000-08:00

Avanpremieră la Transilvania Fest, cu miere "dacică".

Stejarul multisecular de la Blaj, cunoscut sub numele de „gorunul lui Horia“, este locul unde încep întotdeauna marile evenimente ale urbei

Festivalul itinerant de cultură şi mâncare Transilvania Fest a fost adoptat de comunităţile locale din Ardeal, precum şi de toţi cei care îşi manifestă interesul pentru produsele specifice şi tradiţiile zonelor transilvane, încă de la prima ediţie, din 2005. Anul acesta el va avea loc în zilele de 29-31 iulie, însă organizatorii, aşa cum ne-au obişnuit – şi în maniera marilor teatre care au avanpremiere – i-au invitat pe jurnalişti într-o călătorie iniţiatică, în luna iunie, în locul care va găzdui luna viitoare cea de-a şaptea ediţie a festivalului, respectiv oraşul Blaj, din judeţul Alba.
"Mica Romă", aşa cum l-a denumit Mihai Eminescu, a fost întemeiat în anul 1737 de Ioan Inochentie Micu Klein. Treptat, pe măsură ce oraşul îţi arată istoria sa, înţelegi că aceasta este una şi aceeaşi cu istoria întregului popor român. Constaţi că micul târg cochet, care până în urmă cu patru ani era considerat un oraş mort, a renăscut "respiră şi transmite istorie pură", aşa cum spune primarul Gheorghe Valentin Rotar. Oriunde calci, oriunde te întorci, istoria te împresoară, de la clădirile vechi la copacii seculari, precum stejarul lui Avram Iancu. Toate au fost şi sunt în plină renovare şi punere în valoare.

Transilvania Fest, Primăria Blajului şi Consiliul Judeţean Alba au iniţiat un concurs de arhitectură pentru restaurarea Palatului Culturii. Pentru a evidenţia măreţia palatului şi a proiectului, organizatorii au oferit o "cină la Palat", gătită de Rareş Crăiuţ, directorul Transilvania Fest. S-a servit tartă cu ceapă caramelizată şi piept de pui în sos alb cu garnitură de orez, care au fost preparate după "Cartea Regală de bucate" scrisă de Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României. Un gust... regal, care concurează cu mâncărurile cu sosuri dulci din zonă, pe care vom avea prilejul să le degustăm la sfârşitul lunii iulie.

Pentru că festivalul şi-a propus încă de la început să pună în valoare micii producători locali, sigur că nu au lipsit în traseul nostru întâlnirile cu oamenii locului. L-am remarcat, între ei, pe profesorul de fizică Victor Mateş, care a dus pe meleagurile Japoniei, Chinei, ca şi în ţările europene, mierea şi tradiţia românească în stupărit. De fapt, ar trebui să spunem... tradiţia dacică, pentru că producerea mierii, în zona Blajului, este atestată din Antichitate. Micii producători şi meşteşugari locali reprezintă baza celor care aprovizionează pieţele din Blaj şi a oraşelor din jur, cu legume, fructe, produse lactate şi brânzeturi bio, ţesături la război, sculpturi în lemn. Ne vom reîntâlni cu ei şi cu produsele lor la festival. Însă fala cea mare a locului rămâne producţia vitivinicolă, în zonă aflându-se celebrele podgorii de la Jidvei. Aşa că s-a impus un ultim popas la Castelului Cetatea de Baltă. Acesta a fost înălţat iniţial în secolul al XII-lea şi în anul 1556 a fost dărâmat de principele Sigismund Zapolya. În anii 1570-1580 a fost reconstruit şi a avut diverse întrebuinţări. În perioada comunistă a fost folosit ca sediu IAS şi aici a funcţionat secţia de şampanizare. Şi-a recăpătat gloria şi vechea eleganţă abia după ce a intrat în patrimoniul podgorenilor de azi, conferind locului aureolă de vechi "chateau" în inima viei, asemeni celor din Franţa (vinurile de aici fiind, de fapt, comparabile şi multimedaliate).

Bucate de Ispas

2012-01-07T08:32:00.000-08:00

Cireşarul anului acesta ne aduce marea sărbătoare a Înălţării Domnului, după cele 40 de zile în care Fiul lui Dumnezeu a mai stat printre pământeni. Sărbătoare pe care orice creştin o respectă cu tot sufletul. În această zi sunt cinstiţi şi comemoraţi morţii. Mai ales cei care şi-au dat viaţa la datorie, apărându-şi patria, cei care au murit fără lumânare, necunoscuţi, departe de ţară şi familii. Ziua de Înălţare este şi Ziua Eroilor.
Pentru a cinsti acest eveniment, oamenii pregătesc bucate deosebite şi revin la simbolul pascal al oului roşu. Nu există masă de Înălţare pe care să nu fie un platou cu ouă roşii şi cozonac.

Pomeniri
Se pregătesc mâncăruri din carne de miel, de vită, pasăre şi porc, din care creştinii fac porţii pentru cei decedaţi. Panere cu bucate, vin, flori şi lumânări sunt duse la biserică pentru a fi slujite şi sfinţite, apoi duse la cimitir sau împărţite celor din jur.
În unele sate, lumânările şi candelele aprinse pentru morţi rămân aprinse în noapte până se sting. Bucatele pregătite sunt pentru a-i bucura şi a le arăta că nu sunt uitaţi.

Gospodinele noastre se străduiesc să prepare mâncăruri deosebite, ţinând cont şi de mulţimea de verdeţuri care abundă în această perioadă a anului. Abia ieşiţi din „monotonia” preparatelor de iarnă, verdeţurile proaspete fac deliciul meselor primăverii şi încearcă să stabilească o poziţie de frunte în scara de valori a gusturilor, a pretenţiilor. Dacă sunt însoţite şi de ceva cărnuri, chiar dacă sunt numai câteva bucăţele, meniul este total. Putem vorbi şi despre legumele noi, adică abia apărute în acest an, cum ar fi ceapa verde, usturoiul verde, cartofii noi, morcovii, castraveţii cei mici.
De exemplu
Toate ne stau la dispoziţie şi ne ajută să pregătim o masă de Înălţare pe măsura evenimentului. Minunat este un escalop de viţel cu ciuperci preparat din 500 g felii de muşchi de vită, cinci ciuperci mari, o lingură cu făină, sare, piper, boia dulce, 150 ml vin roşu, ulei. Se prepară aşa: bate carnea, presar-o cu piper, dă-o prin făină şi prăjeşte-o pe ambele părţi fără să o arzi. Într-o tavă, montează carnea cu grăsimea în care a fost prăjită, toarnă o jumătate de cană de apă fierbinte, pune ciupercile curăţate şi feliate, sare, piper, boia, vin roşu şi dă la cuptorul încins, la foc potrivit, timp de 20-30 de minute, apoi scoate tava. Serveşte ornat cu felii de roşii (după gust), cuburi de caşcaval şi vin roşu.
Ne-am gândit la o mulţime de preparate care ar putea fi servite cu această ocazie, din care vă oferim câteva reţete.

Cartofi noi la cuptor
Ingrediente: un kg cartofi noi, 4 ouă, 200 g brânză, un ardei capia roşu, două legături de ceapă verde, sare, piper, unt.
Preparare: Curăţă, taie în felii şi fierbe cartofii în apă cu puţină sare. Când s-au fiert scoate-i şi lasă-i la scurs. Bate ouăle, rade brânza, toacă ardeiul cubuleţe şi ceapa rondele subţiri, adaugă sare şi piper şi amestecă bine. Unge cu unt un vas iena, montează un rând de cartofi, toarnă o parte din ouă, apoi pune iar cartofi, ouă şi ultimul strat să fie felii de cartofi. Pune câteva cubuleţe de unt deasupra şi dă-l la cuptor până se rumeneşte. Serveşte cu mărar tocat.

Miel în aluat fraged
Ingrediente pentru aluat: 500 g făină, 200 g untură, un ou, 25 g drojdie, 100 ml lapte (apă), un praf de sare, o linguriţă cu zahăr. Pentru umplutură: o pulpă de miel fără os, o căpăţână de usturoi, 100 g slănină afumată, 100 ml vin alb, 100 g telemea rasă, sare, piper.
Preparare: Se frământă un aluat fraged. Se lasă la crescut. Pulpa împănată cu usturoi şi bucăţele de slănină se rumeneşte cu untura, apoi se adaugă vinul. Se lasă până devine fraged şi scade sosul, se scoate la răcit, se tăvăleşte prin brânză rasă, se piperează şi se înveleşte în aluat. Se dă la cuptor până se rumeneşte aluatul.

Muşchi de viţel cu paprika
Ingrediente: 4 felii de muşchi, 3 linguri cu ulei, 100 ml vin, sare, piper, 4 ardei roşii, două linguriţe cu boia dulce, un ardei iute. Pentru găluşte: un ou, 100 g făină, sare, piper, un praf de bicarbonat de sodiu.
Preparare: Piperează carnea, dă-o prin făină, prăjeşte-o în ulei şi ţine-o la cald. Taie ardeii feliuţe, înăbuşă-i în uleiul rămas cu boia dulce, sare, ardei iute tocat şi curăţat de seminţe, vin, şi dă la foc mic până rămâne la jumătate. Amestecă făină, ou, sare, piper şi bicarbonat în puţină apă. Din aluat formezi găluşte pe care le fierbi în apă sărată. Serveşti carnea cu sos şi găluşte.

Ciorbă de miel
Ingrediente: capul, carne şi oase de la piept, gât şi picioare, o ţelină, doi morcovi, două cepe, o lingură cu orez, o legătură de leuştean, borş, sare, 10 boabe piper, ulei.
Preparare: Spală carnea şi pune-o la fiert cu 6 litri de apă şi piper. Ia spuma! Rade morcovii şi ţelina, toacă ceapa şi înăbuşă-le în puţin ulei. Toarnă legumele în oala cu carne şi fierbe-le împreună 30 de minute şi adaugi orezul. Pune apă clocotită dacă scade. După 50 de minute adaugă borşul fiert separat, drege de sare, mai laşi un minut şi pui leuşteanul tocat şi capacul. E gata! După gust poţi adăuga zdrenţe de ou, smântână, tarhon.

Sărbătoarea Înălţării şi a Eroilor

2012-01-07T08:29:00.000-08:00

Pe vremea când eram copil, cu toate interdicţiile, credincioşii îşi păstrau şi respectau sărbătorile religioase. Mai pe faţă, mai pe ascuns, gospodinele preparau bucate tradiţionale şi mergeau la biserică pentru a fi sfinţite, ca pe urmă să le împartă după cum cerea datina.

De Înălţare, zi de primăvară noi, copiii, aşteptam cu nerăbdare întoarcerea bunicelor, mătuşilor sau vecinelor de la biserică. Veneau degrabă, cu panerele în care aveau o parte dintre bucatele preparate pentru împărţit de sufletele morţilor. Cireşele erau cele mai căutate, pentru că în cireşii noştri de prin curţi nu erau coapte. Gospodinele le cumpărau pentru a respecta tradiţia împărţirii cireşelor de mai.
Exista un singur cireş, la noi pe stradă, care făcea fructe mari şi dulci la timpul ăsta. Ne-am tot gândit cum să-l atacăm, dar în curtea babei Linica nu puteai intra de groaza colţilor celor doi câini uriaşi, care se plimbau de-a lungul gardului, ameninţători şi fioroşi.
Baba Linica, aproape oarbă, punea în panerul ei cel murdar o pungă, făcută dintr-un ziar, plină cu cireşele mult râvnite de noi care aşteptam să ni le împartă.
Vecinele, bunicile, mamele şi alte persoane feminine se foiau pe la porţi şi prin curţi, împărţind: orez, friptură, sarmale, ouă roşii, felii de cozonac, felii de pâine, câte un ghemuleţ de colivă, o lingură de lemn, o cană cu două degete de vin, o lumânare. Noi pândeam un smoc de zece codiţe legate cu aţă, la capătul cărora se aflau minunatele cireşe, toate aflate pe farfuriile care treceau de la una la alta.

Zece cireşe la o farfurie!
Doar zece! De aceea, vărul meu, făcea de planton la poarta casei şi, de cum vedea o vecină cu farfuria, se şi proţăpea în faţa ei: „Bogdaproste, tanti!”. Şi, zdup cu farfuria pe poartă. Când ajungea la uşă, cireşele nu mai erau. Erau la păstrare. În buzunarul nădragilor. Conform înţelegerii, adunam cireşele şi le puneam grămadă, mai mică sau mai mare, după cum era prada, în beci la Eroi, la Sandu, nepotul Mariei Manta. În beci, împărţeam cireşele în mod egal, pe numărate. La Eroi! Nu ne păsa ce făceau cei de la suprafaţă! Eroii, adică noi, ne consideram foşti luptători care, acum primeam ceea ce ni se cuvenea. Pentru că ştiam că toţi sunt egali, indiferent de rangul din armată sau de starea lor din viaţă, eroii primeau acelaşi număr de cireşe.
Sandu, cu doi ani mai mare decât noi, ne spunea, în timp ce molfăia cireşele lui, ultimele noutăţi aflate de la bunicu-său care luptase în ambele războaie, alea mari, îngrozindu-ne cu imaginile pe care singuri ni le făuream. Dar eram Eroi!

Gastronomie şi folclor

2012-01-07T08:08:00.000-08:00

Pe sub poale de pădure, în vuietul tumultuos de Bâscă, urci domol către vechiul Varlaam, situat pe Drumul Oilor către Penteleu. Vechea localitate îşi păstrează cu străşnicie obiceiurile, folclorul, dar şi gastronomia. Preparatele autentice, specifice zonelor în care se cresc oi, sunt tocmite după reţete vechi transmise şi păstrate de băciţe sau de gospodinele din localitate. Tinerele femei şi le însuşesc cu mândrie şi le pregătesc cu zel de fiecare dată când sunt în măsură a arăta comoara gastronomică a Buzăului de munte. De la fripturi, tocane, ciorbe din carne de miel şi de oaie până la plăcintele şi bulzurile aurii sunt etalate la diverse evenimente gastronomice, dar mai ales la sărbători pastorale, cum este cea a "Înţărcatul Mieilor din Varlaam".

În primăvara aceasta a avut loc sărbătoarea care a adunat mulţime de localnici şi de vizitatori curioşi şi dornici de a afla "noutăţi" din vremuri vechi. Nimic nu este mai încântător ca o poveste frumoasă, bătrână ca locurile unde o asculţi, să-ţi însoţească plăcerea de a degusta o mâncare care se prepara din vechime.

Drumul Oilor
Drumul lung pe care mergeau turme de la Dunăre către munte de când lumea este încărcat de istorie a neamului românesc. De-a lungul veacurilor, turme cu ciobanii lor au lăsat urme adânci în istoria localităţilor care au fost tranzitate. De la întâmplări banale până la poveşti de dragoste s-au întipărit şi au fost păstrate cu sfinţenie în folclor.

O poveste deosebit de frumoasă, care şi-a pus amprenta şi a dat numele traseului transhumanţei de pe aceste meleaguri, este povestea unei alte mioare. Mioara noastră, şchioapă, nu putea ţine pasul cu turma şi a fost aruncată într-o râpă în munte ca să-şi afle sfârşitul. Numai că oiţa şchioapă a reuşit să iasă din râpă şi a mers după urmele lăsate de suratele ei până a ajuns turma la Dunăre, spre uimirea ciobanilor. De atunci, drumul parcurs de mioara cea bravă se numeşte Drumul Oilor.

Pe Drumul Oilor s-a format un folclor specific ciobanilor, s-au cântat doine din caval şi fluier, s-au transmis şi schimbat tehnici de prelucrare a lemnului pentru confecţionarea unor vase şi unelte necesare muncii la stână, s-au făcut cunoscute preparatele unei gastronomii tradiţionale care are la bază produsele obţinute la stână, respectiv carnea de miel, diferitele tipuri de brânză, zerul şi jintiţa.

O reţetă delicioasă ne-a preparat Maria Blidaru, o vajnică apărătoare a autenticităţii patrimoniului de reţete pastorale ale Drumului Oilor. Reţeta i-a adus şi diploma pentru cel mai autentic preparat de stână, cu ocazia concursului gastronomic organizat la sărbătoarea "Înţărcatul Mieilor" din primăvara aceasta.

Miel jintuit la ceaun
Ingrediente: o jumătate de miel, 200 ml ulei, jintiţă cât se cere, 500 g smântână, 3 legături de ceapă verde, o legătură de mărar, sare, piper.
Preparare: Se porţionează carnea de miel şi se spală, apoi se pune în ceaun, în ulei încins, şi se înăbuşe bine la foc potrivit. Când carnea este bine pătrunsă se adaugă ceapa tăiată bucăţele scurte. Se pune puţină sare şi se lasă la înăbuşit zece minute, apoi se toarnă jintiţă cât să acopere puţin carnea şi 250 g smântână. Se lasă la fiert până scade sosul la jumătate, se adaugă mărarul fin tocat, se drege de sare şi piper şi se serveşte cu adaos de smântână şi mămăligă vârtoasă.

De la Varlaam cetire spre degustare

2012-01-07T07:53:00.000-08:00

De curând, pe meleaguri buzoiene, nu departe de poalele Muntelui Penteleu, unde Bâsca Mică se reuneşte cu Bâsca Mare, în localitatea Varlaam, conform hronicului tocmit de ANTREC, a avut loc un Concurs de Gătit Ciobăneşte, ca în fiecare primăvară. Cine se ştie priceput, cine cunoaşte reţete tradiţionale şi se încumetă a le dezvălui participă la concurs. Vin curioşi, mâncăcioşi, neîncrezători şi, îndeosebi, cei care ştiu tainele ciobănitului şi se străduiesc să supună atenţiei juriului, şi mai ales al publicului degustător şi pofticios, preparatele neaoşe ale zonei buzoiene de la deal şi munte.

Marea sărbătoare, "Înţărcatul Mieilor de la Varlaam" aduce în fiecare an veselie şi satisfacţie proprietarilor de pensiuni care participă la concurs. Gătitul acesta nu se face oricum, ci pe pirostrii, la foc cu lemne, în faţa tuturor. Carnea de miel, brânza, celebrul bulz şi renumita ţuică de Varlaam, produse naturale şi tradiţionale ale zonei, sunt ingredientele de bază ale preparatelor ce se gătesc în concurs.

Înţărcatul mieilor
La sărbătoare, ca să ne exemplifice cât mai bine cum se face şi în ce constă înţărcatul mieilor, organizatorii au adus şi o turmă, mai mică, ce nu a plecat încă la stână, ca să ne documentăm noi, ăştia veniţi doar cu neştiinţa, gurile hulpave şi curiozitate neţărmurită. Am admirat oile, le-am mângâiat mieluţii şi am priceput doar că meseria de oier nu este una uşoară. Nu constă în a sta rezemat în băţ toată ziua. Ne-am documentat şi am concluzionat că mai bine curios, mâncăcios şi degrabă călător decât la "stână-n băţ"! Meserie grea! Nu eşti instruit de copil, nu ai dragoste de animale, nu ai rezistenţă la trup şi stăpânire de sine, nici că vei reuşi să faci o astfel de meserie!
Oile şi mieii, pe care i-am avut ca material didactic, au plecat cu ciobanul mândru de o frumuseţe de berbec, fotografiat la greu de nişte francezi.
Ne-am întors degrabă la ceaunele aburinde. Le-am amuşinat pe rând şi, după ce am constatat că fiecare avea altă aromă, ne-am pus pe iscodit femeile pricepute care tocmeau de zor gusturile şi mirosurile. De la una, de la alta, am aflat reţetele, ba chiar şi secretele de tocmire, lucru care le-a rânduit la obţinerea premiilor oferite în concurs.

Bucate de neuitat
În timp ce o parte dintre concurenţi se speteau cu treaba, ba făcând mămăligi uriaşe, ba punând lemne în focurile de sub ceaunele mari, ba rostogolind bulzii aurii, ai Reghinei Blidaru, pe grătarul cel mare, ba afumându-se la grătarele cu mici şi cârnaţi de Pleşcoi şi din cei uriaşi din porc, cântăreţii locali ne încântau auzul. Vizitatorii, chiar şi o echipă de motociclişti plini de noroi îşi arătau încântarea la degustarea gratuită a brânzeturilor de tot soiul şi a untului făcut de Victoria Grigore, ultima femeie din Varlaam care mai bate putineiul. Cu pâinea perpelită pe grătar, unsă cu unt sau spuzită de fărâme de brânză de tot soiul, stropită de un gât de ţuică de Varlaam, s-a trecut şi la cercetare de deserturi, adică nişte prăjituri deosebite, tocmite măiestru de dăscăliţa din Gura Teghii, Carmen Băhneanu, care a concurat, cum altfel, cu o "Inimă de haiduc", o tartă delicioasă. După acordarea diplomelor, atât concurenţii, cât şi mulţimea care i-a susţinut au petrecut o zi de neuitat.

Miel haiducesc cu alcool
Ingrediente: carne de miel, două linguri cu untură de porc, o cană de apă, 3 cepe, doi morcovi, 3 ardei graşi, o ţelină, o gulie, sare, piper, 500 ml vin alb, 200 ml ţuică, o lingură cu vârfuri de ienupăr, o lingură cu hrean ras.
Preparare: Se toacă ceapa, ardeii, ţelina, gulia şi morcovii. Se porţionează carnea şi se pune în ceaun cu untura la foc viu, să se prăjească uşor. Se adaugă ţuica şi puţină sare. Se lasă zece minute şi se pun legumele, se amestecă. Dacă e scăzută se pune apă şi se lasă la fiert. Când legumele s-au fiert se pun vinul, ienupărul şi hreanul, sare, piper şi se mai lasă zece minute.

Foi cu lapte
Ingrediente: două legături de lăptucuţe, două legături de leurdă, două cepe, două legături de mărar, două ouă, sare, piper, lapte bătut gras, 4 linguri cu ulei.
Preparare: Se spală şi se curăţă verdeţurile. Se curăţă şi se toacă ceapa, apoi se pune la prăjit uşor, se adaugă lăptuca şi leurda tocate şi se lasă la înăbuşit. Când s-au înmuiat se adaugă mărarul spălat şi fin tocat, apoi se mai lasă până când se înmoaie şi se omogenizează ca o pastă. Se adaugă ouăle şi lapte bătut, amestecând mereu până se obţine o compoziţie ca o ciulama. Se lasă să mai dea un clocot, se drege de sare şi se opreşte focul.

Plăcinta băciţei
Ingrediente: aluat de pâine, 500 g urdă, 500 g brânză de burduf proaspătă, 500 g brânză de vaci, 500 g jintiţă, două legături de ceapă verde, două legături de mărar, 6 ouă, sare, piper.
Preparare: Din aluatul de pâine se formează două blaturi, unul mai înalt ce se pune în tava unsă cu untură până de margini. Toate brânzeturile se amestecă, se adaugă ceapa verde şi mărarul tocate mărunt, ouăle bătute, sare şi piper. Se toarnă compoziţia în tavă, se nivelează şi apoi se montează deasupra cealaltă bucată de blat care se uneşte cu cea de jos. Se înţeapă cu furculiţa, se coace la foc potrivit.

Bulzii de aur ai Reghinei
Ingrediente: mămăligă bine legată, brânză de burduf din cea proaspătă.
Preparare: Într-un ceaun se pune apă rece de izvor, cu o lingură de sare, la clocotit. Când începe să scoată aburi se pun două mâini de mălai. Iar când începe să clocotească apa se pune mălai şi se lasă la fiert zece minute, cât să se umfle, apoi se amestecă temeinic ca să nu se facă cele cocoloaşe. Se lasă la fiert şi se amestecă des până e fiert mălaiul. Din mămăligă se fac turte, în mijlocul cărora se pune câte un ghem de brânză ce se înveleşte bine să nu se deschidă la foc şi se coc pe grătar.

Legenda tocăniţei de miel

2012-01-07T07:48:00.000-08:00

Poliana Partal, măiastra tocanei băciței
La poalele Penteleului, în zona Varlaamului, aproape toate mâncărurile cu specific ciobănesc au poveştile lor. Nici o mâncare din carne de miel nu poate fi percepută ca un preparat cu o reţetă searbădă. Fiecare ciorbă, fiecare tocăniţă au o istorioară a lor care le fac mai uşor de ţinut minte şi, cu cât este mai frumoasă, mai duioasă sau mai tragică, aceasta devine parcă şi mai gustoasă.

Aşa se face că o poveste spune despre drumul lung al unei băciţe care, plecată cu unele treburi, avea să meargă înapoi la stână. Pe drumul anevoios, pe potecile pline de noroiul pământului încă neuscat de soarele de primăvară, băciţa noastră se abătea din când în când ca să culeagă din cele verzituri pe care le întâlnea în cale, cu gând să-i pregătească baciului o gustoasă tocană din carne de miel.

Câteva frunze de leurdă, cam de o mână mai încăpătoare, câteva frunze de ştevie tânără ce se semeţea într-o margine de luminiş, câteva frunze de untişor, rotunjoare ca bănuţii, numai bun de cules înainte de a înflori, câteva frunze de măcriş, care să-i dea tocăniţei un gust acrişor, culegea băciţa noastră, umplându-şi o straiţă în care avea legături de ceapă, de usturoi şi mărar.

La ceaun
Atât de dornică era să pregătească tocăniţa, că nici nu şi-a dat seama când a ajuns la stână. De cum a intrat, a şi pus pirostriile şi ceaunul cel mare la încins. A pus şi de o mămăligă mare şi vârtoasă, numai bună de tăiat cu aţa ca să fie mâncată cu tocăniţa. Băciţa noastră a luat un miel proaspăt tăiat, i-a îndepărtat capul şi picioarele, l-a făcut bucăţele ca să fiarbă repede şi l-a pus în tuciul cel mare cu un linguroi de grăsime. L-a tot perpelit ea până s-a rumenit frumos şi când s-a dovedit a fi molcuţ a turnat o cană de vin şi un praf de sare peste el. S-a pus băciţa noastră să cureţe şi să spele toate ierburile, apoi le-a tăiat după cum se cerea şi, când zeama cu vin a mai scăzut din tuci, a pus potop de verdeţuri, pe rând, după cum le e cuviinţa, ca să se facă şi să nu se piardă de gust. Amestecate şi înghesuite de bucăţile de carne, verdeţurile s-au învârtoşat care mai de care să iasă în evidenţă cu mirosul şi gustul, punându-se la încercare cu mielul şi vinul.

Acum, băciţa cea harnică avea să-şi arate tot talentul. A găbuit în colţul policioarei de lângă fereastra stânei, acolo unde ascunde farmecele bucatelor pe care numai ea ştie să le pregătească, un săculeţ mititel în care avea o mulţime de condimente sau, mai bine zis, "dresuri de gătit". Cum l-a desfăcut, a scos un ghemuleţ de hârtie în care avea piper boabe, un altul cu piper măcinat, un ghemuleţ cu cimbru, un dram de boia iute. Din fiecare a presărat pe carne şi verdeaţă, apoi a tocat mărar şi l-a presărat deasupra, a dres de sare, a mai pus puţină boia şi gata mândreţe tocăniţă de miel! Nici nu şi-a şters bine fruntea de sudoare, că a trecut să facă masă bogată şi frumos rânduită pentru baciul ei şi ciobanii de la stână.

Tocana băciţei
Ingrediente: o jumătate de miel, două linguri cu untură de porc, 3 legături de ceapă verde, 3 legături de usturoi verde, două legături de leurdă, două legături de ştevie, două legături de untişor, două legături de mărar, o cană cu vin alb, sare, piper, cimbru, boia iute.
Preparare: Se taie în bucăţi carnea, se spală şi se pune într-un ceaun împreună cu untura, vinul, puţină sare şi o cană cu apă, la foc iute, apoi potrivit. Se curăţă şi se spală toate verdeţurile. Ceapa şi usturoiul se taie rondele şi se pun separat. Leurda şi ştevia se toacă fâşiuţe. Mărarul se toacă fin. Când intră uşor furculiţa în carne se adaugă ceapa, se lasă cinci minute, apoi usturoiul, mai stă cinci minute, se pun ştevia, leurda şi untişorul, se lasă zece minute, se presară condimentele şi se drege de sare şi iute. Se mănâncă fierbinte, cu mămăligă.

Roluri inversate

2012-01-07T07:46:00.000-08:00

Dragă mamă,

Îţi scriu cum să faci, ca să-i pregăteşti domnului Alberto şi prietenilor voştri, un prânz bogat din pulpe de pui. Să fii atentă şi să nu-l mai laşi să intre în bucătărie cât găteşti! Îi dai să mânânce şi, să nu-i spui cum ai făcut! Ştii cum te-a păcălit data trecută când s-a dat mare că a făcut el budinca de cartofi cu spanac! Acum eu te ajut, te susţin, dar... până la reţete!
Fii atentă! Ai nevoie de: 5 pulpe de pui cu spate, 2 morcovi, o ceapă, 4 cartofi, sare, piper măcinat şi 10 boabe întregi, o legătură de pătrunjel, o legătură de mărar, o legătură de usturoi verde, un ou, un gălbenuş, 2 role de tăiţei, 3 linguri de unt, 1 linguriţă de făină, o felie de pâine, puţin lapte sau apă.
Trebuie să le prepari aşa: separă bucăţile de spate de la pulpe şi spală-le. Curăţă legumele şi taie-le: morcovii rondele subţiri, ceapa în sferturi, cartofii în două, pe lung. Curăţă şi spală verdeaţa, apoi toac-o fin şi pune-o separat. Cu o lingură de pătrunjel freacă o lingură de unt şi la fel cu mărar. Dă-le la frigider. Curăţă şi feliază partea albă a usturoiului, apoi zobeşte-l şi cu puţină sare. Partea verde toac-o rondele fine. Pune la fiert, într-o oală, 3 l de apă, adaugă morcovul, ceapa, cartofii, boabele de piper şi spatele de la pulpe şi o pulpă. Lasă la fiert şi când clocoteşte, lasă focul la potrivit, apoi ştii tu că trebuie să scoţi spuma pe măsură ce se adună. Crestează în diagonală pulpele, pe ambele feţe, nu prea adânc şi, în crestături pune puţin ulei, sare şi piper măcinat, apoi le laşi la frigider 20 min. Când în cartofi poţi băga uşor furculiţa, îi scoţi într-o strecurătoare. Lasă-i la răcit şi când sunt numai călduţi, îi zobeşti prin strecurătoare şi obţii un piure la care adaugi o lingură de unt, baţi bine, apoi adăugi oul întreg şi baţi până se încorporează şi îl torni într-o crăticioară pe care o acoperi cu un capac şi o laşi la cald pe aragaz. Încinge cuptorul! Dacă au fiert bucăţile de pui şi legumele, mai adaugă puţină apă fierbinte dacă a scăzut prea mult, cât să fie mai mult de jumătate.
Pune pulpele de pui la cuptor, bine unse cu ulei, pe grătar sau într-o tavă. Scoate bucăţile de spate şi pulpa fiartă şi curăţă-le bine de toată carnea de pe ele. Carnea toac-o împreună cu o felie de pâine, înmuiată în lapte şi stoarsă. Pasta de carne o amesteci cu gălbenuşul, un praf de sare, pune puţin mai mult piper, puţin pătrunjel, legi bine cu o linguriţă de făină (dacă e nevoie mai adaugi) din care faci găluşte mici. Scoate morcovul şi strecoară supa. Pune tăiţeii în apă clocotită cu puţină sare şi fierbe-i după indicaţiile de pe plic, apoi limpezeşte-i. În aceeaşi apă, fierbe şi găluştile. Pune supa limpezită în oală, cu tăiţeii, găluştile şi morcovul. Lasă oala la cald!
Mamă! Dacă ai întors pulpele mai lasă-le până se rumenesc uşor. Nu le arde! Opreşte cuptorul! Când s-au rumenit scoate-le într-un castron, bagă în crestături pasta de usturoi verde, mai piperează şi presară un praf de Abido din cel pentru grill. Acoperă repede cu un capac şi lasă în cuptor la cald.
Când serveşti, pui supa la foc iute, cât să se reîncălzească bine, apoi o torni în castronul pentru dat la masă. Pune pătrunjelul cu unt pe masă. Când pui supa în farfurii, pui în fiecare farfurie un vârf de linguriţă de unt cu pătrunjel şi apoi torni supa caldă peste unt. Baţi bine piureul ca să fie ca o pastă, îl montezi nu îl turteşti pur şi simplu în farfurie! Îl montezi pe o parte şi îl presari cu puţin pătrunjel. Pulpa de pui o montezi lângă piure, o ungi cu pasta de unt cu mărar şi, după cu vrea fiecare, pastă de usturoi.
Mamă! Nu uita că poţi servi cu felii de roşii sau cu castraveţi verzi.
Pentru desert, cumpără îngheţată de două feluri. Eu zic să iei de ciocolată şi de lămâie. Pui, cu lingura aia pe care ţi-am adus-o eu, o parte din cea de ciocolată şi una din cea de lămâie, dar le separi cu frunze de busuioc. Ştii că lui Barto îi place busuiocul! Pentru Briseida poţi pune bucăţele de ciocolată. Şi... gata, că trebuie să mă culc! Pupici!
P.S. Nu pierde şi reţeta asta!

„Falşele” bunicii

2012-01-07T07:42:00.000-08:00

Există o mulţime de preparate culinare, deosebit de gustoase şi cu un aspect deosebit de plăcut, dar... care nu sunt câtuşi de puţin preparatele originale. Aspectul este asemănător, pot fi folosite cu succes în acelaşi scop, dar ingredientele sunt „falşe”, cum zicea bunica. Una dintre „falşele” cele mai apreciate era maioneza. Bunica o prepara în două feluri, după cum avea să o folosească. Un fel era din ţelină, iar cealaltă din cartof.
Ambele erau o nebunie! Luam de la brutărie, cu 50 de bani, un sfert de pâine neagră caldă, cu coaja crocantă şi miezul pufos, şi-l ungeam cu maioneza „falşe” de ţelină. Nici cea mai grozavă mâncare nu o egala! Bunica o pregătea din ulei, lămâie, sare, piper, apă şi un „ţelinoi” mare. Curăţa ţelina, o punea la fiert, întreagă, în apă şi puţină sare. Când intra furculiţa în „ţelinoi” o scotea în strecurătoare şi o crăpa în patru bucăţi, apoi o lăsa la răcit. Răcită era strivită şi trecută prin strecurătoare, pusă într-un castron şi frecată, cu lingura de lemn, cu un praf de sare, ulei câte puţin, zeamă de lămâie din când în când, puţin piper şi ulei în fir subţire, până când creştea cam de două ori cât fusese grămada de ţelină strivită. Acrişoară, untişoară, sărăţică exact cât trebuia! Ah, ce bună era!
Nu mai vorbesc despre dulciurile pe care le făcea bunica pentru a ne uşura postul! Aşa-zisele minciunele „falşe” care aveau cel mai grozav gust. Erau foarte parfumate, dar cel mai mult ne plăcea faptul că erau crocante. Bunica le pregătea dintr-o cocă pe care o făcea dintr-un kilogram de făină, o linguriţă de sare, 2 pacheţele de drojdie de bere, 2 linguri de coajă rasă de portocale ţinută în zahăr, o lingură esenţă de rom, 3 linguri de zahăr şi apă călduţă cât e necesară pentru o cocă molicică. Bunica amesteca într-o cană puţină apă, drojdia, o lingură de zahăr şi 2 de făină, apoi lăsa maiaua la crescut. Când era crescută o punea în moţul muntelui de făină, începea să amestece totul şi mai turna câte puţină apă până făcea o cocă. O lăsa la crescut şi când era dublă făcea foaia, o tăia şuviţe şi făcea minciunelele. Le prăjea, le scotea pe farfurie şi le pudra cu zahăr.

Fenicul salvator, prieteni uimiţi

2012-01-07T07:30:00.000-08:00

Demult, destul de demult, pe vremea când oamenii erau mai prietenoşi, mai atenţi unii cu alţii, mai respectuoşi, făceai pe dracu-n patru ca să pregăteşti ceva deosebit când aveai musafiri.
Aşa a trebuit să fac şi eu când m-au anunţat că mă vor vizita buni prieteni pe care nu-i mai văzusem demult. Eram neliniştită. Vremea era proastă, frig şi zloată de februarie, cu proviziile stăteam prost, cu aprovizionarea şi mai prost, pentru că nu găseam mai nimic. Ce să vorbim de ceva deosebit!
La serviciu gândeam să găsesc o idee, o… ceva acolo care să mă ajute să ies din impas. De cum am intrat în birou, m-a luat în primire „tanti” Leana, femeia de serviciu. M-a descusut pe toate părţile, până a aflat că toată lumea era sănătoasă şi m-a întrebat de ce naiba sunt aşa de ursuză? Am izbucnit, pentru că am prins ocazia, pe care probabil că o vânam, şi i-am turnat toată oftica mea, vizavi de vizita pe care o aşteptam. Vizită care mă îngrozea în loc să mă bucure pentru că nu aveam ce să le pun pe masă. Şi am avertizat-o să nu înceapă să-mi facă meniuri că o strâng de gât.
Aşa că Leana îmi vârî un cui în talpă când mi-a zis să vorbesc repede cu Puiu, sau cu David, de la şantierul din Drobeta-Turnu Severin, ca să-mi aducă ceva de pe la sârbi. Deşteaptă fată, tanti Leana! Am stat ca pe ghimpi vreo două ore, până când am reuşit să iau legătura cu băieţii. L-am prins chiar pe Puiu şi l-am rugat să mă ajute.
Puiu inginer, dar… bine educat şi stilat, iubit tare de aproape toate femeile din sfera lui de activitate, care se extindea după cum îl bârfeau ofticoşii chiar şi peste hotare în Iugoslavia, cunoscător şi mare iubitor de mâncăruri bune şi băuturi fine, s-a oferit să mă ajute. Fără eschive, mi-a promis că îmi aduce ceva deosebit. După cum a sâsâit în telefon, după cum şi-a modelat vocea, aproape că-l vedeam radiind şi scuturându-se de frisoane date de o senzaţie foarte plăcută. L-am avertizat că-l „omor” dacă-i arde de glume. Mi-a zis că după-amiază pleacă „dincolo” şi îmi aduce ceva bun, foarte bun.
Două zile şi două nopţi m-am perpelit. A treia zi, pe la ora 11:00, şi-a făcut apariţia Puiu însoţit de gaşca lui gălăgioasă de specialişti care asigurau asistenţa tehnică pe şantier. Am pus ochii pe el şi l-am luat la întrebări. Puiu, tacticos, a scos din rucsac un pachet mai măricel şi unul mititel cât încape într-o mână. Le-a pus pe biroul meu şi, fără să ia mâna de pe ele, mi-a zis că trebuie să discutăm, să-mi notez reţeta, care-i foarte simplă dar pe care eu n-o cunosc şi că trebuie să mă înveţe el ce şi cum. Siguranţa cu care-mi vorbea m-a domolit un picuţ şi i-am zis că stăm de vorbă peste o oră, când aveam timp.
Nici nu ştiu când a trecut ora că Puiu a şi venit cu reţeta scrisă. Abia atunci am desfăcut pachetul cel mare şi am văzut patru bulbi groşi, fără rădăcini, tăiaţi scurt şi cu resturi de frunze ca de mărar. Puiu m-a îndemnat să-i miros şi m-a întrebat dacă am mai văzut astfel de plante. Nu, nu mai văzusem fenicul! Mi-a plăcut mirosul şi textura cărnoasă a bulbilor care semănau cu nişte cepe. M-am uitat în fugă pe reţeta scurtă, dar Puiu mi-a spus că-i o legumă foarte rafinată, că el o consideră o legumă nobilă, care te inspiră... I-am tăiat brutal elanul şi l-am readus la obiect. Tot acolo se mai afla un pachet cu foi de plăcintă. Ce era în pacheţelul cel mic? E, o nimica toată, 100 de grame de icre!
Nu ştiam cum să gătesc leguma şi-mi era frică de ea. Să nu greşesc cumva. Nu mai văzusem şi nu mai pregătisem ceva cu foi de plăcintă „de gata”. În sfârşit, i-am dat băiatului banii pe produse şi am plecat către casă cuprinsă de toate grijile privind modul de preparare şi modul cum am să le prezint. Voi gusta din ele înainte de a le oferi. Şi, dacă nu-mi vor plăcea? Uite aşa, m-am tot gândit până acasă.
Reuşită totală
De cum am intrat m-am şi repezit la pachet, am luat o bucată de fenicul şi m-am apucat să o curăţ şi să o spăl. Am tăiat-o în două, apoi fideluţe mai groase decât cele de ceapă şi, conform reţetei, le-am pus la înăbuşit, în ulei, cu un praf de sare, la foc mic. Mirosul din bucătăria mea era înnebunitor! Îţi lăsa gura apă. Uşor rumenite, le-am scurs de grăsime, le-am pus pe o farfurie, am stors puţină zeamă de lămâie, am ras deasupra nişte caşcaval, am pus puţin mărar tocat. Erau delicioase. În privinţa asta m-am liniştit. Aveam cu ce să-i îmbii pe prietenii mei. Prinsesem curaj.
Plăcinţelele erau ca şi făcute, pentru că meşterul Puiu mi-a zis că sunt identice cu cele pregătite în casă, deci le prepar doar umplutura cu brânză de vaci, iar cu icrele nu era o problemă deci, nu-mi rămânea decât să-mi aştept răbdătoare prietenii şi să le pregătesc bunătăţile proaspăt achiziţionate, dar mai ales să le prezint cât mai savant, să le iau „maul”. Am reuşit cu brio şi am rămas prinsă în mrejele feniculului.

Ceva blând, ca o mângâiere

2012-01-07T07:27:00.000-08:00

Marea Sărbătoare a Învierii Domnului a trecut. Ne-am ghiftuit cu de toate, de la ouă roşii şi fripturi până la cozonac, pască şi tot felul de prăjituri. Nu mai vorbim de băutură! Ţuici... ţuici, vinuri dar mai ales berici! Astea nu se numără dar... se adună... Toate la un loc fac..., vorba vecinului meu pilangiu, "pateul" mare!
Deci pe scurt, ne-am distrat, am petrecut, am mâncat, am băut, acum gata, trecem frumuşel la un regim uşor, de ars grăsimile şi de ajutat "pateul". Ceva uşor dar bun, gustos şi blând ca o mângâiere maternă. Ceva care să uşureze digestia şi să facă o trecere către un regim alimentar mixt pentru a ne prezenta în sezonul estival cât se poate de binedispuşi, cu apetit, uşurei şi sănătoşi. Putem să apelăm cu succes la tot felul de preparate din orez, mai precis din orez de tot felul. De la cel cu bob rotund, cu bob mare, cu bob colosal până la cel Basmati şi sălbatic! Că-s budinci sau garnituri, preparatele din orez fac deliciul meselor.
Nu mai vorbim de verdeţuri. Acum este o "nebunie" de ştevie, lobodă, spanac, leurdă, untişor. O ciorbă de ştevie cu lobodă, cu zdrenţe de ou, cuburi de cartofi, acrită cu borş şi parfumată înnebunitor cu leuştean, face cât o mie de pastile cu vitamine sintetice. O mâncărică din zece legături de ştevie cu două trei legături de leurdă, două de ceapă verde şi două de usturoi verde, la care adaugi feliile unui cartof potrivit şi 2 linguri de bulion, poate concura o friptură. Dacă îi mai adaugi o lingură de hrean pus deasupra, sau un nor de boia de ardei puţin uite, lângă o bucată zdravănă de mămăligă, nici că-ţi mai trebuie ceva într-o seară când eşti toropit de oboseală.
Reintroducem în circuit cartofii copţi sau fierţi, din care se pot prepara tot felul de salate pe care le putem mânca seara, ca unic fel, la o cină uşoară, sau ca garnitură la diverse fripturi. O reţetă uşoară şi delicioasă este cea de cartofi umpluţi cu ciuperci. Îţi trebuie doar 500 g cartofi albi, 150 g margarină, 250 g ciuperci, o ceapă, o legătură de mărar, 5 căţei de usturoi dolofani, puţin ulei, sare şi piper. Speli cartofii, îi cureţi, îi ungi cu puţin ulei şi îi pui la copt. Cureţi şi toci fin ciupercile şi ceapa, apoi le înăbuşi în puţină margarină. Când s-au copt cartofii, le faci câte un capac prin care scoţi miezul cât să rămână margine de 1 cm. Miezul pe care l-ai scos îl frămânţi cu o parte din margarină, adaugi ciupercile, mărarul şi usturoiul, tocate fin, sare şi piper după gustul tău. Umple cartofii şi dă-i la cuptorul încins, în tava unsă cu margarină.
Sunt gata când s-au rumenit şi îi serveşti presăraţi cu verdeaţă şi sos alb, sau doar cu o salată asortată, după cum ţi-i pofta inimii! Ce să mai vorbim despre linte? Pentru cei care nu au timp, pot prepara rapid o mâncare de linte dacă o cumpără gata fiartă, la conservă. Trebuie doar să toace o ceapă, să o pună la călit într-un sfert de pahar de ulei şi apoi să toarne lintea scursă peste ea. O amestecă bine, adaugă o lingură de bulion, sare, piper, patru căţei de usturoi bine pisaţi, o jumătate de cană de apă fierbinte şi o legătură de mărar. O lasă la fiert până scade la jumătate şi... gata! Poate s-o mănânce sănătos. Dar dovleceii? Tăiaţi felii subţiri, prăjiţi, înmuiaţi în mujdei de usturoi, presăraţi cu mărar tocat fin şi stinşi cu iaurt sunt un deliciu! Mai pot fi preparaţi prăjiţi şi presăraţi cu brânză telemea şi mătar, cu unul sau două ochiuri româneşti. Pot şi preparaţi şi la cuptor, cu brânză, cu sos alb, raşi în omletă, preparaţi sub formă de chifteluţe, sărate sau dulci, în fel şi chip. Curaj şi imaginaţie să ai!
Tartă de mămăligă cu ciuperci
● Ingrediente: 3 căni cu apă, o cană cu mălai, 2 cutii ciuperci, 3 cepe, 5 căţei de usturoi, ulei, boia dulce de ardei, boia iute de ardei, sare, mărar.
● Preparare: Pune la foc iute un vas în care torni apa, un praf de sare şi mălaiul. Amesteci continuu până când începe să se îngroaşe mămăliga, dai focul potrivit până devine mai vârtoasă şi opreşti focul. Scurgi ciupercile şi le înăbuşi 10 minute în puţin ulei, cu ceapa tocată, puţină boia dulce, un praf de boia iute şi sare. Se iau de pe foc şi se adaugă mărarul tocat fin, se drege de sare. Se unge un vas cu puţin ulei, se pune un strat din jumătate de mămăligă, se pun ciupercile, se acoperă cu al doilea strat de mămăligă, se face o gaură în mijloc, se unge cu ulei şi se dă la cuptorul încins, la foc potrivit, până se rumeneşte. Se scoate şi în orificiul din mijloc se toarnă uşor un mujdei de usturoi.

Plăcintă rapidă cu spanac
● Ingrediente: un pachet foietaj, 1 kg spanac proaspăt, 2 legături ceapă verde, 1 legătură mărar, 4 linguri ulei, sare, piper, 5 căţei de usturoi (după dorinţă), o lingură sos de roşii.
● Preparare: Curăţă şi spălă spanacul, apoi îl opăreşti în apă clocotită cu puţină sare, pentru 5 minute. Curăţă şi toacă mărunt ceapa, partea albă o pui într-o cratiţă cu uleiul, lasă 2 minute şi adaugă spanacul. Amesteci bine, laşi 10 minute să se înăbuşe. Dai drumul la cuptor. Adaugi partea verde de la ceapă, sosul de roşii, mărarul tocat fin, usturoiul bine pisat (după dorinţă), dregi de sare şi piper şi mai laşi 10 minute la foc potrivit. Pune aluatul pe planşetă, îl întinzi uşor cu o vergea şi-l împarţi în pătrate (10 cm). Scurge spanacul într-o sită şi lasă să se răcească. Din pasta de spanac pune câte o lingură, două, pe o jumătate de pătrăţel şi acoperă cu cealaltă jumătate. Cu degetele, apasă la depărtare de 1 cm de margine, pentru a se închide bine. Le montezi într-o tavă şi le ungi cu puţină apă cu ulei. Sunt gata când sunt crescute şi uşor rumenite.

Roşii cu măsline şi cuşcuş
● Ingrediente: 1,500 kg roşii, 150 g cuşcuş, o cană ulei, o căpăţână usturoi, 100 g măsline fără sâmburi, 4 ardei graşi, o legătură pătrunjel şi una de mărar.
● Preparare: Curăţă de seminţe roşiile şi le pui cu faţa în jos. Pune cuşcuşul într-un castron cu 3 căni de apă clocotită, puţină sare, piper şi o lingură de ulei. Lasă-l 10 minute la umflat. Feliază măslinele şi pune-le peste cuşcuşul scurs. Ardeii, usturoiul şi ceapa taie-le cubuleţe şi le dă la înăbuşit uşor, 5 minute în jumătate din ulei. Toacă fin verdeaţa!. Amestecă toate ingredientele, drege de sare şi piper, apoi umple fiecare roşie. Într-o tavă înaltă, pune restul de ulei, montează roşiile una lângă alta, adaugă o cană cu apă şi dă la cuptorul încins, la foc potrivit, pentru 45 minute.

Sos alb de post
● Ingrediente: 3 linguri ulei, 4 linguri făină, 2 căni supă de legume, sare, piper.
● Preparare: Într-o cratiţă, pui uleiul şi când s-a încins adaugi toată făina, un praf de sare şi amesteci bine şi repede. Toarnă câte puţină supă de legume la temperatura camerei amestecând mereu ca să nu se formeze cocoloaşe în compoziţie, până obţii o cremă mai subţire. Laşi la fiert 15 minute amestecând continuu, dregi de sare şi piper şi-l ţii acoperit până îl foloseşti.

Păstrăvii de început de an

2012-01-07T05:38:00.000-08:00

S-au terminat sărbătorile de sfârşit de an... Unii or spune: „Gata, trecem la treabă cu elan şi toate forţele!” Aş! Care elan şi care forţe? Elanul e la pământ şi forţele cât se poate de fleşcăite!

Unii n-au motive şi zvâc pentru muncă din cauza condiţiilor stresante de la serviciu, alţii din cauza salariilor mizere şi… alte alea. Dar sunt unii care n-au motive de la hăpăială. Adică, s-au îndopat cu tot ce le-a venit la gură şi s-au cam dat peste cap la metabolism. Na, că acum, trebuie să de-a jos osânza şi trebuie musai să scape de greaţă, lipsă de „elan” şi „forţe”, dar mai ales de lehamite! Bleah!

Ei, pentru ei dar şi pentru alţii mai cuminţi, propun trei feluri cu peşte.

Haaai, că... peştele este un aliment uşor şi, mai ales dacă-i păstrăv, peştişor din acela care nu miroaaase, nuuu are oase multe şi sunt suuubţiri, are cărniţa aaalbă, e bun fiert, la cuptor, afumat, prăjit... Pardon! nu, nu prăjit că face rău acum! Dacă-i pun ceva legume, lămâioară, bobiţe de rodie... Dacă nu ţi-e prea... şi suporţi, poate-ţi pregătesc unul afumat, umplut cu o linguriţă de icre, una de ceapă roşie tocată mărunt, pus pe felii de lămâie... Poţi să bei, ca să alunece bine, un vin alb, sec! Dar, dacă stau şi mă gândesc, mai bine un ceai verde călâi, care să cureţe pe unde trece şi să lase curat. Dacă suporţi, şi parcă nu te lasă de la inimă s-o rupi cu bunătăţile de care abia te-ai despărţit, chiar dacă ai amar în gură, poate vrei să-ţi pregătesc un păstrăvior la cuptor, învelit în felii suuubţiri de bacon afumat, doar ca să dea un parfum care să-ţi aducă aminte de ticăloasele feliuţe de jambon afumat. E drept că păstrăvul meu nu va avea decât un iz primit de la feliile rumenioare, atât cât să te aţâţe şi să-ţi dea frisoane ca cele ce te-au cuprins după coconiţa de la masa alăturată, aia care şedea pe scaunul aflat chiar în spatele nevesti-tii şi care se fâţâia mai mult singurică, la prins „ceva” cu valoare mare şi vechime multă. Numai că păstrăvul meu face bine şi e mult mai ieftin!

Eeee, ajunge cu ghiftuiala! Aşa că ne rezumăm la amintiri plăcute şi trecem la un regim care să ne repună pe picioare, să ne redea elanul şi forţele pentru noi lupte în 2012. Ce lupte? Scuze, încă nu ţi-ai revenit, dar lasă că ai să vezi tu… Treci la regim!

Începem cu un păstrăv, de persoană, pe care-l cumpăr gata curăţat. Îl spăl, îl zvânt cu prosoape din hârtie, îl sărez şi îl pudrez cu piper, în interior şi pe dinafară. Într-o tavă cu puţin ulei, montez un strat de felii subţiri de lămâie, fără coajă. Pe patul de lămâi pun peştele, pe care-l ung cu puţin ulei, îi strecor în burtă puţină zeamă de lămâie şi-l dau la cuptorul încins, la foc potrivit. După 20 de minute, scot tava, ridic uşor ca să verific burţile, mai pun în ele puţină zeamă de lămâie şi ulei din tavă, ung peştele pe deasupra tot cu ulei din tavă şi puţină zeamă de lămâie, apoi îl dau iar la cuptor, pentru alte 20 de minute. Ţi-l pot servi pe un pat de legume fierte, opărite cu unt acrişor, cu pătrunjel proaspăt sau doar pe cartofi fierţi, opăriţi cu unt, printre care să se strecoare perle de arpagic murate.

Dacă vrei din cel înfăşat în felii subţiri de bacon afumat, ţi-l pregătesc astfel: peştelui spălat şi zvântat, pudrat cu sare şi piper, îi bag în burtă câteva rondele de ceapă roşie, trecute prin oţet, dacă n-am din cea murată, apoi îl înfăşor bine în fileuri subţiri de bacon. Îl dau la cuptorul încins, la foc potrivit, în tavă mai puţin adâncă, în care pun ulei şi un pahar de vin alb. După 20 de minute, îl ung cu sos din tavă, dacă e nevoie mai adaug vin şi, mai las la foc mic, alte 20 de minute. Ţi-l servesc pe un pat de cartofi copţi presăraţi cu rondele de ceapă roşie murată. Musai să te silesc să bei şi un pahar de vin alb, sec! Doar nu crezi că m-aş putea culca cu gândul că ţi-aş pune capac la poftă şi n-ai mai putea mânca, peste câteva zile un păstrăv afumat.

Da, păstrăv afumat, pregătit aşa cum ştiu eu! Adică… Iau peştele, îl curăţ şi-l şterg cu un prosop ud, înmuiat în apă cu puţin oţet. Îi fac baie de vin alb (sau roze), apoi îl zvânt cu prosopul, îl ung cu ulei şi îl pun într-o tavă cu puţin ulei şi o jumătate de cană de vin alb sec. Îl dau la cuptor, la foc potrivit, pentru 10 minute, apoi îl întorc, îl mai las 10 minute, dar cu focul stins. Îl scot şi e tocmai bine rehidratat. Îl montez pe platou şi, când s-a răcit, îl umplu cu o lingură de icre alături de una de ceapă roşie tocată mărunt, sau perle de ceapă murată şi ace de rozmarin, apoi ţi-l servesc alături de cartofi copţi, morcov ras şi zeamă de lămâie la discreţie.

Dacă încerci să te vitejeşti, îţi pot da ca garnitură şi ceva maioneză din ţelină, ca să te tulburi de gusturi şi parfumuri pe care să le stingi cu un roze.

Ştii ce gust are un roze de calitate când ronţăi un ac de rozmarin? Ei bine, te năpădesc trei brazi de Crăciun cu podoabe cu tot! Ca să nu mai vorbim de bucatele de la mese.

Nu mai fac româncele conserve, ca altădată, nici nu mai împodobesc rafturi de cămară şi borcane cu zacuscă!...

2012-01-07T05:33:00.000-08:00

Acum câteva zile, m-am întâlnit în piaţă, nu spun care, să nu-i fac publicitate, cu o fostă colegă de serviciu. Mare bucurie! După ce ne-am repezit una spre cealaltă şi ne-am izbit în burţi, a ei mai mare şi, după ce ne-am apreciat ridurile cu priviri scurte, dar pătrunzătoare, ne-am pupat. Ce mai faci şi cum o mai duci, au fost primele vorbe. "Băi, de când nu ne-am mai văzut", zice ea, şi eu îi tai vorba: "Multe zile au trecut", parafrazându-l pe Eminescu.
"Lasă vrăjeala şi hai în piaţă, că d’aia ai venit cu plăsoiul ăla!", şi o împing către hală. Îi spun că pe drum mai vorbim şi chiar mă las interogată de ea. A început să mă întrebe ce-am făcut de la Revoluţie încoace, mai ceva ca securiştii. I-am răspuns la unele întrebări, iar la altele i-am răspuns cu alte întrebări ca Iţic, iubitul meu. Concluzia a fost că nu m-am schimbat decât "puţin" fizic, în rest sunt tot aia. M-am bucurat. Despre ea, n-am aflat mare lucru, pentru că mie nu-mi place să trag omul de limbă pentru a afla banalităţi. Dacă ar fi făcut ceva mai acătării, n-ar fi fost "doamnă" ca mine, făcând piaţa la Obor. Na, c-am publicitat-o!Aşa stând lucrurile, ne-am făcut cumpărăturile împreună, şi, pentru că nu ne-am văzut de mult, am pus de o trancă la mine acasă. Am făcu cafele, am pus nişte plăcinţele cu dovleac şi i-am zis că, atât timp cât stăm de vorbă, şi ca să nu piardă timpul, să curăţăm împreună fasolea ţucără (fasole subţire de culoare galbenă) pe care o cumpărase. Ca prin minune, găsise în piaţă fasole fragedă în mijlocul iernii! Ehei, când se mai întâmpla una ca asta în timpurile de demult!?
Am dat drumul la trancă şi, din una în alta, am ajuns la… cum puneam conserve "pe vremuri". Am râs iar de o vecină de-a mea, care a venit până în pragul biroului, păcălind paza de la poartă, ca să mă ia la o bătrână care vindea castraveţi şi vinete, direct de la ea din sat, uluind cu îndrăzneala pe şefa de birou. Am râs de peripeţii în goana după aprovizionare şi de întâmplări cu copiii. Din una în alta, am ajuns la ce am pregătit eu pentru iarnă, murături, zacuşte şi altele. Între timp, am terminat de curăţat fasolea, i-am pus-o într-o pungă curată şi a băgat-o în sacoşe. Ca s-o luminez în ce priveşte aprovizionarea mea, am dus-o la cămară. I-am arătat ce pusesem, ca să fie liniştită. A rămas uimită de colţişorii mei de la rafturi. Sunt cei din dantelă, lucraţi de bunica. Pe vremea când aveam copiii mici, nu puneam colţişorii, pentru că i-ar fi rupt una-două căţărându-se după borcane.
"O vizită" printre sticle şi borcane
Mi-a admirat iuţeala de mână şi aragaz, dar şi talentul de a amesteca legumele pentru conserve şi, nici una, nici două, îmi zice: "Mai ţii minte, dragă, ce colţişori făceam noi pe vremuri la rafturile de la cămară? Îţi aduci aminte ce maimuţoi caraghioşi făcea Mariana-grasa la hârtia pe care o punea pe rafturi? Eu n-am reuşit niciodată să-i fac", zise ea dezamăgită. "Ei, na! Da’ ce, numai colţişorii erau frumoşi? Unde mai pui că puteam să punem şi coli albastre, din alea de îmbrăcat caietele. Erau mai rezistente şi parcă dădeau un aer mai vesel cămării. Înşfăcam coala, o împătuream, fără să o turtim toată, doar pe partea pe care tăiam colţişorii şi, cu foarfeca, îi operam. Când despătuream coala erau gata făcuţi o minune de colţişori albaştri! Vrei să-ţi spun un secret? Eu făceam colţişori şi pe latura cealaltă pe care o puneam până pe perete. Când se jumuleau pe partea pusă la vedere, întorceam coala pe dos şi inversam latura, ca să fie ca nouă! Mai puneam, câteodată, când îl păcăleam pe fiu-meu să-mi cedeze câteva coli din alea marmorate, colorate. Le colţişoream imediat, ca să nu se răzgândească băiatu’ şi le montam. Murea Margoata de necaz când venea pe la mine şi le vedea!" "Băi, cred că şi pe dracu’ l-am fi inversat şi împăturit atunci! Acum, nu mai am nici un chef!" "Normal! Dacă ai îmbătrânit! Cine te-a pus?!", i-am zis eu, pentru că simţeam o umbră de tristeţe şi n-aveam chef să-mi stric buna dispoziţie.
Abia atunci mi-a venit ideea şi am urcat-o pe un scăunel ca să ia de pe raftul de sus, din cămara colţişorată, o sticlă cu "cherry" autohton, din fructe de pădure şi votcă, produs cât se poate de natural, adică făcut de mine şi "tare ca piatra ce te face ca săgeata", ca să-i turtesc melancolia. S-a minunat de colecţia de sticle brune, de trei litri, pline cu energie, vitamine şi alungători de boli şi supărări. "Bravo! Toate sunt pline?" "Da’ ce crezi că le ţin degeaba? Tata zicea că o sticlă goală îţi aduce numai necazuri!", i-am zis în timp ce o ţineam să nu cadă. Urât din partea mea, dar prea mă îmboldea să-i arăt toată cămara. După ce ne-am "alungat tristeţile" şi i-am ascultat o parte din nemulţumirile vieţii de pensionară, i-am zis scurt: "Hai, cară-te, că trece timpul şi trebuie să pui astăzi fasolea la borcan! Nu uita să-i pui sucul de roşii! Hai! Bagă mare, ţine-te de mine! Cu colţişorii înainteee, marş!", îi zic făcând-o să râdă. Am condus-o până la autobuz. Ne-am luat angajamentul să ne întâlnim la ea luna viitoare. Vom vedea! Până una-alta, cherry-ul şi colţişorii mei au dat-o gata!

La cazanul armatei, de 1 Decembrie

2012-01-07T05:29:00.000-08:00

După serbarea populară şi parada trupelor militare, se oferă gratuit, în special, fasole cu ciolan; obiceiul, întrerupt o vreme, a fost reluat după 1989

Conduşi de Regele Ferdinand, 500.000 de militari români au intrat în primul război mondial. Armata română a fost trădată de aliaţi şi atacată cu înverşunare de duşmani.
De-a lungul războiului, prin toate teritoriile unde au întâlnit români, soldaţii au fost alături de ei.
Foametea, molima şi trădările aliaţilor au decimat efectivele armatei, care, în toamna anului 1916, se afla înfrântă în Moldova. Însă, unitatea naţională a românilor s-a manifestat printr-o acţiune istorică atunci când transilvăneni şi bucovineni, aflaţi de partea rusească, s-au înrolat voluntar şi au format batalioane române care au întărit efectivele armatei noastre, aducând multă însufleţire şi nădejde românilor din toate teritoriile.
În anii 1918 şi 1919, Armata Română a luptat pentru eliberarea teritoriului transilvan. Atacuri antiromâne erau la ordinea zilei, iar trupele făceau eforturi pentru a-i ajuta pe locuitorii teritoriilor prin care treceau. Împărţirea tainului de la cazanul garnizoanei cu locuitorii înfometaţi era un obicei al soldaţilor români. Ajutau pe toţi, indiferent de etnie. La intrarea în Budapesta, în 4 august 1919, populaţia oraşului era lihnită de foame. Din raţiile lor, soldaţii români încercau să aprovizioneze populaţia. Astfel, Armata Română era întâmpinată cu entuziasm de localnici.
S-a înrădăcinat un obicei al Armatei Române ca, de 1 decembrie, în aproape toate localităţile din ţară, după serbarea populară şi parada trupelor militare, sub corturi militare, să se ofere gratuit o „mâncare la cazan”. Se găteşte fasole cu ciolan, cu costiţă sau cârnăciori, o mâncare de cartofi cu ciolan şi murături, dar şi varză călită cu „scăricică” şi sarmale, în raport de dotările contribuabililor. Acest obicei a fost întrerupt o lungă perioadă, dar a fost reluat după 1989.
„La cazan” se înşiruie mulţime pestriţă de oameni. Cei mai rari sunt veteranii. De ei… nu se prea vorbeşte „la cazan”. Vin, mai ales, bărbaţi care au făcut parte din Armata Română. E un prilej de a mai întâlni alţi combatanţi. Între două înghiţituri din fasolea istorică, află veşti despre unul sau altul, dacă mai trăieşte sau nu, dacă are ce mânca sau nu, dacă îl ajută copiii. Unii deapănă amintiri din perioadele de instrucţie, de demolare, de construcţie, de defrişare, de construcţii de căi ferate, de diguri, de ajutoare şi salvări de oameni şi bunuri la inundaţii, la cutremur, de gustul mâncării de la „canal”, de irigaţii, de camioanele cu grâne, de foamea de după exerciţiile de căţărare pe munţi şi de multe alte trebi folositoare pe care le făcea armata. Unii se laudă cu meseriile pe care le-au învăţat la armată şi, între o lingură de fasole şi o muşcătură de pâine, spun cât de repede pot schimba un cauciuc la un TAB, cât de bine au învăţat să repare un motor, cât de bine ştiu să construiască o casă. Alţii vin doar pentru a mânca o fasole caldă. E o mâncare. Şi… se bea o ţuică gratis. Ei nu ştiu ce înseamnă Armata Română. Nu ştiu nici de ce se oferă acea raţie, ce rost are ea? Şi, pe unii, nici nu-i interesează. Dar o mănâncă. E ceva de băgat la ghiozdan. După ce o mănâncă, dacă apucă două ţuici, se distrează…
Fasolea armatei e fasole. Simplă. Nu mai are gust de amintiri, de respect, de respect de sine, de respect faţă de drapel, faţă de patrie, de cei care au căzut la datorie şi de cei care au suferit. Ea începe să aibă gust de foame, de spaime ascunse, de petreceri oarecare.

Planuri pentru sărbători

2012-01-07T05:21:00.000-08:00

Iacă ne apropiem vertiginos de sfârşitul anului 2011. Un an care, pentru unii, a fost plin de mulţumiri, pentru majoritatea a fost păgubos. Dar, indiferent cum a fost, serbăm Crăciunul şi Anul Nou. Pentru aceste sărbători, tot românul se pregăteşte, după puteri financiare şi sufleteşti. Unii mai cu eforturi „supraomeneşti” pleacă în străinătate ca să se bronzeze sau să schieze, alţii, tot cu eforturi, pregătesc preparate autohtone în propriile gospodării.

O fi grozav să mănânci langustă cu mango şi specialităţi cu viermi vii prin nu ştiu ce meleaguri, dar sunt convinsă că la 12 noaptea tot îţi vine în gură şi în suflet gustul sarmalelor. Asta dacă eşti român adevărat şi ai o educaţie elementară a preparatelor noastre. Mă rog, să fie la ei acolo! Eu vreau acasă! Să-mi fac sarmalele din purcelul crescut de Tanţa buzăuanca!

De Ignat, a trebuit să trag o fugă până la ea, ca să mă asigur că totul era pregătit cum se cuvine. Să fie ascuţite cuţitele, toporiştile, bine spălat măţarul, sarea grunjoasă cumpărată, peria de pai, pătura de acoperit şi grătarul din scândură pe care se curăţă şi se tranşează porcul, baloturile de paie, cocenii pentru focul de la tuciul cel mare unde se încălzeşte apa. Toate trebuiau pregătite din timp, să nu umblăm bezmetici. Până şi ceaunul pentru preparat pomana porcului trebuia pus la îndemână, şi ibricul pentru fiert ţuica. Ei, dar Ignatul a trecut şi acum totul e... cum se cuvine.

Fripturile din ceafă (garf), cârnaţii din ceva pulpă şi carne de pe burtă, toba din organe, puţin şorici şi bucăţi de carne, or să facă minuni pe mesele de Crăciun şi de Anul Nou. Sarmalele minunate, unice în lumeeee, am să le prepar din carne proaspătă, adevărată. Am să pun şi nişte slăninuţă afumată, d-aia ţeapănă şi aurie în carne, din Ardeal de la nepotu’ din Braşov, şi foaie de dafin şi o crenguţă de cimbru. Le înfăşor în varză murată cu foia subţire. Am o varză de nu te mai saturi să mănânci, dacă faci greşeala să te îmbii la un castron de varză tocată, cu zeamă şi ardei iute, domolită cu două-trei linguri de ulei. Da’ zeama? Aia rozalie care face mărgele ca ţuica tare când o torni în cană. Te trezeşte din cea mai ticăloasă mahmureală. Stinge arsura şi topeşte grăsimile! Pe toate!

Ah! Pentru că veni vorba, mi-am pus la păstrare cel puţin zece borcane de 800 g pline ochi cu jumări! Jumări adevărate, nu din cele cu prea multă carne. Bucăţele aurii de slănină proaspătă, care se topesc şi fac nuntă mare cu ceapa roşie în gura-ţi pofticioasă! Ah! Toate ale mele, proaspete, cu miros şi gust divin, sărate cu sare grunjoasă. Vreau să fac în necaz celor din magazine! Să oftic jumările mari, cât bucăţile de carne de la borcan, care au preţul la kilogram cât două de carne proaspătă. Daaaa, ce dacă sunt grase? Am să le sting cu zeamă de varză!

M-am gândit că anul ăsta trebuie să mai pun nişte carne la borcan, în untură. Musai, pentru că nu ştim ce ne aşteaptă în 2012. Ce e rău dacă în plină vară, pe o seară mai răcoroasă, când te năpădesc amintirile, scoţi din borcan trei-patru bucăţi de carne, o treci iute prin tigaie, cât s-o încălzeşti şi s-o faci să-şi elibereze parfumul? Dacă-i faci şi o mămăliguţă, nu mare, potrivită, şi pui şi un castronel cu mujdei, sau două-trei legături de usturoi verde şi unul-doi ardei verzi, groşi în carne de-ţi trosnesc în dinţi, apăi ţi-ai adus iar în casă Crăciunul.

Ca să nu mai vorbim că poţi face cu ea o fasole din aia cu boabele mari, cu mult usturoi şi boia, în care foaia de dafin să zvârle cu mirosul până la scara cealaltă a blocului.

Fac şi ceva piftie. Nu prea mare. Am să fac operă de artă din ea. Mi-am cumpărat nişte forme din aluminiu, care în mod normal sunt folosite la copt brioşe, pe care eu le voi folosi la „format” piftia! Fierb şi doi-trei morcovi pe care am să-i tai artistic, pentru montat. Pun o ureche, două picioare (adidaşii), o jumătate de cap, cu guşă, usturoi la greu, piper, foaie de dafin… Le fierb, le scot oasele, strecor zeama, montez în formele de brioşe un strat de folie din plastic, apoi pe fund, pun câte o feliuţă de morcov tăiată în formă de floare, de inimă etc., o frunză de pătrunjel verde, o rondelă subţire de măslină, o bucată de carne şi torn peste ele, cu lingura, zeamă cât să umplu forma. Pe urmă le dau la rece. Când trebuie să le servesc, pun deasupra tocătorul cel mare, răstorn forma, împing uşurel fiecare formă mică şi trag de folie. Ridic uşurel şi, pe tocător rămân piramide: minipiftiuţe. Le culeg uşor şi le montez pe un platou, le ornez cu felii de lămâie, pun alături un sos de usturoi, un sos de hrean, ceva muştar, piper sau boia, pentru cei mai năzuroşi. Doar să le hăpăie mâncăcioşii!

Am să pun pe un platou ceva rondele de şorici, lângă slăninuţa fiartă în zeamă de varză şi dată prin boia. Cea afumată nu va fi gata decât de Anul Nou. Am să prepar şi o salată de boeuf, tot operă de artă, ca să-i pun în încurcătură pe meseni! Ori o privesc şi o admiră, ori o taie, mănâncă şi o apreciază ca gust. Cozonac şi alte dulciuri, rămâne de făcut, după cerinţele casei!

Pentru că veni vorba, de Anul Nou o să pun pe masă iar sarmale, din cele păstrate la congelator de la Crăciun şi le servesc cu smântână şi mămăliguţă. Başca un platou cu fripturi şi cârnaţi, flancaţi de gogoşari, castraveţi şi pepenaşi muraţi. Nu vorbim de scrumbii, sau de heringi în cazul în care nu le găsesc. Nu există An Nou fără peşte la masă, fără icre şi fără plăcintă triplă, specialitatea casei. Adică plăcintă cu dovleac, cu mere sau gutui şi cea cu brânză de vaci. Toate trei într-o tavă mare. Asta pentru cei care nu prea au voie dulciuri!

Şi… dacă n-am curcan, pentru că nu-mi permit, am să umplu un pui! îl dezosez şi îl umplu cu: ciupercuţe înăbuşite cu puţină ceapă tăiată fideluţe, cu vreo 6-7 (câte or încăpea) ouă fierte de prepeliţă, trei fire de ceapă verde şi cinci căţei mari de usturoi pisat, piper, sare şi multă poftă de mâncare! îl leg fedeleş cu sfoară, îl ung cu puţin ulei, îl presar cu puţină sare, piper şi îl dau la cuptor, la foc potrivit, peste un pat de ceapă şi ciuperci, un pahar cu vin alb şi puţin ulei. Din când în când îl scot ca să-l ung cu sosul din tavă şi să mai adaug puţină apă fierbinte dacă scade sosul, mai puţin vin… După 40 minute, îl scot, îl slobozesc din sfori, îl ung cu sos, îl pudrez cu puţină boia dulce, ca să aibă un aspect vesel şi-l mai pun la cuptor 5 minute. Gata! E numai bun de păpat cu mişte ciupercuţe murate, gogoşari şi castraveţi, pe marginea farfuriei în care se află şi o lingură-două de piure de cartofi sau orez! Toate unse cu un vin roşu întăritor.

Mai cu o felie de cozonac, mai cu una de tort şi un pahar de şampanie, cu o artifică şi o strigare de „La mulţi ani!” trece şi Revelionul! Apoi, trecem pe un regim de legume şi pe borcanele de conserve din cămară. Face şi bine şi economie. Întindem ce rămâne din porc, până mai încolo, mai spre fe-martie că… de, nu ştii ce te aşteaptă…

Arta gătitului în post

2011-12-04T08:36:00.000-08:00

Cum poţi jongla cu o mâncare simplă, de post, pentru a prepara una mai pentru „nesătui”?
Atunci când eşti în situaţia de a te limita la anumite ingrediente, important este să cunoşti bine reţeta principală, ca apoi să „te joci” cu ea, pentru cei care vor să se simtă „sătui” şi în post. Să presupunem că vrem să preparăm o:
Mâncare de ciuperci cu praz, pentru care avem următoarele ingrediente: 500 g ciuperci, 4 fire de praz, o ceapă mică, suc de roșii, sare, piper şi 4 căţei de usturoi (după dorinţă). Modul clasic de preparare este: Ciupercile spălate și curăţate le tai felioare grosuţe și le înăbuși cu ceapa tăiată fideluţă, cu un praf de sare, ulei și o jumătate de cană de apă. Partea albă a prazului o tai felioare rotunde, groase de 1 cm, le căleşti în ulei, apoi le pui peste ciuperci și adaugi o jumătate de cană suc de roșii şi o jumătate de cană de apă, usturoiul pisat (după plac). Dregi de sare și piper și dai la cuptor până scade la jumătate sosul. Buun.
Având baza, poţi lucra pe reţetă, adăugând alte ingrediente, cum ar fi cartofi fierţi, cartofi la cuptor, paste, măsline, verdeaţă etc. Să le luăm pe rând.
Cartofii: îi cureţi, îi tai cubuleţe şi îi pui la fiert în apă cu sare. Când sunt fierţi îi scurgi de apă şi îi laşi la cald până când îi pui primii pe farfurie, deasupra montezi, cu o lingură, mâncarea de ciuperci şi presari verdeaţă (mărar şi pătrunjel) cât mai artistic. Cartofii la cuptor sunt cei preparaţi astfel: cureţi cartofii, îi tai bucăţi mari, pe lung, îi presari cu puţină sare, piper şi îi tăvăleşti printr-un sos de pastă de bulion, apoi îi montezi într-o tavă în care ai pus puţin ulei şi puţină apă (depinde de cantitate şi mărimea tăvii). Dai cartofii la cuptorul încins, la foc potrivit, îi întorci după 20 de minute şi îi laşi până când sunt bine pătrunşi, (îi mai încerci), după cum este cuptorul sau cât de groşi sunt cartofii. Îi serveşti tot ca bază a mâncării noastre.
Pastele le prepari clasic şi le pui tot ca bază. Dar poţi folosi tot felul de paste, de la fidea la melcişori (după plac).
Măslinele le poţi adăuga în mâncare după ce le-ai scos sâmburii şi le-ai dat un clocot. Le scoţi din apă, le scurgi şi le adaugi în mâncare înainte de a pune usturoiul. În cazul acesta, poţi adăuga la mâncare şi o foaie de dafin.
Verdeaţa este nu numai un aliment, ci şi un ornament deosebit, care atrage meseanul. Deci, poţi adăuga mărar şi pătrunjel în mâncare, dar şi să o ornezi cât se poate de artistic. Asta rămâne la latitudinea gospodinei.
Pentru a completa o masă săţioasă, poţi folosi salatele de sezon: murăturile, cum ar fi castraveţii muraţi, ardei graşi umpluţi cu varză, un „asorte” de gogonele, ardei graşi, varză roşie, pepenaşi, morcovi, ţelină, conopidă şi alte alea pe care o bună gospodină le pune în acelaşi borcan ca să zăpăcească meseanul. Dacă le tai felioare şi faci „greşeala” să le pui într-un castron în care torni două căni din zeama lor îmbunătăţită cu trei căţei de usturoi pisat şi ceva ardei iute, apoi, mâncarea de post devine una regească. Poftă bună!

Păscuţa buclucaşă

2011-12-04T07:27:00.000-08:00

Am ieşit pe palier, ca s-o chem pe la mine pe vecina mea. Numai ce am deschis uşa şi m-a izbit un miros de esenţă de rom. Toate planurile mele pentru ziua în curs au fost date peste cap. Mă duc la vecina Mioara şi-i spun cât de minunat mirosea pe hol. Concluzia a fost că, cineva face ceva bun, adică prăjituri şi alte alea care-ţi îndulcesc viaţa. Stau la ea câteva minute, pentru că trebuia să plece la doctor şi mă întorc zorită, de parcă mi se ardea mâncarea pe foc. Cum am intrat, m-am şi dus la cămară şi am scos un pachet cu făină, o sticluţă cu esenţă de rom, zahăr şi răzătoarea. Le-am pus pe masă şi m-am aşezat pe scaun să cuget. Doream să fac o prăjitură, dar nu oricare.
Pe hol am auzit mişcare şi m-am dus la uşă. Mioara pleca la doctor. Nici vorbă de o idee, o scânteie care să-mi provoace imaginaţia. Neam! Nici o scânteie! Am ieşit şi am luat-o la picior cât de repede am putut, pe asfaltul plin de gheaţă acoperită cu un strat parşiv de zăpadă morfolită. La primul magazin n-am găsit drojdie proaspătă şi am trecut mai departe. Aici am găsit numai pachete mari şi am plecat. În drum, am trecut pe lângă o patiserie unde se lăfăiau în vitrină, pe lângă tot felul de cornuri şi cornuleţe din foietaj, dar şi nişte păscuţe frumuşele. Am intrat şi am cumpărat o păscuţă. Vânzătoarea i-a zis băscuţă. „Mă, îi zic, este o păscuţă, de la pască. Aceea care se face de Paşte, numai că este mai mică. Este acelaşi aluat şi aceeaşi umplutură. Pentru că este mică i se spune păscuţă. E un diminutiv de la pască. Poţi să-i corectezi eticheta”. „Da, nouă ni se aduce cu numele ăsta”, se scuză ea. Bine mi-a făcut! Mă bag eu în treburile patiseriilor.
Am ieşit din magazin şi am muşcat cu năduf din păscuţa-băscuţă. Beah! Bine i-a zis băscuţă! Nu era păscuţă! Era o băscuţă, una soioasă! Chestia aia pe care am cumpărat-o avea aluatul uşor sărat şi crud în locul de contact cu ceea ce ar fi trebuit să fie brânză de vaci, dar era mai mult un amestec de făină cu ceva acrişor, în care erau înfipte trei stafide uscate. M-am înfuriat! Am vrut s-o duc înapoi, dar, m-am gândit că oricum nu va ajunge la producător, aşa că, am făcut-o bucăţele şi am dat-o la vrăbiuţe.
Dorinţă împlinită
La magazinul următor am găsit mult iubitele mele pacheţele cu drojdie, am cumpărat patru, ca să fie, am cumpărat 30 de ouă, ca să fie, un kilogram de brânză de vaci, un pahar de 200 g smântână, 300 g stafide din cele mari, albe, ca să-mi şi rămână să mai ronţăi din când în când, un pachet de unt şi m-am întors acasă, cu dor de păscuţe.
Am dat drumul la cuptorul aragazului şi m-am pus pe treabă. Am preparat aluatul după o reţetă de cozonac, apoi am pregătit crema de brânză de vaci, după gustul meu, adică dulce-acrişoară, aerată, parfumată şi plină de stafide dolofane. Am scos şase forme mititele, cumpărate de curând de la magazin şi pe care abia aşteptam să le probez şi după ce le-am uns cu unt, le-am montat mai întâi aluatul apoi am pus cu lingura crema de brânză de vaci şi le-am lăsat la crescut. Le-am pus apoi la cuptor, pe o tavă, până s-au copt şi s-au rumenit frumos. Am mai pus un rând şi gata, mi-am făcut plăcerea. Erau frumuşele, aşa mai mici decât cele de la magazin şi incomparabil mai bune! Zic eu.
Îmi mirosea toată casa a esenţă de rom, a cozonac fierbinte, a ceva bun de tot! M-am gândit să le mănânc la cafea sau ca desert la masa de prânz. Pe toate?! Numai eu? Iată întrebări!
De cum s-au răcit şi le-am scos din forme pe ultimele, am spălat formele, le-am pus la locul lor şi am început a le împărţi. Două Mioarei, două Tudoriţei, restul le împart cu Paula, pentru că-i mai mică, mai slabă şi… n-a mai venit pe la mine să vezi ce-i fac! Am rămas cu opt. Mai pot oferi două. Şase ne ajung! Doar n-om mânca păscuţe până la Paşte! Le dau de pomană, pe stradă. Aleg două băbuţe şi le dau câte una.
Să zică bogdaproste
Zis şi făcut! Mă îmbrac şi încep prin a împărţi păscuţele, mai puţin Paulei pentru că era la serviciu. Cobor în stradă şi atac pe rând două femei în vârstă. După licărul din ochi, au primit cu inimă bună şi mi-au zis bogdaproste. Am urcat mulţumită.
O aşteptam pe Paula. Timpul a trecut repede. Cineva bate uşurel, la uşă. Aha! Numai Paula bate. Mă grăbesc să-i dau drumul în casă şi de cum deschid uşa dă năvală peste mine. Ţinea în mână un şerveţel în care avea ascuns ceva rotunjor cât un măr mai mic.
„Sărut mâna! Ce faceţi? Ah! Ce frumos miroase! Ce-aţi făcut?...”, mă iscodi ea. „Ai mâncat?”, o întreb. „Da. şi, ce-mi daţi?”, mă iscodi fâţâindu-se la o copilă de grădiniţă. M-am dus în bucătărie, ea după mine, şi i-am dat farfuria cu cele trei păscuţe.
Paula rămase cu farfuria în mână, plină de uimire. Apoi o umflă râsul şi zise: „Ia uitaţi ce v-am adus?”, şi scoase pe şerveţel una dintre păscuţele mele. Acum eram eu uimită. Prin minte-mi trecură rapid tot felul de idei. Paula mă lămuri brusc: „Când am intrat la pâine, o băbuţă, mi-a dat păscuţa asta. Mi-a zis că a primit-o de pomană de la o femeie şi că ea nu poate s-o mănânce pentru că are diabet, dar eu pot şi să-i zic bogdaproste, pentru că dar din dar se face Rai. Aş fi halit-o imediat, dar mirosea aşa de frumos şi m-am gândit să o împărţim”. Na! Bucluc! Asta s-a întors acasă! Acum s-au înmulţit! Îi zic Paulei: „Dragă, ia şi la serviciu şi dă-i colegei măcar două, că are copil!”
Abia acum le-am simţit gustul, când am hăpăit câte două la un ceai minunat, de soc.

Obiceiuri „ante”, la vremuri noi

2011-12-04T07:21:00.000-08:00

Nu ştiu cum se face dar mereu ajung să discut cu prietenii sau cunoştinţele despre mâncare. După Revoluţie, mi-am propus să-mi schimb unele obiceiuri. Adică să nu mă mai uit în plasele oamenilor întâlniţi pe stradă, să nu mai discut despre mâncare, să nu-mi fac provizii. Aş! Se pare că cineva nu-i lasă pe oameni să-şi schimbe anumite deprinderi. O fostă colegă de-a mea, Nuţi, păţeşte la fel. Zilele trecute m-am întâlnit cu ea. Nu o mai văzusem de 20 de ani. Nu s-a schimbat prea mult, doar a îmbătrânit cu tot atâţia ani. Eu, nu! Doar ea! Aşa a zis, ca să mă flateze! Eu m-am flatat şi am invitat-o pe la mine. Am întrebat-o încotro merge şi mi-a zis că merge la piaţa la care, culmea, mergeam eu de obicei. „Păi ce cauţi tu la piaţa mea?”, am întrebat-o ştiind că stă în alt cartier. „Am auzit că e mai ieftină şi, până una-alta, mai văd şi eu altă lume! Mai ies din cartier!”, se justifică ea. Corect! Mi-am zis că aşa ar trebui să fac şi eu.
La atac
Am pornit la braţ şi ne-am interogat pe rând, ca să ne informăm despre viaţa noastră. I-am zis ce angajament de purificare îmi făcusem, angajament pe care, culmea, şi-l făcuse şi ea. Ne-am pus la punct în unele privinţe şi, fără să ne dăm seama, ne-am trezit studiind sacoşele celor care veneau din sens invers. „Nuţico, ce faci?”, îi zic mijind ochii a dojană veselă. „Păi, parcă avea nişte ştiucă în plasa aia”, răspunde ea nevinovată. Mda! Avea dreptate. Am mers mai departe şi am intrat în hală. Aici, m-am oferit să o duc peste tot, pentru că ea nu mai recunoştea locurile. A râs şi s-a lăsat condusă, până la un moment dat.
Nuţica era ca o fiară în faţa prăzii. Am întrebat-o ce vrea să cumpere şi mi-a zis că nu ştie, că se va orienta la faţa locului. Exact ca pe vremuri! Nu trebuia să-ţi faci un plan pentru că nu găseai ce-ţi trebuie.
Am cumpărat un pui, apoi am intrat în hala de carne. Nuţi şi-a cumpărat două kilograme de pulpă de porc şi o bucată de slănină afumată de la sibieni. Am ieşit şi am dus-o în hala de peşte. Nuţi a tras adânc aer în piept şi a urmat o vizită a tuturor meselor pe care se aflau tot felul de peşti. N-a ratat nimic. Apoi s-a hotărât şi a cumpărat două ştiuci potrivite, pe care le-a înghesuit în sacoşă. Am trecut pe la galantarele cu ouă, unde a descoperit o vânzătoare de la care cumpăra ea pe vremuri, şi mi-a făcut cunoştinţă cu ea, aşa, de-o relaţie. Am vizitat şi pe cele cu îmbrăcăminte, apoi am dus-o la hala de legume. Aici, Nuţi s-a holbat bine pe la toate tarabele, dar nu a rămas impresionată de preţuri. Nici felul în care era modernizată piaţa.
Am discutat despre copii, rude, vecini, foşti colegi şi, ca un făcut, am ajuns tot la gătit. Mă rodea o chestie. De ce şi-a cumpărat atâtea produse, dacă e doar ea cu soţul? şi, am întrebat-o. „Păi, le pun la congelator! Nu mai vin aşa curând pe aici. Pentru legume nu mai bat atâta drum!” „Ce drum dragă? Doar mergi cu tramvaiul şi te lasă aproape. Poţi să vii săptămânal”, îi zic. „şi în congelator ce pun? El stă degeaba? E nud, ca pe vremuri. M-am înfuriat şi mi-am zis că o să-l umplu.”
Cu prada în sacoşăNe-am îndreptat către staţia de tramvai. Nici n-am stat un minut că a şi venit tramvaiul meu. Nuţi avea o faţă confuză. şi-i zic: „Hai, dragă, pe la mine, că te duc eu acasă, mai târziu!” şi o împing în tramvai. Am ajuns acasă.
De cum a intrat în casă am scăpat-o de sacoşe şi am intrat în bucătărie. A făcut un tur cu ochii, apoi s-a aşezat la masă. Am îndesat cumpărăturile mele în cămară şi i-am dat o ţuică. Mică! Am pus de o cafea. Cât a fiert apa, am făcut un tur al apartamentului şi i-am ascultat părerile. Pe la ei apartamentele sunt ceva mai mari! Mi-a cerut un pahar cu apă. M-am scuzat şi i-am dat apă, apoi am scos din frigider un platou cu o prăjitură. „Negresă!”, făcu ea, uimită. „N-am mai mâncat de pe vremuri, când cumpăram de la cofetăria aia de la capătul autobuzului. Mai ţii minte ce bune erau? Şi, ieftine!”, mai zise ea fremătând de nerăbdare. I-am pus două bucăţi şi n-a aşteptat să-i dau linguriţe că a înşfăcat una cu degetele.
S-a mozolit la gură ca un copil. Închidea ochii de plăcere şi înghiţea treptat. După prima bucată, s-a scuzat şi mi-a zis că este „bestială”. I-am zis că-i dau reţeta pentru că e foarte simplă. S-a arătat încântată şi m-a pus să i-o scriu:
2 căni şi jumătate de mere rase, 2 căni de făină, o cană de zahăr, 3 ouă, o linguriţă şi jumătate de bicarbonat de sodiu stins în zeamă de lămâie, mirodenii după dorinţă, un praf de sare şi nuci prăjite strivite nu tocate. Toate astea se amestecă şi se toarnă într-o tavă cu pereţii mai înalţi, tapetată cu făină. Se pune la cuptorul încins, la foc potrivit, până se rumeneşte puţin. O laşi în tavă ca să se răcească puţin. Crema se face din: 3 linguri de cacao, 8 linguri de zahăr, 3 linguri de lapte, o jumătate de pachet de unt, esenţă de rom. Amesteci cacao cu zahăr, lapte şi unt, într-un ibric, pe foc potrivit şi se obţine o cremă ca o smântână, adaugi esenţa de rom şi o laşi puţin la răcit, apoi o torni peste blatul din tavă. Laşi până a doua zi, o porţionezi şi o scoţi pe platou.
Am împăturit hârtia pe care i-am scris reţeta şi i-am băgat-o în buzunar. Am dus-o acasă şi, pe drum, ne-am depănat amintirile tot cu ochii la sacoşele celor din jur.

Avere cu frig în suflet şi cuptor rece

2011-12-04T07:14:00.000-08:00

Zilele trecute, m-am întâlnit cu o fostă vecină, Mariana. Am locuit în acelaşi bloc, pe acelaşi palier mai bine de 20 de ani. Ne-am revăzut într-un magazin de îmbrăcăminte. Îmi trebuia o rochie pentru o ocazie deosebită. Mi-au plăcut modelele din vitrină şi am intrat ca să văd mai bine cum arată şi să aflu preţurile. Fosta mea vecină dădea indicaţii la două tinerele. Am avansat către mijlocul magazinului şi atunci s-a întors către mine. Am fost la fel de surprinse amândouă: ea, pentru că nu m-am schimbat, şi eu, pentru că se schimbase enorm. După îmbrăţişările şi pupăturile de rigoare, m-a poftit într-un birou situat în spatele rafturilor cu haine. Mariana, care se cam dublase la trup, căpătase un freamăt ciudat ca al unui copil care vrea să-ţi arate toate jucăriile. Îşi aranja mereu fusta, bluza şi colierul uriaş din pietre semipreţioase, cu mişcări iuţi şi scurte. După cum s-a instalat pe canapea, am înţeles că n-avea de gând să mă scape aşa de repede din gheare, fără să afle despre mine ce şi cum, dar mai ales dorea să-mi spună despre ea. Dorea să mă uimească. Să-mi arate cât de bine s-a descurcat după… Buluc de informaţii se abăteau asupra mea. Când a făcut o pauză de respiraţie, i-am propus să mergem să fac o probă unei rochii şi continuăm acolo. S-a ridicat făcând haz de faptul că uitase complet de ce venisem şi ne-am îndreptat către cabina de probă. Am îmbrăcat rochia şi, culmea, îmi venea perfect. Când am întrebat cât costă, vecina mi-a răspuns cu un ton ciudat, de parcă se jena. Eram pregătită să refuz s-o cumpăr dacă era prea scumpă, aşa că am întrebat iar. Preţul era de 120 de lei şi, la cât era de elegantă şi de bine lucrată, dintr-un material foarte bun, nu mi s-a părut a fi prea scumpă. Aşa că am scos portofelul şi am plătit. Vânzătoarea a încasat banii şi mi-a dat bonul împreună cu pachetul.

În vizită
Mariana a răsuflat uşurată, m-a invitat pe la ea "acum, imediat" şi m-a împins către uşă. După o jumătate de oră de mers cu uriaşul, dar comodul autoturism al ei, am ajuns undeva, pe la marginea cartierului Militari, pe o stradă cu vile. Am intrat pe o poartă pe care a deschis-o vecina cu telecomanda şi am ajuns în faţa unei vile. Am intrat şi ne-am instalat în livingul uriaş. După ce "m-am făcut comodă", m-a chemat în bucătăria triplă faţă de a mea, ca să continuăm discuţia în timp ce scotea din frigiderul cât un şifonier trei conserve, trei pachete cu mezeluri şi borcănaşe vreo patru. A tăiat cu maşina câteva felii de pâine, a pus pe masă un pachet de unt şi a deschis un borcănaş cu icre de Manciuria. Mi-a făcut semn să mă servesc şi mi-a oferit un pahar de votcă. Am luat un sandviş, dar am renunţat la votcă. Devenise totul extrem de interesant şi trebuia să bag la cap. Am aşteptat să mai înghită trei sandvişuri, apoi ne-am întors în living. M-a plimbat imediat prin toată căsoaia. Era destul de cald. În aer plutea un miros specific camerelor de hotel. Probabil de la odorizantele pentru încăperi. Şi mobila era la fel cu cea a unui hotel de trei stele, iar bucătăria, aidoma celei a unui local, dar mult mai curată. Totul părea foarte nou, aproape neatins, lipsit de viaţă.

A început să mă descoasă, să afle şi ea ce şi cum despre cunoştinţele noastre comune şi mai ales despre mine. Mare scofală nu era, ba dimpotrivă, şi am observat un fel de milă care se instala pe faţa ei pe măsură ce vorbeam. În momentul acesta, i-am propus să-mi întoarcă vizita. S-a bucurat. Dorea să-şi compare statutul cu al meu.

Surpriza
În prima sâmbătă s-a prezentat la mine. Şi, surpriză mare! Încă trei foste vecine, sosite mai din timp, o aşteptau nerăbdătoare. De cum a intrat, au luat-o în primire, au ajutat-o să se dezbrace şi apoi au instalat-o pe canapea. "Bagă, dragă, şi tu tartele alea, că ne-ai înnebunit cu mirosul! Să vezi, dragă, ce chestii grozave face femeia asta!", mă îndemna Vica, de la etajul patru, în timp ce mă lăuda. Am băgat. Tartele cu cremă de avocado cu usturoi şi anşoa, palincă, piftie de curcan cu garnitură de sfeclă roşie şi morcov, plăcintă cu spanac, vin alb de ţară. Am pregătit o salată de legume, cu ouă de prepeliţă şi bucăţele de brânză, care le-a dat gata. Mai cu un vin, mai cu o vorbă, am pus pe masă şi desertul. Mariana a deschis ochii mari şi spunea cu voce tare ce găsea în farfurie: "Inimioare din foitaj umplute cu..?" "Gem de zmeură", îi zic. "Bulgări din…?" "Brânză de vaci cu bucăţi de portocală, de ciocolată şi fulgi de cocos", îi zic eu iar. "Şi toate pe sos de ciocolată şi boabe de zmeură", zicea ea. "Tu le-ai făcut?", întrebă ea fără să-şi ascundă uimirea.

Concluzia Dorei
"Da, dragă, ce te miri? Nu-ţi făcea ea checurile şi aperitivele când aveai musafiri? Ai uitat când am sărit toate să te ajutăm când ai însurat băiatul şi ea ţi-a făcut torturile?", îi zise dojenitor Dora, de la etajul trei. Mariana n-o băgă în seamă şi începu să mănânce.

La plecare, în faţa scării blocului, Mariana ne-a făcut cu mâna şi s-a suit în taxi. Celelalte vecine s-au grupat şi, după ce ne-am pupat, Dora a zis: "Băi, o avea avere, dar acasă n-are cuptor încins, cu miros de sarmale sau vanilie! Biata de ea! Cred că are un frig în suflet"...

Domnul Necu urăşte ploşniţele

2011-04-01T06:29:00.000-07:00

După cum am promis, am să spun povestea ploşniţelor, pe care am aflat-o de la domnul alături de care am făcut piaţa săptămâna trecută. O să mă întrebaţi cum se numeşte. Nu ştiu! Pur şi simplu nu-i întreb cum îi cheamă pe cei cu care stau de vorbă în piaţă sau prin magazine. La drept vorbind, nici nu are importanţă. Sunt oameni ca oricare alţii, cumpărători sau vânzători nemulţumiţi. Ce rost are să-i întreb cum se numesc şi eventual să le iau datele din buletin?! Eu tot nu-i pot ajuta cu ceva. Singurul lucru pe care-l pot face este să fiu de acord cu ei sau să-i contrazic. Să discutăm şi atât! Pentru că eu ? sau oricare altul în situaţia mea ? nu pot face nimic din cauza ploşniţelor.

Domnul, să-l numim Necu de la Necunoscut, spunea cât se poate de documentat că ploşniţele sunt animale – insecte – care se hrănesc cu sânge, mai ales cel uman. Ploşniţele trăiesc mult, fac pui mulţi şi pot sta până la un an fără hrană. Ele se hrănesc pe rând şi nu dau năvală. Domnul Necu a zis că acestea se ajută între ele, în sensul că cele care se hrănesc le dau din sângele supt şi puilor sau celor care n-au reuşit să mănânce. E de ajuns să se hrănească una şi cel puţin cinci îşi revin imediat. Ei bine, domnul Necu a făcut o analogie între modul de viaţă al ploşniţelor şi al celor care au funcţii de răspundere în aproape toate domeniile cotidianului nostru. De la vânzătorul din piaţă care, pe baza unei autorizaţii obţinute cu şpagă, măreşte preţurile produselor la tarabă până la mari conducători care stau cu mâna greblă să ia mita. Ascunşi ca ploşniţele. Domnul Necu a zis că le urăşte din tot sufletul.

Azi, în trecerea mea prin piaţă, nu m-am putut abţine să nu fac comparaţia cu ploşniţele când am văzut grupuri de ţuţări care beau cafele şi vin fiert, cu un aer aparent indiferent,

ţinând sub priviri tarabele de care erau responsabili. Era treaba lor şi o făceau cu toată conştiinciozitatea buzunarelor pline. Unde mai pui că noi, ăştia pe care-i jecmănesc, le mai suportăm şi obrăzniciile.

O doamnă, oprită în dreptul unei tarabe cu vinete, din import, cum altfel, a pus mâna pe trei bucăţi şi le-a pus pe tas. Vânzătoarea a sărit ca arsă. "Da' ce crezi că faci? Păi, luăm marfa ca la supermarket? Ce, e pă pipăite?" şi a aruncat vinetele peste celelalte, refuzând să o mai servească. "Bine! N-ai decât să rămâi cu ele!" şi se depărtă. Vânzătoarea ripostează: "Iete a dracu' mă blesteamă să rămâi cu ele! Da' ce, fă, sărăcio, crezi că stau în banii tăi? N-are tot neamu' tău"... O mână puternică a apucat-o de umăr şi ţuţărul ploşniţar responsabil i-a zis drăgăstos: "Taci dracu, fă! Ce te lauzi aiurea! Ia dă vinde, că n-ai dat nici cinci kile până acu'!" şi o îndesă în dreptul cântarului. De lângă taraba unde eram am auzit o bombăneală: "Scârbele dracu'! Ploşniţe împuţite!".

Am tresărit. Hait! Tot... ploşniţe?! Se pare că le ştie toată lumea.
Făcusem un plan de a pregăti ceva deosebit. Planul mi-a fost dat peste cap de doi tineri bărbaţi care mâncau cu poftă, probabil din pachetul de acasă. Într-o crăticioară roşie se afla o mâncare de cartofi, făcută "ca la mama acasă", din care se ridicau aburi care răspândeau un miros minunat de foaie de dafin şi usturoi. Unul dintre ei muşca cu poftă dintr-o gogonea rozalie. Abia atunci am observat că pe butoiul pe care puseseră un ziar se mai afla şi o pungă din plastic cu gogonele. M-am întors la tarabe, de unde am cumpărat doar cartofi. Iar restul cumpărăturilor le-am făcut sub stindardul revoltei de la băbuţele de pe marginea trotuarului şi de la
ţigănci şi de la supermarket! Astea n-au bani de tarabe şi nici marfă multă, dar măcar te poţi târgui cu ele.

Ce am cumpărat:
2 kg cartofi x 2,5 lei = 5,00 lei
900 g (1 pachet de 450 g + al doilea la ofertă) cârnaţi de Pleşcoi = 10,21 lei (de la supermarket)
1 kg ceapă roşie x 4,00 lei = 4,00 lei
2 legături pătrunjel x 1,00 lei = 1,00 lei
2 legături mărar x 1,00 lei = 1,00 lei
1 legătură leuştean x 1,00 lei = 1,00 lei
1 legătură praz x 2,00 lei = 2,00 lei
500 ml borş x 0,60 lei = 0,60 lei

Reţeta:
Mâncare de cartofi
Ingrediente: 1 kg cartofi, 2 cepe, 2 morcovi, o legătură pătrunjel, o legătură de mărar, o lingură pastă de tomate, 5 căţei de usturoi, sare, piper, 2 foi de dafin, cârnaţi sau costiţă afumată, ulei.
Preparare: Curăţă, taie în bucăţi mari şi spală cartofii. Taie cepele mărunt, morcovii rondele, pisează usturoiul. Pune într-o cratiţă trei linguri de ulei şi prăjeşte puţin cârnaţi sau felii de costiţă, cât să dai gust uleiului, apoi scoate-le într-o farfurie. În uleiul rămas pune la înăbuşit ceapa şi rondelele de morcovi. Când ceapa este sticloasă, adaugă feliile de cartofi, amestecă, adaugă apă cât este compoziţia, pune capacul şi lasă la foc potrivit. Dacă scade adaugă apă fierbinte. Când morcovii şi cartofii sunt pătrunşi, adaugă pasta de tomate, usturoiul, drege de sare şi piper, pune cârnaţii, mărarul şi pătrunjelul tocat fin, amestecă şi lasă la cuptor cu foc mic până simţi mirosul de usturoi şi cârnaţi. Când s-a ridicat deasupra uleiul este gata. Serveşte cu gogonele etc.

Ciorbă de praz
Ingrediente: 4 fire de praz, o ceapă, o ceşcuţă de orez, 2 morcovi, o lingură pastă de roşii, 500 ml borş, o legătură leuştean, un ou, sare, 4 linguri ulei, smântână sau iaurt.
Preparare: Curăţă ceapa şi tai-o mărunt, curăţă morcovul şi dă-l pe răzătoare, spală orezul, curăţă prazul şi taie-l rondele de 2 cm grosime, toacă leuşteanul. Pune, într-o oală de 4 litri, uleiul la încins. Pune la clocotit, într-o oală, 5 litri de apă. Adaugă ceapa şi morcovul, un praf de sare şi lasă la înăbuşit, amestecând, 5 minute, adaugă orezul, o cană cu apă şi amestecă. Lasă la foc potrivit. Pune un litru de apă la clocotit într-o cratiţă, adaugă un praf de sare şi opăreşte prazul 2-3 minute. Scurge apa şi pune prazul în oală, adaugă 3 litri de apă clocotită. Lasă la fiert la foc potrivit. Pune la fiert borşul şi ia spuma. Când legumele sunt fierte adaugă pasta de roşii, sare şi borş după gust. Lasă 5 minute la fiert, adaugă oul bătut, în fir subţire, ca să obţii zdrenţe de ou. Când s-au ridicat la suprafaţă pune leuşteanul tocat fin, pune-i capacul şi serveşte când se mai răceşte cu smântână sau iaurt.

Dacă accepţi, nu faci gălăgie

2011-04-01T06:10:00.000-07:00

Zilele astea însorite m-au stimulat mai mult decât un roi de bloguri culinare. Aşa că am pornit la drum cu gândul să fac ceva achiziţii pentru un dulce nebun, care să poată fi pregătit chiar şi de Paula vecinica mea. Zilele trecute mi-a zis că ar mânca ceva dulce, uşor de făcut, dar bestial. E, asta vrei, asta ai să ai!, mi-am zis eu în gând. Am străbătut câteva pieţe pentru a-mi cumpăra şi ceva mai serios, dar şi pentru a mă pune la punct cu mărirea preţurilor. Şi, pentru că veni vorba, mărirea asta a devenit de-a dreptul nesimţită. Dar, ce mă uimeşte este faptul că aceiaşi oameni care, au participat la mişcări de nemulţumire împotriva micşorării pensiilor sau a salariilor, mişună prin hale şi magazine şi, cumpără produsele extrem de scumpe, fără să cârtească.
O să ziceţi: ”Păi ce-ai vrea să facă? Să moară de foame?”. Poate că eu am probleme, dar mă revoltă că, aceeaşi persoană care nu cârteşte să dea 27 de lei pe kilogramul de crap românesc, face gât, în tramvai, împotriva micşorării pensiilor. Aceeaşi persoană bombăne şi răsuceşte merele unei băbuţe care cere pe kilogram 1,50 lei, apoi pleacă şi cumpără cu 3,50 lei un kilogram de mere degerate, dar mai aspectuoase, de la o precupeaţă care le ia de la angro.
Nu sunt de acord cu micşorarea pensiilor la nici un fel de pensionar. Nici la noi muritorii de rând nici la cei care au avut profesii deosebite. Dar, nu sunt de acord cu cei care se vaită degeaba şi stimulează creşterea preţurilor. Dacă n-ai, ori nu cumperi, ori cumperi atât de puţin încât să-l scoţi din minţi pe jecmănitor! Eu aşa zic. Ştiţi ce faţă a făcut un vânzător de peşte, din hală, când l-am pus să-mi cântărească o bucată de doar 300 de grame? I se lungise faţa şi mă privea ca pe un gândac de bucătărie. M-am uitat la el zâmbitoare şi i-am zis că am bani doar pentru bucăţica aia. I-am mai zis să n-o trântească pentru că mă doare la buzunar. A rânjit şi mi-a zis: ”E nasol peste tot. Toţi te jupoaie!”, adică şi pe el îl jupoaie cineva. O fi, dar nu se vede! Am plătit şi el a aruncat banii, în scârbă, în cutia din tablă de pe galantar. M-am uitat la el şi, sunt convinsă că, a perceput urările mele transmise în gând.

M-am lămurit în privinţa preţurilor şi am cumpărat două kilograme de mere ca să fac o plăcintă, 20 de ouă ca să fie în casă, din întâmplare am luat 5 dovlecei cu 2,00 lei de la o ţigancă, m-am certat cu o ţărancă ce vindea o funie cu 10 căpăţâni de usturoi cu 7,00 lei şi am luat de alta care cerea 4,00 lei pe 10 căpăţâni, la grămadă.

Pe drumul spre casă mi-am zidit meniul pe baza a ce am cumpărat, dar şi a ce am în cămară. Am să-mi prăjesc bucăţica de peşte, pe care am s-o mănânc cu dovlecei prăjiţi, cu ceapă prăjită, cu morcov ras, cu iaurt cu usturoi pisat, cu mult mărar presăraaat… Şi am să pregătesc o plăcintă cu mere… nuuu, mai bine nişte clătite cu mere.

Ce am cumpărat:

2 kg mere x 1,50 lei = 3,00 lei
20 ouă x 5,00 lei = 10,00 lei
5 dovlecei x 2,00 lei/grămada = 2,00 lei
10 căpăţâni de usturoi x 4,00 lei = 4,00 lei
300 g peşte x 19,8 lei/ kg. = 5,94 lei
200 g iaurt (la pahar) x 3,20 lei = 3,20 lei

Peşte prăjit cu legume

Ingrediente pentru patru persoane: 4 fileuri de cod, 3 dovlecei, 3 cepe, un morcov, o căpăţână de usturoi, o legătură mărar, 2 linguri iaurt de persoană, sare, piper, făină, ulei pentru prăjit. Preparare: Presară puţină sare şi piper pe fileuri, tapetează-le cu făină şi prăjeşte-le în ulei încins la foc potrivit, pe ambele părţi. Scoate-le pe hârtie absorbantă. Pisează bine usturoiul ăi amestecă-l cu puţină sare şi trei linguri de apă. Curăţă şi rade mărunt morcovul. Curăţă şi taie rondele groase de 0,5 cm dovleceii şi prăjeşte-i în alt vas, în ulei. Pune doar câte un rând. Scoate-i cu spumiera şi scurge-i de ulei, montează-i într-o salatieră, stropeşte cu usturoi şi presară mărar tocat fin. Prăjeşte şi ceapa tăiată solzişori, tot câte un rând. Scurge-o bine de ulei când o scoţi şi nu o arde. Montează jumătate peste dovlecei, presară morcovul, mărar şi apoi restul de ceapă. Montează şi fileurile prăjite, presară mărar şi serveşte pentru fiecare câte un fileu cu garnitura se sub el, peste care, după gust, se poate servi iaurt şi sosul de usturoi.

Clătite cu mere
Pentru mai multe persoane

Ingrediente: 4 ouă, 1 kg mere, 2 căni de făină, 2 căni de lapte, o cană apă minerală, un praf de sare, o lingură de unt topit, ulei pentru prăjit. Preparare: Într-un vas mai adânc, pune făina, sarea şi ouăle. Amestecă energic, încorporează ouăle şi adaugă treptat când laptele, când untul, apoi apa minerală. Atenţie! Dacă s-au făcut cocoloaşe trece compoziţia prin strecurătoare. Lasă deoparte 20 minute, apoi, dacă pare prea groasă mai adaugi apă minerală, dacă e prea subţire adaugi separat o lingură de făină, peste care torni din compoziţie, amestecând fără să faci cocoloaşe. În timpul ăsta curăță și dă pe răzătoare merele, apoi le amesteci bine în compoziție. Într-o tigaie curată, unsă cu ulei puneţi cu polonicul, un strat subţire de compoziţie. Formează prima clătită, o întorci cu un cuţit lat, dacă nu poţi s-o întorci cu tigaia. De obicei, prima nu va fi prea reuşită. Cu mult curaj, unge iar tigaia şi pregăteşte celelalte clătite care vor fi perfecte. Nu te da bătută! Le servești pudrate cu zahăr și scorțișoară. Dacă ți se par prea puține mere, mai adaugă. Cum vrei, după gustul tău sunt cele mai bune!

Bucate speciale pentru 8 Martie

2011-04-01T05:58:00.000-07:00

Azi e 8 Martie. Zi importantă. Nici nu-mi pot imagina să n-am musafiri. Începând cu Paula până la Mioara, vor trece pe la mine. Şi eu... Eu trebuie să le ofer ceva deosebit. Dar nu prea... pentru că sutem legaţi de bani. Aşa că, am făcut cumpărături pentru atenţia şi dulcele de 8 Martie şi ”omor necazul”, după cum zicea bunica, şi petrecem ca fetele. Mâine e 9 Martie, adică… Ziua Bărbaţilor. Ăi cu 44 de pahare! Mucenicii! Am avut treabă nu glumă. Şi... toate sunt de post!

Iacă trei treburi făcute dintr-o dată! Cum trei treburi? Păi, prima este cea de 8 Martie? Bun. A doua este cea de 9 Martie, de Mucenici? Trebuie să am mucenici pregătiţi şi să împart şi eu ceva acolo? Buuun. A treia, după ce se termină cu sărbătorile astea trebuie să am ceva de mâncare până sâmbătă când voi pregăti alta? Buuuuun de tot! Aşa că… la treabă!

Punga strânsă şi ochii sfoară la bani! Am fost la achiziţionat produse dar m-am şi inspirat totodată.
Din piaţă am cumpărat ceapă verde, mărar, pătrunjel, ceapă veche, morcovi, fasole boabe, cartofi, o salată verde. De la magazine am cumpărat avocado, soia, un pachet de amestec morcov, conopidă şi broccoli congelate, ciuperci pleurotus, ciuperci la cutie, margarină, roşii, ulei de floarea soarelui.
Deci, am procurat bazele. Restul, mirodenii şi alte alea, le am prin cămară.

De cum am ajuns acasă am pus la înmuiat bucăţelele de soia, în apă călduţă şi, separat, fasolea. Am spălat şi curăţat ciupercile pleurotul apoi le-am pus la fiert împreună cu o ceapă şi trei morcovi. Am curăţat 10 cepe, 2 morcovi, o legătură de ceapă verde, trei legături de mărar şi două de pătrunjel. Am scos ciupercile din cutii şi le-am scurs de zeamă. Am pus la fiert în coajă, trei cartofi potriviţi, cu un praf de sare. Am tăiat felii subţiri două cepe, le-am pus separat, apoi am tocat mărunt alte două cepe, am ras fin un morcov şi le-am pus împreună în alt vas. Am tocat fin o ceapă, am decojit şi am tocat două roşii, am tocat fin 5 căţei de usturoi şi le-am pus în vasul pentru crema de avocado.
Acum, puteam să aştept să fiarbă ciupercile pleurotus şi fasolea şi să-mi fac inventarul. Da, totul este bine, dar dulcele? Am să fac un salam de biscuiţi, cum n-au pomenit ele niciodată! Am în cămară nişte biscuiţi care au tupeul să rânjească din borcan de câte ori deschid uşa. Praf îi fac, de data asta!

Ce am cumpărat şi cât am cheltuit
3 legături ceapă verde = 3,00 lei
6 legături mărar = 2,00 lei
3 legături pătrunjel = 1,00 lei
1,500 kg ceapă uscată cu 2,50 lei/kg = 4,25 lei
1 kg morcovi = 3,20 lei
1 kg fasole boabe = 6,00 lei
2 kg cartofi = 5,00 lei
O salată verde = 2,50 lei
3 buc avocado cu 2,19 lei/buc. = 6,57 lei
500 g cuburi soia cu 1,09 lei/pachet 100 g= 5,45 lei
500g amestec conopidă, broccoli = 6,30 lei
1 kg ciuperci pleurotus = 9,98 lei
2 cutii ciuperci feliate cu 3,69 buc = 7,38 lei
2 cutii margarină (la ofertă) = 8,85 lei
1 kg roşii = 5,19 lei
1 l ulei de floarea soarelui = 5,99 lei
Total = 82,66 lei

Ce am pregătit
Salată de avocado, supă de pleurotus cu tăiţei fără ou, iahnie de fasole, chiftele din soia cu garnitură din legume (broccoli, conopidă, morcov, ceapă cu mărar şi pătrunjel), pleurotus cu usturoi, pate de ciuperci şi din biscuiţi un salam ”preţios”.

Salată de avocado
Ingrediente: 2 avocado, suc de la o lămâie, o ceapă, 2 roşii, 6 căţei de usturoi strivit, sare, un vârf de cuţit de boia iute (opţional). Preparare: Într-un castron se amestecă avocado (decojite şi frecate piure), suc de lămâie şi sare. Se adaugă ceapa tocată fin, roşiile decojite şi tocate şi usturoiul şi se amestecă. Se lasă o oră la frigider înainte de servire.

Supă de ciuperci pleurotus
Ingrediente: 1 kg ciuperci, 2 cepe, 3 morcovi, paste făinoase (după plac), sare, pătrunjel, ulei. Preparare: Spală şi curăţă ciupercile, ceapa şi morcovii. Pune la fiert, într-o oală cu 4 litri de apă, ciupercile, ceapa şi morcovii întregi, cu un praf de sare. Lasă la fiert până se înmoaie. Scoate morcovii dacă fierb înainte. Când sunt fierte, strecoară zeama în altă oală. Scoate cepele, jumătate din ciuperci le tai mai subţiri, morcovii îi tai rondele şi le pui în noua oală. Separat, pune la fiert o cană de paste. Când s-au fiert, le scurgi, le adaugi în supă, torni două linguri de ulei şi laşi să fiarbă două minute. Presari pătrunjel verde tocat fin.

Salam de biscuiţi
Ingrediente: 1 kg biscuiţi simpli, 400 g (o cutie) de margarină, o cană şi jumătate zahăr, un praf de sare, o cană şi jumătate de miez de nucă prăjit şi strivit uşor, 8 bucăţi de rahat multicolor, 150 g stafide, esenţă de rom, 7 linguri de cacao, un plic de fulgi de cocos, 100 g curmale, 100 g portocale confiate, o cană zahăr pudră vanilinat, 2 plicuri de bomboane mici, multicolore.
Preparare: Pune biscuiţii într-o tavă, la cuptorul încins, pentru 5 minute. Scoate-i şi rupe-i bucăţele după plac. Pune într-o cană, stafidele la înmuiat în apă călduţă cu esenţă de rom. Pune în apă călduţi rondelele de portocale, cât să se hidrateze puţin. Taie cubuleţe mici rahatul şi amestecă bine culorile. Pune la fiert, 2 căni cu apă, adaugă zahărul şi fierbe-l până se topeşte, adaugă praful de sare, treptat margarina şi cacaoa, câte o lingură şi amestecă până se încorporează bine. Gustă şi, dacă mai trebuie zahăr şi dacă este prea groasă adaugă zahăr şi puţină apă clocotită. Lasă crema să se răcească. Amestecă biscuiţii cu stafidele şi esenţa de rom, cu portocalele şi curmalele tăiate cubuleţe. Când s-a mai răcit crema adaugă amestecul de biscuiţi, bucăţile de rahat, esenţă de rom şi miezul de nucă. Amestecă bine, fără să striveşti, apoi separă compoziţia pentru 3 bucăţi. Una ornată cu pudră de cacao, alta cu fulgi de cocos şi ultima cu bombonele multicolore. Pe folie de plastic, pune cacao şi apoi un rulou de cacao. Tăvăleşte ruloul prin cacao, apoi strânge-l în folie, sub formă de salam. Procedează la fel şi cu cocosul şi bombonelele. Dă-le la rece 2 ore. Serveşte felii alternative şi ornează cum îţi place.

Aşure - sărbătoarea bucuriei

2011-04-01T05:50:00.000-07:00

Când eşti copil abia aştepţi Sărbătorile. Sărbătorile sunt Paştele şi Crăciunul. Peste an, mai sunt unele mai mici, cele de sfinţi, de care se bucură mai ales cei care poartă numele sfinţilor respectivi. Aşa este normal la români. Numai că, dacă ai norocul să ai o familie mixtă, ai parte de sărbători duble. Dar dacă ai parte de o familie şi mai amestecată? În cazul ăsta, lucrurile se complică, şi bunica stabileşte ce şi cum, fără a uita pe cineva.
La noi, o mare sărbătoare este şi cea de Aşure, pe care o păstrăm şi acum, chiar dacă eroii din istoria familiei nu mai sunt. În fiecare an, o întrebam pe bunica ce înseamnă şi ce poveste are. Îmi plăcea să o verific dacă mai ţine minte povestea. Răbdătoare, cu satisfacţie, îmi spunea aceeaşi poveste ce parcă prindea viaţă în mintea mea. Pe măsură ce învăţam ce înseamnă o corabie, mulţimi de animale, plante şi flori, legenda se contura tot mai mult. Bunica avea darul de a povesti atât de amănunţit şi de a lega povestea de lucruri reale, ca de exemplu tuciul cel mare în care, spunea ea, chiar madam Noe făcuse mâncarea, încât visam cu ochii deschişi.
Aşa este povestea budincii
Aşa se face că Noe când a acostat cu celebra sa corabie la mal şi toţi ai săi au eliberat animalele pe pământ şi, când au terminat treaba, obosiţi, au constatat că nu prea aveau ce mânca. Atunci Noe, sau madam Noe, ar fi spus că trebuie să caute pe corabie tot ce mai rămăsese prin saci, prin oale şi să le aducă pe mal. Aşa se face că au găsit câte puţin din toate: o cană de fasole boabe, una de năut, una de orez, una de grâu, una de zahăr, una de miez de nucă, o mână de caise uscate, una de smochine, una de stafide, una de fistic, una de coacăze roşii uscate, puţin praf de scorţişoară, cinci cuişoare, trei rodii şi, într-o butelcuţă, vreo trei linguri de apă de trandafiri şi puţină sare. Toate astea le-au înşirat pe pământ. S-au uitat ei lung şi bine şi i-a cuprins disperarea. Doamna Noe a zis scurt: „Nici o problemă, ne descurcăm noi!
Cât faceţi voi curăţenie pe corabie, eu am să fac de mâncare! Cineva să facă focul, să pună pirostriile şi tuciul cel mare, cu apă proaspătă, pe foc!” Cum toţi erau ascultători, au făcut ce a zis ea. Pe urmă madam Noe a pus fasolea într-o oală, la înmuiat, năutul şi grâul la fel, fiecare în altă oală. Între timp ea a tocat mărunt caisele, smochinele, miezul de nucă, fisticul şi a scos bobiţele din rodii. Când fasolea s-a umflat de apă, a pus-o la fiert şi aşa a făcut şi cu năutul şi cu grâul. A spălat orezul. În tuciul cel mare a pus, în apă fierbinte, fasolea fiartă, năutul, grâul şi orezul, cu un praf de sare şi jumătate din zahăr, apoi le-a lăsat să fiarbă împreună până a fiert bine orezul şi a pus cuişoarele ca să-i dea parfum deosebit. A mai fiert puţin totul, la foc moale şi a adăugat jumătate din bucăţelele de caise, smochine, coacăze, stafide, miez de nucă, fistic şi apa de trandafiri. A lăsat încă puţin la foc şi apoi l-a oprit. A pus în străchini, pentru fiecare, şi a presărat deasupra restul de stafide, smochine, caise, nucă, fistic, bobiţe de rodie şi a presărat scorţişoară. Arăta ca un fel de budincă mai moale. I-a chemat pe toţi şi le-a spus tata Noe: „Mâncaţi şi vă bucuraţi de această budincă şi nu uitaţi să daţi şi altora atunci când veţi fi la casele voastre, astfel ca această zi să nu fie uitată niciodată”. Şi aşa au făcut până în ziua de azi.
Asta a fost povestea spusă de bunica acum, după ce a preparat Budinca lui Noe. Budinca mirosea înnebunitor şi ne ademenea pe toţi cei care aveau ghinionul să trecem pe lângă bucătărie.
Bunica pregătise mai multe vase în care pusese cantităţi diferite, în raport de câţi membri avea familia la care trebuia să împartă budinca. Lângă fiecare vas se afla o pungă din hârtie în care se aflau bucăţelele de fructe uscate pe care musai trebuia să le presar în vasul în care turnam budinca. Trebuia, din nou, să mă întorc acasă cu vasul, sub nici o formă să-l las acolo! Grijă mare cum aveam să merg, să nu răstorn budinca, să nu mă abat de la drum şi nici să întârzii. Nici vorbă să mă fofilez.
Încep problemele
Aşa că am primit o sacoşă în care se afla un castron mare cu budincă, o pungă cu fructe şi o altă sacoşă cu ceva destul de greu, acoperit bine într-un ziar. „Dă-i drumul, pas întins! Să te duci la Şura Solomon să-i dai budincă şi să-i laşi preşul ăla, că n-au ce pune pe jos. Până or pleca, să aibă pe ce călca! Nu te întinde la vorbă cu Onişor şi să-i spui Şurei că trec eu să-i aduc gazul cu liliac mâine seară”. Scurt. Nici vorbă de cârteală! Am înhăţat sacoşa cea mare cu preşul şi pe cea cu budinca. L-am strigat şi pe Lord, căţelul şi prietenul meu, ca să-mi ţină companie şi am ieşit pe poartă. Încet, încet am trecut de cele zece curţi până am ajuns la curtea îngustă şi lungă, în care se afla, pe o parte, un căsoi mare şi lung, cu mai multe camere cu intrări direct din curte.
La a treia uşă de la poartă locuia colegul meu de şcoală Onişor, cu tatăl şi bunica lui. Mama sa murise când el era mic. Şura, bunica lui, a apărut imediat în uşă, semn că bunica mea îi dăduse telefon. Doamna Şura a aşteptat să pun sacoşa cu budincă pe masa acoperită cu o coală albastră. A luat din mâna mea şi sacoşa cu preşul, l-a desfăcut şi l-a strâns la pieptu-i uriaş, apoi l-a aşternut pe duşumeaua goală. Şi-a pus mâinile la gură şi şi-a şters repede o lacrimă. I-am zis şi de gazul cu liliac. Doamna Şura a vărsat budinca într-o strachină mare şi, cu faţa radioasă, mi-a zis: „Mulţumeşte-i doamnei Sali şi spune-i că o aştept”. Am înhăţat sacoşele şi m-am alăturat căţelului care m-a aşteptat afară.
Alţii la rând
Următorul drum a fost la Baba Neta, albanezul cu opt copii, care locuia în două camere din şcoală. Era paznic şi mecanic, iar nevasta lui Aziza era femeie de serviciu. Bunica m-a trimis cu o oală de ciorbă, plină ochi cu budincă. Abia am dus-o. Norocul meu era că şcoala era peste drum de noi. Baba Neta, lung cât gardul şi slab ţâr, mă aştepta la poartă. A luat oala şi s-a întors repede cu ea goală. Mi-a pus-o în sacoşă şi evitându-mi privirea mi-a zis: „Sărbătoare luminată şi fericită pentru familia ta!”, apoi a intrat în şcoală.
Am fost la Igor Cuzmenco, la familia Farcaş, la naşa Floarea, la Jonas Fritz, la Gheorghe Amănăloaie, la Agripina, la Mitana, la baba Linica. Mă mai duceam eu şi la alţii dacă bunica mai avea budincă. Pe seară, când ne-am adunat toţi ai casei, am mâncat şi noi din minunea făcută de madam Noe prin intermediul bunicii. Foarte bună! Bunica a zis că mai face măcar o dată, până la sfârşitul lunii.

De Dragobete sărbătorim şi Moşii

2011-04-01T05:44:00.000-07:00

Iacă veni şi Dragobetele! Anul ăsta parcă a intrat amorul în toţi. Până şi Pavel, al babei Floarea, s-a dus la Priseceanu şi a cumpărat un capot pentru nevastă-sa. Să vezi ce balamuc o să fie la ei când o să înceapă să zbiere strâmba aia că Pavel o înşală şi d-aia i-a cumpărat capot.
De Dragobete, aproape ca de celelalte mari sărbători de peste an, domnul Priseceanu, şi băieţii lui, făceau dever mare în magazinul de pe Calea Rahovei. Acum s-a potrivit Dragobetele cu Moşii de iarnă. Să te ţii vânzare!
Magazinul avea de toate, de la dulciuri până la grund de dat pe tabla de pe casă. Îţi murea cineva şi aveai nevoie să cumperi cele necesare? La Priseceanu găseai de la grâul de colivă, lumânări, batiste, zahăr, pesmet, biscuiţi, rahat până la farfurii, pahare şi feţe de masă. Ba, chiar şi mese din scânduri groase din cele mari şi bănci lungi cât mesele, pentru cei veniţi la priveghi sau la pomană. Suluri uriaşe de materiale, pentru îmbrăcăminte sau aşternuturi, erau rânduite frumos pe tejghelele din dreapta, cum intrai în magazinul uriaş. Toate luau ochii gospodinelor din cartier, ba chiar şi din jur, care veneau special la el în magazin. De cum intrai, te izbea un miros ciudat, un amestec de ceva dulce cu naftalină, tejgheaua lungă ce avea în faţă, special construite, un fel de lăzi mari în care se aflau miniu de plumb, var, cuie de tablă, cuie obişnuite de mai multe dimensiuni, separate prin nişte scânduri, vopsea albastră, roşie, verde, galbenă pentru var, fulgi de sodă caustică, ghips şi bucăţi uriaşe de smoală neagră şi lucioasă. Lângă ele, impunătoare, şedeau câteva jgheaburi lungi şi două suluri de carton asfaltat. Găleţi de puţ, găleţi din tablă sau din cele emailate, dar şi cratiţe şi oale frumos colorate care zăpăceau gospodinele, dar mai ales fetele de măritat care-şi completau zestrea. Toate cele necesare, inclusiv covoare persane sau din iută, ba chiar şi biciclete, se găseau în magazinul lui Nea Nicu Priseceanu.
De la adulţi la copii
Pentru copii, Nea Nicu era un fel de magician. Te trimetea mama să cumperi chibrituri de un leu, luai de 75 de bani şi de restul îţi dădea Nea Nicu cinci bomboane. Când te întreba "Din care?", nu mai aveai răsuflare. Atunci, Nea Nicu îţi împingea în faţă un borcan rotund, din sticlă, şi te punea să alegi. Nimic nu era mai grozav ca atunci când, cu mâna în borcan, răsfirai printre degete ţipla care ocrotea minunile dulci, acrişoare sau mentolate. Te lua ameţeala şi începeai să le triezi, până când simţeai că borcanul prinde viaţă. Nea Nicu îl mişca doar ca să-ţi vii în fire şi să nu uiţi că mai are şi alţi clienţi. Alegeai repede, ca trezit din somn şi plecai bucuros cu bomboanele ascunse în pumn.
Deci, toată suflarea putea să găsească la Nea Nicu ceva care să facă fericit pe oricine. Uşa magazinului nu se mai închidea, era agăţată cu un cârlig de un cui bătut în perete, ca să nu poată fi trasă şi închisă decât seara când se duceau să se culce. Două sărbători importante aveau loc simultan: Dragobetele şi Moşii de iarnă. De Dragobete, tinerii, în special, cumpărau bibelouri, seturi de pahare, mai o cămaşă, o cămaşă de noapte, o rochiţă de gata, un capot. Pentru Moşi, babele şi femeile măritate cumpărau, ca să împartă, farfurii, străchini, linguri de lemn, căni, lumânări şi tămâie, dar şi orez, grâu arnăut, mirodenii şi bomboane pentru colivă. Forfotă mare în magazin. Nu pleca nimeni cu mâna goală sau cu supărare în suflet.
Gânduri de sărbătoare
În magazin intră şi Mircea zis Unchiuleţu', fost ofiţer în armată, acum bătrân, bărbos şi adus de spate, în rest vioi la trup şi la minte. Unchiuleţu' era însoţit de Victoria, o bătrână vecină cu el, pe care se străduia de ani buni să o convingă de dragostea lui şi să se mărite cu el. S-au îndreptat către tejgheaua unde, într-o cutie lungă, din lemn, cu mai multe compartimente, erau papuci, ciorapi din bumbac, batice din stambă, din caşmir, din mătase şi broboade, dantele pentru aşternuturi, dar şi pentru gulere şi manşete. Baba Victoria pusese ochii pe o broboadă din lână groasă, culoarea cafelei. Băiatul lui Nea Nicu a sărit imediat şi i-a pus broboada pe cap şi a privit-o admirativ. Unchiuleţu' a privit-o ca un specialist şi i-a zis că-i şade bine şi a scos banii să plătească. Ochii verzi ai babii au sclipit de bucurie.
Baba Victoria a strâns broboada şi a îndesat-o în sacoşă, apoi s-a întors spre tejgheaua cu sticlărie, de unde Unchiuleţu’ i-a cumpărat o frumoasă fructieră cu picior. În timp ce Unchiuleţu' studia o bicicletă pe care tocmai o încerca un bărbat, baba Victoria a cumpărat, pe furiş, o cămaşă din poplin azuriu ca cerul şi ca ochii moşului. A înhăţat-o şi-a vârât-o sub haină, la subraţul stâng. S-au mai uitat la una, la alta şi au plecat mulţumiţi spre casă.
Unchiuleţu' o ţinea de braţ şi saluta în dreapta şi în stânga, cu gândul în altă parte. "O mai cer o dată. Dacă nu vrea să fie baba mea, nu ştiu ce o să fac, dar o să fac ceva. O să împartă câte ceva de Moşi. Când o veni, îi zic. Dacă nu mă cheamă la ea, atunci nu vrea. Clar! Da, dacă mă cheamă şi facem Dragobetele, nu mai plec! Rămân la ea şi facem cununia, apoi ne mutăm la mine." Pe drum, baba Victoria se gândea: "Uite, domne, cum se potriviră sărbătorile astea! Trebuie să fie un semn bun. Nimeni nu e uitat. Şi dragostea, dar şi morţii! Faci puţină pomană, cât te ţine cureaua, să se bucure şi morţii, faci şi o petrecere de Dragobete, că n-o fi foc! Şi cu băiatul ăsta (Unchiuleţu’) trebuie s-o rezolv! E un semn! Da! Am să-l chem de Dragobete şi-am să-i fac ce-i place lui mai mult! O mâncare de arpagic, cu pui! Îi făcea biată maică-sa, Dumnezeu s-o ierte! şi-am să-i dau şi cămaşa. Mă strânge de braţ. Ce mână frumoasă are! Trebuie să-şi dea jos barba! Dacă mai zice, am să-l iau şi gata! Fie ce-o fi!"

O masă urzicoasă

2011-04-01T05:39:00.000-07:00

Astăzi aştept musafiri. Cum „păi, iar”? Normal! Dacă am spus că fac mâncare de urzici cu mămăliguţă, normal că s-au autoinvitat. Sunt puţine gospodine care se încumetă să cureţe urzici şi foarte mulţi cei care le-ar mânca. E, asta e! Am făcut urzicile, s-au găsit pofticioşii, nu m-oi face zgârcită tocmai acum. Dacă ar fi fost o mâncare obişnuită, nu se înghesuia nimeni, pentru că şi-o făceau singuri. Le-am făcut nişte urzici... bestiale! Cu usturoi mult, dar şi cu hrean oltenesc, d'ăl de-ţi trosneşte urechile. Urmează doar să pun de mămăligă atunci când dau semnalul cu mobilul. Până intră pe strada mea am şi pus mălaiul.
Dar nu m-am lăsat şi le-am zis să contribuie cu ceva dulce la masa urzicoasă. Fără ceva dulce nu intră nimeni în bucătăria mea! Păi, ce cred ei că mai merge cum mergea? Când făceam trei-patru feluri de prăjituri pe care le hăpăiau cât ai zice peşte? Gata! Trebuie să-şi aducă şi ei o contribuţie. Una mică, o tartă cu mere. Tartă cu mere? Dar dacă nu va fi la fel de bună ca a mea şi n'o să-mi placă? Adică să nu-mi miroasă în bucătărie a ceva dulce? Ceva care să zăpăcească mirositorul după ce va primi izbitura de usturoi şi verdeaţă opărită de la urzici? Ceva dulce-acrişor învăluit în parfum de scorţişoară? Ceva care să-ţi lase gura apă? Cum, adică...? Nu, nici dacă mor nu las desertul ăsta delicios, care-mi zgândăre mândria şi talentul, să încapă pe mâinile altora. Gata, mă apuc de treabă, ca până să vină musafirii să fie gata tarta. Să-i termin încă de la intrare!
Numai că nu prea mai aveam timp pentru a pregăti un aluat. Am folosit o foaie de plăcintă din comerţ. Am scos-o de mustăţi din congelator. Apropo! De la un timp, am grijă să-mi pun în congelator câte un pachet de foi de plăcintă, de foitaj şi alte foi, pentru a face imediat ceva dulce, pentru cazuri de urgenţă. Aşa că le-am folosit acum.
Am montat foaia de plăcintă în tava unsă cu unt, am uns şi foaia de plăcintă, am curăţat cinci mere de coajă şi seminţe, apoi le-am tăiat feliuţe subţiri, am zdrobit merele dintr-un borcan cu compot de mere, am pus pasta de mere peste aluat, am presărat un praf de scorţişoară, am montat frumos feliile de mere, am turnat peste ele patru linguri de unt topit şi am dat-o la cuptorul încins, la foc potrivit ca să crească, apoi, după 30 de minute, am presărat pe deasupra merelor 3 linguri de zahăr să se rumenească frumos. Și... i-am zăpăcit!

În Postul Paştelui, legumele-s vedete

2011-04-01T05:34:00.000-07:00

Iacă, ne aflăm în post. Cel mai lung post din an. Multora le dă fiori gândul că nu mai pot mânca ouă, carne, lapte, brânză după bunul plac. Nu este asta o tragedie. Se pot mânca produse lactate, peşte şi ouă, în zilele cu dezlegare. Ca să nu mai vorbim că, dacă sunt bine preparate şi mai ales bine potrivite din ingrediente, toate mâncărurile de post pot fi adevărate delicii. Iar dacă gospodina reuşeşte să le alăture salate şi deserturi care să îndestuleze şi să stimuleze apetitul, perioada postului aproape că trece neobservată.
Este musai ca după un timp în care ne-am hrănit cu alimente mai consistente şi mai grase să introducem în meniurile noastre şi ceva mai uşor de digerat. Au apărut urzicile, spanacul a devenit o legumă căutată, treptat-treptat, loboda apare pe tarabele pieţelor. Preparatele de post sunt cele mai indicate. Ele se obţin din legume, cereale şi fructe. Legumele sunt baza acestor preparate şi, chiar dacă au fost folosite şi pe timpul iernii, acum pot fi puse în evidenţă toate calităţile lor. Dar şi ale gospodinelor.
Calități incontestabile
Toată lumea ştie ce şi cum sunt cartofii. Numai că imaginaţia şi talentul pot să-i pună în evidenţă şi atunci când nu sunt însoţiţi de carne, lapte şi ouă. Un simplu cartof tăvălit prin condimente meşteşugit combinate şi puţin ulei, copt apoi şi servit doar cu o salată de roşii sau salată verde poate face cât toate fripturile din lume. Nu mai vorbim despre chiftelele din legume fierte, pline de arome. Fasolea uscată devine vedetă, la fel şi varza murată. Cine n-ar mânca o varză murată, tocată fideluţă, călită în ulei şi parfumată cu cimbru şi usturoi, lângă un boţ de mămăligă aurie? O ciorbă de fasole acrită cu zeamă de varză şi iuţită cu ardei iute pisat, aşa... mai mare, cât să-l simţi pe gât, n-ar face minuni după o zi de muncă? Ce să mai zicem de ceva salată de vinete, din cea păstrată anume pentru post, însoţită de câţiva ardei copţi, tot din cei puşi în toamnă la congelator, alături de „un munte” de cartofi prăjiţi sau copţi? Dar niscai cartofi fierţi, cubuleţe, înăbuşiţi de un sos ticălos de ceapă tocată fin, înăbuşită în ulei, peste care torni cu supărare un sos de bulion, îndulcit, înăcrit, sărat, piperat şi usturoiat după cum îţi este placul, n-ar face toţi banii? Aţi mâncat vreodată gulioare umplute cu orez, stafide şi miez de nucă, în sos de roşii usturoiat? Dar din cele umplute cu piure de cartofi, cubuleţe de morcov, boabe de mazăre şi de rodie în sos de vin alb?
Chiftele din legume
Ingrediente: o jumătate cană de mei, 3 cartofi, 2 morcovi, o ceapă, 5 căţei de usturoi, o legătură pătrunjel, sare, piper, 2 linguri ulei.
Preparare: Meiul se fierbe într-un vas cu 2 căni de apă şi un praf de sare, cartofii se fierb în coajă, morcovii se curăţă şi se fierb separat. Ceapa şi pătrunjelul se toacă fin, usturoiul se pisează. Meiul se scurge bine de apă, cartofii se curăţă şi se zobesc împreună cu meiul şi morcovul. Se adaugă ceapa, pătrunjelul, usturoiul, uleiul, sare şi piper după gust.
Din pasta rezultată se modelează chiftele care se dau la cuptor pe foaie de copt şi se servesc cu roşii şi salată.
Salată din fasole cu roşii
Ingrediente: 2 căni de fasole uscată, un morcov, 2 cepe, 3 roşii, un ardei capia, sare, piper, cimbru, o legătură de pătrunjel, ulei.
Preparare: Se spală fasolea şi se pune la înmuiat de cu seară. Se pune la fiert. Se curăţă morcovul şi o ceapă şi se adaugă în oala cu fasole. Se toacă mai întâi ceapa şi se pune la foc în ulei şi când se înmoaie se adaugă roşiile descojite şi ardeiul capia tocate mărunt, sare, piper şi cimbru. Se face un sos consistent. Când fasolea s-a fiert se scurge bine şi se pune într-un castron, se adaugă sosul, usturoi pisat, se drege de sare şi piper, eventual se adaugă cimbru şi pătrunjel tocat. Se serveşte cu salată verde.
Cartofi copţi în pergament
Ingrediente: cartofi (2 buc. de persoană), sare, piper, ulei, usturoi, fulgi de roşii uşor hidrataţi şi fulgi de ardei uşor hidrataţi.
Preparare: Se spală şi se taie în jumătăţi cartofii, cu coajă, se şterg de apă şi se ung cu ulei. Se pun într-un castron sare, piper, usturoi tocat fin, fulgii de roşii şi fulgii de ardei amestecaţi bine, apoi se tăvălesc cartofii prin aceste condimente. Într-o tavă se pune hârtie de copt, se montează jumătăţile de cartofi cu tăietura în sus, se scurge restul de condimente peste ei şi se acoperă cu hârtia de copt. Se dă la cuptorul încins, la foc potrivit, pentru 35 de minute, se servesc simpli sau ca garnitură.
Salată de vinete cu rodie
Ingrediente: 2 vinete potrivite, 2 cepe mari, o rodie, sare, piper, ulei, o legătură de pătrunjel verde.
Preparare: Se coc vinetele, se curăţă, se lasă la scurs o oră şi apoi se toacă. Se bat bine cu 5 linguri de ulei şi un praf de sare. Ceapa se curăţă, se toacă cubuleţe şi se înăbuşă în ulei, se adaugă sare şi piper. Când ceapa se face transparentă şi se înăbuşă se scoate şi se scurge de ulei într-o strecurătoare. Pasta de vinete se drege de sare şi apoi se montează pe un platou, se adaugă deasupra ceapa, un praf de piper, apoi se presară bobiţe de rodie şi se ornează cu frunze de pătrunjel tocate fin.
Baghetă cu măsline şi legume
Ingrediente: aluat de pâine, suc de roşii, 1 morcov, 1 ceapă, 200 g măsline fără sâmburi, 1 ardei iute, cimbru, o legătură pătrunjel, 2 linguri ulei.
Preparare: Se rade morcovul şi se căleşte cu ceapa tocată fin, se adaugă rondele de ardei iute curăţat. Când s-au călit se presară cimbru şi sare. Se răcesc. Se păstrează câteva măsline pentru decor, restul se toacă şi se adaugă în legume. Aluatul se porţionează, se întinde în foi groase de 3-4 mm care se ung cu un strat de legume, se rulează, se ornează cu jumătăţi de măsline. Se lasă la crescut 30 mm, se ung cu apă şi ulei şi se dau la cuptorul încins, la foc potrivit, până se rumenesc.

Cartofii mult visaţi

2011-04-01T05:26:00.000-07:00

Majoritatea preparatelor ce se pregătesc în perioada postului au la bază cartoful. Minţile multor iubitori ai cartofului au fiert şi vor fierbe la focul imaginaţiei. Ba pe unii îi bântuie şi în vise, ca pe un vecin de-al meu.
Costică, vecinul, mare iubitor de bucătărit, a venit într-o sâmbătă dimineaţă ca să-mi spună ce vis a avut. S-a prezentat cu un pachet învelit în staniol. Buuun!
Îmi zic eu şi pun să pregătesc o cafea, ceva mai multă pentru că, după cum s-a aşezat pe scaun şi a şters nişte firimituri imaginare de pe faţa mea de masă, avea să stea ceva vreme, povestindu-mi un vis lung. L-am îmbiat cu nişte sandvişuri cu humus bogat în usturoi şi bine tocmit de iuţeală, astfel încât am trezit în el un zvâc de îndrăgostit. Costică începu să bată câmpii. Trecu în revistă toate farmaciile şi toate sucursalele de bănci care au apărut în locul magazinelor cu produse alimentare sau ale aprozarelor. Pardon, magazine cu legume şi fructe! A mers cu supărarea până la a mă determina să fiu de acord să particip la un eventual protest organizat de el, împreună cu fraţii lui de table, din parc. Toţi, dar toţi sunt supăraţi şi vor protesta!
Treci la subiect!
„Bine, dar ce facem cu visul?”, i-am zis, văzând cu groază că nu intră în subiect.
„Păi... să vă spun.” Şi sorbi din cafea. „Bre! Se făcea că eram la mine, cu mama. Pă mama n-o vedeam, da o auzeam cum umblă prin bucătărie. Ea nu vorbea, da eu o înţelegeam bine ce vrea să facă. S-a învârtit, s-a sucit, mi-a umblat prin cămară, s-a dus în dormitor, prin sufragerie, io după ea. Şi o vedeam că tot caută ceva. Da parcă nu putea să vorbească. Mi-era ciudă că nu înţelegeam ce vrea. A intrat iar în bucătărie. Şi-a pus şorţu', ăla de mi l-ai dat mata de ziua mea, s-a dus iar la cămară, a luat un lighenaş în care a pus opt cartofi albi, cei mai mici, şi patru cepe roşii. A spălat cartofii, i-a tăiat jumătăţi. A curăţat cepele şi le-a tăiat felii groase. Şi, din când în când, se uita la mine aşa, ca să fie sigură că văd bine ce face şi că bag la cap.
Acu', ia tava aia din tablă neagră, cu pereţii mai înalţi, aia de mi-a făcut-o cadou Sandu de la patru, aşa, la mişto şi acum îi pare rău. Şi cum îţi spui, ia tava şi pune ulei cam o jumătate de pahar. A spălat jumătăţile de cartofi. A mai scos din cămară cimbru şi coriandru uscat, piper pisat mai mare. A tocat mărunt o căpăţână de usturoi şi mă uitam la mâinile ei bătrâne... Da, tot aşa de repede tăia, ca atunci când trăia. Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred. Eu ştiam că nu mai e, da parcă prea era aevea. Nu ziceam nimic şi doar mă minunam. A scurs bine cartofii şi i-a presărat cu toate uscăturile mirositoare, cu sare şi cu bucăţelele mititele de usturoi. După ce le-a tăvălit bine le-a pus în tavă, a pus ici-colo şi bucăţile de ceapă, le-a prăfuit cu sare şi le-a dat la cuptor. Mă uitam la ea cum aprinde chibritu' şi cât de atentă era. Mi-am adus aminte că noi nu mai avem chibrite de mult timp. Noi folosim brichetele alea speciale de aprins aragazul.
Da... mama avea chibrit. A venit lângă mine, m-a luat de mână şi mi-a făcut aşa, un semn, că o să fie bine. Pe urmă s-a dus iar la cămară şi a scos de acolo o sticlă cu vin alb, de-ăla de la magazin, o sticlă cu vin roşu, de la ţară, o sticlă cu ţuică, tot de la ţară, şi o sticlă cu votcă. Mă uitam eu aşa şi nu-mi venea să cred. D-alea de la ţară ştiam, da... d-alea de la magazin, nici vorbă. Cine le pusese acolo? Ca să vezi, bre! Şi m-am trezit brusc.”
În realitate
„Ştii ce-am făcut? M-am dus imediat la cămară. Am început să cotrobăi şi ce crezi?”
„Păi, ce să cred? Ai găsit sticlele!”, i-am zis eu, mai mult în râs.
„Da, bre! Uite! Vezi? Le-am adus”, şi-mi arătă o pungă neagră, pe care abia acum am observat-o.
Din pungă, Costel a scos două sticle: una de 700 ml cu Cotnari şi una de 500 ml cu votcă.
„Acu' mă crezi? Le-am găsit ascunse în cămară. Cine ştie de cât timp şedeau?”
„Da, cine ştie de cât timp boceau ele acolo singure-singurele şi duceau dorul gâtului tău!”, îl iau eu peste picior.
„Bre! Să-ţi spun mai departe”, zise el.
La naiba, credeam că, dacă s-a trezit, se termină povestea! Nici vorbă. A continuat.
„După ce am găsit sticlele, mi-a venit să plâng de mama. Ş-am plâns, ş-am plâns până am adormit. Ş-am visat-o iar. Da... acum vorbea. Mi-a zis că în toate sâmbetele, până la Paşte, să dau ceva acolo de pomană, c-o avea Dumnezeu grijă şi de mine. Că ea o să mai vină ca să vadă dacă-mi merge bine şi de nu, o să mă înveţe ea ce şi cum. Mi-a mai zis să mă duc la vecina, adică la matale, şi să-ţi dau din cartofii făcuţi de ea, ca să faci şi matale. Au! Mi-am zis, care cartofi? Mi-a zis să fac eu alţii, că ăia de i-a făcut ea o să-i mâncăm noi. Şi i-am mâncat. Acu'... nu ştiu ce să zic, da am făcut alţii, ca să guşti şi matale să vezi ce buni sunt. Să faci şi matale că eşti mai pricepută şi poate-i nimereşti mai buni ca ăia făcuţi de mama în vis.” Şi Costel a desfăcut pachetul în care se afla o farfurie cu nişte cartofi la cuptor, deosebit de mirositori şi minunaţi la gust. Avea dreptate mama lui!

De bază la salate, sosul şi legumele!

2011-04-01T05:10:00.000-07:00

Nici că se poate o mai mare plăcere decât aceea de a pregăti salate. Asta, pentru gospodine. După părerea mea, salatele, pe lângă faptul că sunt uşor de preparat, sunt şi foarte „stimulative”. Cum te apuci să prepari ceva, cum imaginaţia ţi-o ia razna! Adică, nici n-ai început să pregăteşti o salată, după o reţetă, că te şi trezeşti completând-o cu unul sau mai multe ingrediente puse de la tine putere. Constaţi, cu plăcere, că ce ai adăugat îmbunătăţeşte mult salata şi îi conferă o savoare deosebită.
Salata, oricare ar fi ea, este un fel de mâncare ce te poate scoate din încurcătură imediat. Important este să ţii cont de un lucru: legumele de bază şi sosul. După părerea mea, acestea sunt ceapa şi morcovul. Pe lângă ele, prima legumă care oferă aromă este ardeiul gras, tăiat cubuleţe. Pentru a scoate cât mai mult în evidenţă aceste esenţe tari este important să le stropim cu o parte din sosul pentru salată imediat ce le-am tocat. Vor sta în sos până vom toca celelalte componente, obligându-le să-şi cedeze toată aroma.
Sosul face toată treaba
De obicei, sosul pentru salate este unul simplu, adică cel format din ulei, oţet sau zeamă de lămâie, sare şi piper. Dar există şi sosuri deosebite, care conţin muştar, gălbenuş de ou, smântână, maioneză, pastă de roşii etc. Acestea se folosesc în raport de legumele din care se face salata. Spre exemplu, dacă faci o salată în care leguma de bază este cartoful şi conţine printre altele şi ouă fierte, este musai să prepari un sos pe bază de muştar. Aici trebuie să pui două cepe, una albă şi una roşie. Cea albă se toacă fin, se presară cu puţină sare şi o lingură de zeamă de lămâie.
Se pregăteşte sosul dintr-o lingură de muştar, 3-4 linguri ulei, 4 căţei de usturoi pisat, se bate bine şi se toarnă peste ceapă. Se lasă până se pregătesc toate ingredientele, şi apoi se amestecă şi se drege de sare, piper. Se pregăteşte apoi o cantitate mai mare de sos, pentru că la salatele pe bază de cartofi sosul este absorbit de aceştia. Iar ouăle se montează deasupra salatei şi e musai să fie stropite cu sosul de muştar. Apoi... după imaginaţie, înainte! Poţi face ce vrei şi cum îţi place.
Să nu uităm însă că important este ca legumele să fie proaspete şi bine coapte. Dar şi bine spălate. Nu mai vorbim că ideal este ca toate legumele să fie cât se poate de naturale. Dar asta este altă problemă şi o altă temă.
Orez cu praz şi legume
Ingrediente: o cană orez, 3 cepe, 4 roşii, 2 morcovi, un ardei capia roşu, un ardei capia galben, un fir praz, 3 fire usturoi verde, o legătură pătrunjel, sare, piper, ulei, o lămâie (oţet).
Preparare: se spală orezul şi se pune la fiert într-o oală cu un litru de apă. Legumele se taie cubuleţe mici, mai puţin două roşii pentru garnitură. Se limpezeşte în apă rece orezul fiert şi se pune într-un vas. Se bat bine cu o furculiţă 3 linguri de ulei, o lingură zeamă de lămâie (oţet), sare, jumătate din
pătrunjelul tocat fin şi piper. Se toarnă peste orez. Se amestecă. Într-un castron se pune un rând de legume, apoi un rând de orez, se adaugă ulei, zeamă de lămâie, sare şi piper (după gust).
Se amestecă totul şi se ornează cu felii de roşii.
Supă de roşii
Ingrediente: 5 linguri pastă de roşii, 2 cepe, 100 g paste făinoase (după plac), 2 morcovi, un ardei gras, o lămâie, o rădăcină de pătrunjel, sare, zahăr, ulei.
Preparare: Se curăţă legumele, se taie bucăţi mari şi se pun la fiert într-o oală cu 4 litri de apă. Când s-au fiert bine, se strecoară, şi zeama se pune în oală la foc. Pastele se fierb în apă cu puţină sare şi o lingură de ulei, apoi se strecoară şi se undesc în apă rece. Într-un vas se pune pasta de roşii, se freacă bine cu o lingură de ulei şi apoi se adaugă din zeama de legume până se subţiază puţin, se toarnă treptat şi se amestecă în oală. Se lasă la fiert 10 minute, apoi se adaugă pastele. Se drege de sare, dar şi de dulce-acrişor, adăugându-se zeamă de lămâie sau zahăr, după gust.
Cremă rapidă de linte
Ingrediente: 4 cutii cu linte fiartă, 3 cepe, un morcov, 5 căţei de usturoi, o lămâie, sare, piper, ulei.
Preparare: Se scurge într-o strecurătoare lintea din conservă. Se curăţă şi se spală legumele. Se taie solzi ceapa şi se rade fin morcovul, apoi se pune la tigaie cu patru linguri de ulei şi se înăbuşă. Între timp se pisează şi se freacă usturoiul cu o lingură de ulei. Când legumele sunt bine înăbuşite se adaugă lintea, se amestecă şi apoi se trec printr-o strecurătoare, obţinându-se o pastă. La pasta de linte se adaugă usturoiul pisat, sare, piper şi, dacă mai este cazul, ulei, după gust, cât să fie ca o cremă. Se poate adăuga zeamă de lămâie după gust. Se serveşte cu salată verde, salată de roşii şi brânză, după dorinţă.
Salată de legume cu cuşcuş
Ingrediente: o cană cuşcuş, 1 avocado, 3 roşii, un ardei roşu, un ardei verde, un ardei iute, 2 cepe, sare, ulei, o legătură pătrunjel, o lămâie (oţet).
Preparare: Într-o oală cu 3 litri de apă puneţi la fiert cuşcuşul, cu un praf de sare şi o lingură de ulei. Curăţaţi şi spălaţi legumele. Tăiaţi cubuleţe ardeii, roşiile şi avocado. Curăţaţi ardeiul iute de seminţe şi tăiaţi-l rondele subţiri, tocaţi fin ceapa. Scurgeţi şi limpeziţi cuşcuşul fiert şi-l puneţi într-un castron. Puneţi şi legumele, cu un praf de sare şi piper. Amestecaţi! Într-un bol puneţi 3 linguri ulei, un praf de sare, o lingură zeamă de lămâie. Bateţi bine amestecul, apoi turnaţi peste salată. Încorporaţi sosul şi dregeţi de sare. Daţi la rece şi serviţi după 15 minute.

"Ion Quijote" şi reţeta de caşcaval

2010-08-15T01:39:00.000-07:00

În urmă cu... ani, plecam de la slujbă împreună cu alţi colegi care locuiau în acelaşi cartier, ba chiar în acelaşi bloc. Ne ţineam locuri în tramvai şi autobuz, ne ajutam la cărat plasele cu produsele achizi ţionate în diverse ocazii şi din te miri unde
În urmă cu... ani, plecam de la slujbă împreună cu alîi colegi care locuiau în același cartier, ba chiar în același bloc. Ne țineam locuri în tramvai și autobuz, ne ajutam la cărat plasele cu produsele achiziționate în diverse ocazii și din te miri unde. Aşa se face că într-o zi, în iarnă, am reuşit să obţin opt pui, cu banii la leafă, de la un "mandatar". Cocoşată de greutate, dar victorioasă, am ieşit pe poarta întreprinderii şi în scurt timp am fost ajunsă din urmă de un coleg de la Organizarea Muncii, care locuia în cartier cu mine. Drum comun, el bărbat cu mâinile în buzunare, eu femeie cu două plase pline, l-a mâncat cavalerismul şi s-a oferit să mă ajute la cărat, cel puţin până la staţia de tramvai, care nu era prea aproape. Pe drum, suficientă zăpadă ca să ne facă să ne înghesuim şi să mergem unul în spatele celuilalt. Întrucât conţinutul plaselor era deosebit de important pentru mine, i-am făcut loc lui Ion, colegul, ca să meargă în faţa mea, ţinându-l sub observaţie. Mai o bârfă, mai o înjurătură la adresa "cuiva", mai un banc, apoi mi-a destăinuit el cum s-a porcăit cu unul dintre colegi, că a avut o zi nasoală de tot şi, uite aşa, am ajuns la intersecţia Străzilor 13 Septembrie şi Panduri. Aici trebuia să traversăm şi să ne înfigem în zăpada de pe refugiu ca să aşteptăm tramvaiul.
Ion face un pas, ca să intre pe carosabil, şi calcă drept la rigolă, de unde se înfige rapid şi dispare până la brâu într-un canal mascat de zăpadă. Reacţia mea a fost pe măsura situaţiei: am înşfăcat fulgerător plasele şi abia apoi m-am aplecat să-l scot din canal pe Ion. Au intervenit încă doi colegi care ne-au ajuns din urmă şi l-am scos pe cavaler din canal. Era plin de zăpadă, ud până la genunchi şi speriat de moarte. Bietul Ion, după spaima aia, a fost nevoit să suporte şi ironiile colegilor, care-i spuneau că dacă nu-mi înşfăcam plasele s-ar fi dus pe Dâmboviţă cu greutăţile alea de gât. L-am scuturat cât am putut de zăpadă, l-am întrebat dacă-l doare pe undeva, dacă e întreg, mă rog, tot ce trebuia ca să fiu sigură că nu e nevoie să-l ducem la spital. Colegii s-au pus pe făcut haz şi l-au poreclit "Ion Quijote", pentru că a dat de necaz încercând să se lupte cu plasele mele etc... Bietul de el ne-a spus că e bine şi, în atmosferă veselă, ne-am pus pe aşteptat.
Într-un târziu a sosit tramvaiul. În staţie se adunaseră destui colegi de muncă şi de drum. Tramvaiul era aproape gol şi ne-am bulucit să ocupăm locuri. Din cauza plaselor cu ghinion, mi s-a oferit un loc şi, fără nici un gând rău, l-am oferit lui "Ion Quijote", al meu coleg, care nu mai scotea de ceva timp nici un cuvânt. N-am observat că în spatele lui se afla o colegă, o ingineră de la Tehnic, mare cât un baschetbalist şi "spaima traseelor lungi", în sensul că tot drumul te înnebunea cu trăncăneala. Găsea, biata de ea, tot felul de subiecte, cu teme medicale sau gastronomice şi ţinea morţiş ca toată lumea să afle ce ştia. Erau interesante unele subiecte, dar în momentul în care începea să-ţi povestească ce şi cum, trebuia să-ţi pui nişte vată în urechi pentru că te asurzea.
Dar se părea că ziua cu ghinion a lui Ion încă nu se terminase. Doamna Marcela, cu urechea pe fază, a aflat din ironiile colegilor întâm plarea cu plasele mele şi de căzătura în canal. A început mitralierea lui Ion cu sfaturi de cum şi în ce fel să se doftoricească, să nu răcească, să nu i se umfle vreo gleznă sau să nu-l doară coatele pe care se sprijinise să nu intre prea adânc în canal. Ion nu scotea o vorbă şi se uita pe stradă, prin găurica pe care o făcuse în stra tul de gheaţă depusă pe geam. Mar cela, după ce turuise fără să obţină nici un răspuns de la Ion, a tras concluzia că acesta era şocat, că i-a scăzut glicemia şi că ar trebui să se hră nească bine după ce ajunge acasă. E, aici teritoriul era foarte vast şi ea s-a lansat în mulţimi de prescrieri de reţete culinare. Cea mai interesantă a fost cea în care îl învăţa cum să prepare caşcaval. Ion arăta că moţăie. Ceilalţi colegi se îndepărtaseră cât mai mult. Marcela, nimic! Nu s-a dat bătută şi a început: "Domnu’ Ion, iei două sticle cu lapte, 250 g de margarină, două kilograme de brânză de vaci, două ouă, o linguriţă sare, o linguriţă bicarbonat, puţin unt pentru uns, dacă vrei, vorbesc eu cu Florica, şefa de la "Alimentara noastră", şi-ţi faci rost de toate. Fii atent! Faci aşa: fierbi laptele, în care bagi brânza de vaci şi amesteci până iese zerul la suprafaţă. Scurgi bine într-un tifon, apoi pui iar pe foc şi bagi margarina, torni ouăle bătute şi o linguriţă de sare. Fierbi şi amesteci bine, până se face ca o pastă, pui şi o linguriţă de bicarbonat. Răstorni caşcavalul într-o cratiţă unsă cu unt şi îl laşi la răcit. Gata, vezi? E simplu şi face bine la răceală şi la anemie! Dacă vrei, mai am o reţetă!", îi zise ea plină de compasiune. El, nimic.
Următoarea staţie a fost Şoseaua Giurgiului. Ion se ridică pentru că trebuia să coboare. Se întoarse către mine şi-mi zise cu o faţă bleagă plină de o mare suferinţă interioară: "Bă! Te durea în spate de mine! Te-ai înfipt să înhaţi plasele, nu să mă salvezi pe mine! Luate-ar dracu’ de gospodină ce eşti!". Reacţia mea a fost complet aiurea, pentru că nu am văzut decât partea hazoasă a lucru rilor şi am pufnit în râs. Ion, care se aştepta probabil la altceva, se în toarse şi, acum furios, îi zise doamnei Marcela: "Iar tu mai taci dracu’! M-ai înnebunit! Şi să ştii că îmi bag picioarele ude şi îngheţate în caşca¬valul tău!". Aici, în jur de zece glasuri, ale colegilor ascunşi printre călătorii ceilalţi, au zis: "Bravo! Aşa! Dă-i cu caşcavalu-n cap şi fugi!", şi au în ceput să râdă în hohote. Doamna Marcela ne-a făcut nesimţiţi şi a tăcut chitic, până la staţia Bulevardul Constantin Brâncoveanu, unde a coborât, lăsându-ne fără cea de a doua reţetă.

Conflict între generaţii

2010-02-17T04:52:00.001-08:00

De ceva timp, verişoara mea Angela sau, mai pe scurt, Angi încerca să mă atragă într-o raită prin magazine. Într-o zi am cedat şi i-am promis că voi merge cu ea. Ca să fie sigură, a venit să mă ia de la poarta întreprinderii. Roiau în jurul ei câţiva gură-cască. Angi era ca un manechin, unul cu minijup, o bluzică maiou, o gentuţă atârnată de umăr, pantofiori cu toc, doar de 5 centimetri, comozi, pentru cumpărături, precum şi nişte sâni obraznici care ameninţau de sub bluzică.LA CUMPĂRĂTURI. Am luat tramvaiul 8 şi am ajuns la Izvor. De aici am mers în sus pe Bulevardul "6 Martie", adică Elisabeta, până la magazinele de la "Comerţ Exterior". Le-am cercetat pe toate şi n-am găsit nimic deosebit. Aici, la "Coada calului", o fată de la parfumuri îi şopteşte Angelei că la Eva ar fi adus ceva marfă. Am zbughit-o în sus pe bulevard şi nu m-a lăsat până n-am ajuns la Eva. Ca de obicei, magazinul era plin cu tot ce-ţi dorea inima în materie de îmbrăcăminte, încălţăminte, cosmetice şi mirosea încă de la intrare a tot felul de parfumuri îmbietoare. Am urcat la raioanele cu îmbrăcăminte, de unde ne-am cumpărat câte o fustiţă roz, dintr-un material foarte bun, import Spania, cu 80 de lei bucata. Am cumpărat câte un tricou Pufinas, al meu alb, al ei negru. Am coborât la parter. Mda! Aici era şi mai şi! Te ameţeau sclipirile sticluţelor cu parfumuri, te ademeneau rujurile scoase, numai cât să te aţâţe din tuburile lor. Rimelurile şi fardurile Mascara sau Max Factor atrăgeau ca un magnet feminitatea. Pe noi nu prea, pentru că aveam, Angi era cântăreaţă de muzică uşoară şi când venea din turnee aducea tot ce trebuie şi pentru mine. Aşa că ne-am dus direct în celălalt capăt al magazinului, unde ne şoptise ispita de la "Comerţ". Aici, aveau marfă, nu glumă! Parfumuri Dior, Chanel, Chat Noire şi altele. Ochii şi nasurile erau puse serios la treabă şi, când ne hotărâserăm deja la un parfum, Angi zăreşte cutia. O cutie frumoasă, elegantă, plină ochi cu... pudră. Pudră Caron! Angi a intrat în viteză, a cotrobăit după bani şi... n-avea 300 de lei. S-a întors spre mine brusc şi mi-a zis: "Te rog, facem juma-juma cutia, pune şi tu, că de jumate am eu! Am mare nevoie şi asta e o pudră bestială!", îmi mai împuie ea capul. Eu nu mă pudram, dar, hai, să-i fac pe plac! Punem amândouă câte 150 de lei şi cumpărăm cutia minunată.

ATRACŢIE FATALĂ. Am ajuns acasă obosite, dar fericite şi am împărţit pudra. Ea a păstrat eleganta cutie şi a dus-o în camera ei. Când să ies la uşă era Mariana, nepoţica noastră de 3 ani. Am primit-o în cameră şi am aşteptat să-şi facă rondul, conform obiceiului. După ce s-a parfumat cu un degeţel de Dior, a ieşit mulţumită. Seara, Angi a avut spectacol şi s-a folosit de pudra nouă, pe braţe şi gât. Era foarte fericită. A doua zi, am plecat la serviciu, Angi la repetiţii şi lecţii de canto, iar ceilalţi la treburile lor, chiar şi Mariana, care scotocea prin toate ungherele, în toate camerele, dar mai ales în cele în care i se interzicea! După program, m-am întâlnit cu Angi în colţul străzii, când se întorcea de la lecţii. De cum am intrat în casă, pe prag, în hol, pe covorul din sufragerie şi mai ales la uşa Angelei, se vedeau urme de mici paşi, marcate de puzderie de praf făinos frumos mirositor. Nu m-am înşelat! Nu ştiam cum să reacţionez. Angela a deschis brusc uşa. În faţa oglinzii mari a toaletei, Mariana, pudrată din cap până în picioare, scotocea cu mâna stângă în geanta cu farduri, iar cu dreapta se pudra îndesat cu puful nou, superb, atât de iubit de Angi. În rest, camera era plină de fel de fel de lucruri aruncate de Angela, care era extrem de dezordonată. "A atras-o cutia aia!", îi zic eu, ca să scuz copilul. Angi s-a repezit ca o fiară şi a înşfăcat-o pe fetiţă de umeri, a întors-o către ea şi, în loc să izbucnească în râs de felul în care arăta, a început s-o zgâlţâie. O zgâlţâia de-i bâţâiau ochii aidoma unei păpuşi stricate şi împrăştia în jur nor de pudră din păr, de pe rochiţă şi ciorăpei. Copila nu pricepea ce-i cu ea. Am împins-o pe Angi şi i-am smuls fata din mâini. Angi se repezea s-o prindă iar şi zbiera: "O omor! Acum cinci zile mi-a strivit un ruj franţuzesc şi mi-a spart cutia cu gene false, acum şi asta?! O omor!". Am luat fata şi am ieşit, dar nu înainte de a-i aduce aminte că trebuia să închidă uşa cu cheia, lucru pe care nu-l făcea.

ÎMPĂCĂRI TEMPORARE. Am luat fata şi i-am făcut baie. Curată şi fericită, că scăpase din ghearele Angelei, se juca la mine în cameră, pe pat, cu nişte mărgele din plastic. Am bătut la uşa vecinei păgubaşe şi i-am oferit porţia mea de pudră, ca să împac adversarii. Angi a luat pudra ca şi când i s-ar fi cuvenit, i-a zis că este ultima dată când o iartă şi a trântit uşa. Copila se uita la mine puţin speriată şi nedumerită. Am mângâiat-o, ea m-a luat de gât şi m-a informat că o să doarmă cu mine. Avea o faţă amărâtă de m-a determinat să-i fac cinste! O întreb: "Unde vrei să mergem acum?". "La cotofălie!", strigă ea şi sări pe saltea. "La cofetărie", am corectat-o eu. "Bine!", mi-a răspuns. Apoi ne-am încălţat şi am ajuns repede la cofetăria de peste drum. Vânzătoarea ne cunoştea, aşa că o întrebă: "Ce să-ţi dau?". "O fasalină!", strigă Mariana în culmea fericirii. Vânzătoarea îi răspunse, şi ea dezamăgită: "N-are tanti savarină. Azi, nu mi-au adus. Alege altceva!", o îmbie ea. Ăsta a fost punctul culminant al zilei nefericite. Mariana a înţeles că nu va primi savarina ce-i plăcea atât de mult şi, cu buzica pusă, a plâns, întrebă: "Da, ceee?". Vânzătoarea îi oferi imediat: "Îţi dă tanti un ecler proaaaaspăt! Acum o jumătate de oră adus! Da?"."Bine, un leclel! Da, maaaale!", îi zise copila şi începu să plângă. A apărut imediat eclerul cel mare şi am început s-o îmbii ca s-o îmbunez. Treptat, a mâncat prăjitura şi parcă i-a mai trecut supărarea. Am ajuns acasă. La bucătărie ne întâlnim cu Angela. Mariana s-a repezit la mine s-o iau în braţe, îngrozită. Inima fiarei s-a fleşcăit brusc şi a venit zâmbind către noi. A pupat-o şi a vrut s-o ia în braţe. Mariana nu s-a lăsat luată şi i-a zis: "Am păpat leclel de la cotofălie!". Angi a început să râdă, i-a zis: "Ne împăcăm? Mai umbli prin lucrurile mele?", şi aştepta un răspuns. Mariana a întors feţişoara către mine, s-a uitat la ea, apoi a dat din cap în semn că "Nu", fără să spună nimic. Deci, războiul va continua, iar savarinele şi eclerurile vor fi în mare pericol.

Baba Linica

2010-02-17T04:41:00.000-08:00

Cu mulţi ani în urmă, era o vreme când nu era o calamitate un viscol puternic şi nămeţii de zăpadă făceau străzile să arate ca nişte culoare de labirint alb, făcute de fiecare gospodar, în dreptul curţii sale. Strada era curăţată de zăpadă de plugul uriaş, montat în faţa unui camion militar.

Plugul împingea zăpada până la marginea străzii, iar locatarii curţilor făceau găuri uriaşe în mormanul de zăpadă, străpungând culoar de trecere la carosabil. Zăpada continua să cadă şi viscolul o ghemuia prin locurile adăpostite astfel încât, a doua zi, plugul avea iar de lucru, spre bucuria copiilor care-i ieşeau în cale. Strada se curăţa pentru un timp, apoi iar se nămeţea. Dimineaţa, pe la ora 9:00, după ce trecea plugul, un claxon anunţa locatarii rămaşi acasă să lase treburile şi să vină la gura labirintului. Pe strada plină de zăpada proaspăt depusă, abia reuşea să străbată camionul învelit cu prelată, plin cu pâini aburinde, pe care le împărţeau militari încotoşmănaţi de nu li se vedeau decât ochii şi palmele roşii de fierbinţeala pâinilor de la fabrica Gaghel. Banii pe preţioasele fierbinţi îi luau grăbiţi doi angajaţi gagheleni şi-i aruncau într-o ladă în camion, apoi porneau cu greu încercând să străbată toată strada. Fiecare gospodar înşfăca una, două sau mai multe pâini, după mărimea familiei, sau pentru vecinii care nu erau acasă şi intrau degrabă, dispărând pe culoarul labirintului său, până în casă, trecând prin curtea plină de omăt, şi ea străbătută de culoare care duceau la coteţul câinelui, la cişmea, la curtea de păsări, la magazia de lemne, la latrină. Culoare albe cu reflexii albăstrii ca ale apei de pârâu, cu straturi suprapuse de cristale ce se înghesuiau unul peste altul şi se topeau rapid, lăsând o mică găurică de gheaţă, dacă suflai abur fierbinte din gură. Culoare prin care noi copiii ne ascundeam, inventând noi feluri de joacă, uitând de frig, de masă şi, mai ales, de şcoala care se suspendase din cauza vremii proaste.

Salvarea babei. La vremea asta, o mulţime de obiceiuri tradiţionale, pe care bătrânii le respectau riguros, erau ori amânate, ori respectate cu multe sacrificii. Aşa se face că pomenirea morţilor a fost o mare problemă pentru multe babe, tuşi, dade şi bunici. Aşa că s-au sfătuit să se ajute pentru o pomenire cum s-o putea. Sâmbătă dimineaţă, vecinii au observat casa scundacă a babei Linica nămeţită toată şi nici vorbă de fum să iasă pe coş. Bunica, de cum a văzut nemişcarea de la Linica, a şi intrat într-o acţiune rapidă de salvare a babei. M-a trimis urgent la vecinul Anghel care, împreună cu vecinii Lazăr şi Fane, băiatul naşei Floarea, au început să sape culoar prin nămetele uriaş, până la uşa babei Linica. De cum au ajuns, au bătut tare şi au ascultat. Dincolo de uşă se auzea scâncet de câine şi baba care bâjbâia să deschidă. Încurajată de vecinii săritori, a răsucit cheia în broasă şi uşa s-a deschis. Baba se uita la ei uluită, neînţelegând ce se petrece, iar câinele a sărit de bucurie şi a fugit ruşinat să se uşureze mai departe pe culoarul de zăpadă. Nenea Anghel a zbierat la ea, pentru că era cam surdă şi nici cu vederea nu stătea prea bine, şi i-a zis că a nămeţit-o zăpada. Linica abia de a priceput ce-i cu ei acolo. Oamenii, mulţumiţi că au găsit baba în viaţă, au început să taie culoare până la coteţul păsărilor şi la latrină. De cum au terminat treaba, baba, acum dumirită, i-a chemat şi i-a cinstit cu un pahar mare cu ţuică, să le mulţumească de ajutor. Vecinii s-au împrăştiat pe la casele lor. Totul a intrat în normalDe cum a trecut camionul cu pâine, miliţianul şi-a făcut rondul, cercetând dacă fiecare şi-a dat zăpada, dacă nu a fost nimeni uitat prin case, dacă merg telefoanele, apoi a anunţat că o să treacă şi maşina cu butelii pentru cei care au făcut comanda, dar şi pentru cei care nu au reuşit să o facă. Toţi erau pregătiţi pentru o nouă zi. Şi noi, copiii! Încă de dimineaţă am gândit planuri pentru noi moduri de joacă. Ne dădeam la vale pe derdeluşuri pornite de pe acoperişurile magaziilor de lemne şi ajungeam până în mijlocul străzii. Cel mai frumos şi mai sănătos era de-a v-aţi ascunselea, pe după colţurile labirinturilor de zăpadă. Cum alergam în şir, împreună cu cinci veri, şi ne înghesuiam turtind şi năruind pereţii albi, ca să ajungem primii să punem palma pe locul unde se "pusese" cel care trebuia să ne găsească, am dat buluc peste baba Linica, mai-mai s-o dăm grămadă. Femeia mă zări printre atacatori şi-mi zise: "Bunică-ta e acasă?", de parcă putea pleca undeva, gândeam eu. "Da!", i-am răspuns scurt. "Să veniţi că am să vă împart ceva!", zise baba şi se întoarse din drum. Ptiu! Drace!, gândeam noi şi nu mai ştiam cum să ne fofilăm.

Acasă la baba Linica. M-am dus acasă şi i-am zis bunicii, apoi, spăşiţi, ne-am îndreptat spre casa babei. De cum am intrat, ne-a izbit un miros de gaz şi un fum înecăcios. Câinele a sărit spre noi, stârnind cinci găini care-şi făcuseră cuiburi după pernele puse de babă, de-a lungul peretelui, pe pat. Baba a aprins un bec slab, ce atârna din mijlocul tavanului, făcând pisica borţoasă să clipească des şi să se întindă pe pat, la capătul dinspre sobă. Pe jos, o ţoală care fusese un covor oltenesc, acum murdar şi rupt, se tot lipea de tălpile ghetelor noastre, dezvelind o duşumea murdară, vopsită într-o culoare grena. Baba ne-a poftit să ne aşezăm care cum putem şi ne-a pus pe masa mare, acoperită cu o faţă de masă de muşama, un lighean plin cu bob prăjit! Nu mai mâncasem de mult şi ne-am repezit ca ulii, luând în pumni cât ne încăpea. Baba ne-a liniştit şi ne-a zis că ne mai face dacă-l terminăm, apoi a stins lumina. Am ronţăit minunatul bob în linişte, în semiîntunericul din cameră, cu ochii la soba din tablă cu cuptorul spart, pe unde se strecura, perfid, un fir subţire de fum atunci când focul era mai mare. Limbile roşii ale focului se zăreau printre durele plitei, aruncând lumini pe chipurile nostre. Ronţăiam şi ne încălzeam, cu gândurile duse. Căţelul îşi reluase locul pe pat, mai aproape de pisică, găinile cârâiau rar, vorbind una cu alta şi cana mare emailată începu să fâsâie uşor, semn că apa din ea dădea să fiarbă. Baba, de pe scaunul fără spătar, tras aproape de gura sobei, zise încet, parcă doar pentru ea: "Mâncaţi sănătoşi, să fie pentru Vasile, Ion şi Grigore! Că... n-am dat, de... vreme! Aşa vrea Dumnezeu!". Vraja se ţinea de noi, flăcările focului luminau slab şi minunatul bob prăjit ne făcea să ne ruşinăm în gând de fuga noastră când venea baba Linica să împartă măcinicii care ne îngrozeau. Dar asta este o altă poveste...

Slăninuţe aurii

2010-02-17T04:35:00.000-08:00

Întotdeauna mi-a plăcut să tai porcul de la 1 decembrie, pentru că de Crăciun aveam cârnaţi, jumări, untură, muşchii şi carnea sortată şi porţionată, pregătită pentru gătit, dar mai ales slănina era gata afumată, numai bună de mâncat.

Prietena mea, Eva, mă invidia pentru că ei tăiau porcul de Ignat şi nu aveau timp să pregătească decât strictul necesar. De data asta au tăiat porcul mai devreme şi au pregătit toate bunătăţile. Mi-a dat telefon, mi-a povestit cum şi ce a preparat şi a început să mă ameţească doar, doar am să o ajut să construiască o... afumătoare.

AFUMĂTOARE?! De unde i-a venit ideea nu ştiu şi încep a o lua la rost. Aşa am aflat că, mai prin vară, când m-a vizitat, a găsit la mine o carte în care era descris modul în care se poate construi o afumătoare. Începe a mă implora, pentru că ea vrea să afume slăninuţele, că nu are unde şi că vrea să le facă până în Crăciun, când vine soţul ei acasă, şi alte multe motive. Ştiam cartea veche de peste 50 de ani, în care erau o mulţime de schiţe cu explicaţii pentru cei care doreau să-şi construiască singuri un coteţ, o afumătoare, să schimbe coperta unei cărţi şi alte lucrări casnice pe care le puteau face orice mâini îndemânatice. Încep a căuta şi găsesc minunea de carte. Răsfoiesc şi văd schiţele cu explicaţiile necesare construirii unor afumători. Bucuroasă că aveam să-mi fac prietena fericită, îi telefonez şi mă angajez să o ajut în confecţionarea minunii de afumătoare. De cum am ajuns, Eva mă şi luă în primire încă de la poartă. Am intrat în casă şi ne-am apucat de răsfoit cartea. A pus şi de o cafeluţă, aşa de încurajare şi stimulare a constructorilor. Citesc cu glas tare, ca să audă şi ea. Un tip de afumătoare folosea fum cald, adică slăninuţele se puneau direct deasupra focului ce scotea fum, iar celălalt tip folosea fum rece. Ambele tipuri aveau schiţe şi îndrumări amănunţite pentru a fi construite de orice ageamiu, ceva în genul nostru. După ce ne-am dumirit, m-a dus în cămară să-i admir frumuseţile de slăninuţe, care aşteptau cuminţi momentul în care vor fi "aurite" de fum. Eva se fandosea şi vorbea cu fiecare în parte de parcă erau nişte vietăţi foarte delicate. Am ciupit-o de braţ, ca să-şi revină, şi ne-am întors în bucătărie să hotărâm pe care dintre cele două tipuri de afumătoare aveam să-l construim. Primul tip, cel cu fum fierbinte, nu intra în discuţie, pentru că Evei i se părea că slăninuţele erau în mare pericol de a se subţia. După dezbateri ne-am hotărât să construim cel de al doilea tip, cel cu fum rece. Excelent! Slăninuţele nu se mai topeau şi nici probleme cu pânditul focului noaptea nu mai erau.Eva a sărit imediat ca să aducă tot ce era necesar pentru construirea minunii de afumătoare. A dibuit într-o magazie două cazane metalice, a montat bormaşina, a luat un târnăcop şi două cazmale. Ne-am dus de colo până colo, prin curte, prin spatele casei şi chiar în grădină. Nici un loc nu o putea mulţumi pe Eva. Eee, până la urmă am găsit un loc ce a mulţumit-o pe deplin.

MESERIAŞELE Am început treaba. Eva a dat găuri cu bormaşina în cazanele din metal, în timp ce eu am săpat o groapă, cea în care urma să ardă lemnele. Groapa trebuia să aibă diametrul mai mic decât cel al cazanului şi adâncimea de vreo 40 de centimetri. Am măsurat şi avea! Buuuun! De la groapă, Eva a săpat un şanţ lung de un metru şi jumătate, adânc de 20 de centimetri, chiar din buza gropii făcute de mine. Acest şanţ avea să fie acoperit cu un scânduroi, pe care l-a găsit Eva în grădină. La capătul celălalt al şanţului am făcut o altă groapă, adâncă tot de 20 centimetri, adică la acelaşi nivel cu şanţul, dar la fel de rotundă ca prima, conform indicaţiilor din carte. După aproape două ore, instalaţia era gata. Eva a adus nişte bare din fier-beton, un braţ de lemne şi o pungă cu mălai. Am întrebat-o ce face cu mălaiul şi mi-a zis că ştie ea de la un cumnat că dacă pui mălai în foc, fumul este roşcat şi face afumătura aurie. O ajut să facă focul în groapa mai adâncă. Deasupra şanţului montează scânduroiul şi-l astupă perfect. Curând încep să apară fuioare de fum şi Eva pune peste groapa cu foc unul dintre cazanele găurite, cu gura în jos. Eva s-a repezit la celălalt capăt al şanţului şi aştepta ca un fuior de fum să apară. N-a aşteptat mult şi a năvălit peste mine să mă pupe. A zbughit-o în cămară, de unde a venit cu un lighenaş în care se aflau preţioasele slăninuţe, legate cu sfori. Le-a vârât câte trei pe barele de fier-beton montate prin găurile de la celălalt cazan, atârnându-le deasupra gropii fumegânde. Tot fumul ce năvălea prin şanţul acoperit ieşea în cazanul cu slăninuţe, iar după ce le împresurau, cel care mai avea putere se strecura, prin găurile din cazan, afară. Eva, fericită, a alergat să pună un alt braţ de lemne pentru ca să întreţină fumul. După ce s-a asigurat că totul este în regulă, am mers în casă, ne-am spălat, am ciugulit câte un cârnăcior pe varză călită, am mai discutat una alta şi am plecat acasă cu sentimentul datoriei împlinite. A doua zi, nici nu mi-am băut bine cafeaua că sună telefonul. Eva cu o voce behăită îmi zice că mă roagă să trec pe la ea cât de repede pot. Am luat autobuzul şi am ajuns la ea destul de repede. Minunata instalaţie încă mai funcţiona. Când am intrat în casă, dar mai ales în bucătărie, un miros greu de fum m-a izbit de cum am deschis uşa. O întreb ce-i cu fumul ăla şi Eva, cu lacrimi în ochi, începe să-mi explice, printre accese de tuse, că fumul de la minunata instalaţie îi intra în casă, pentru că fusese construită suficient de aproape de orificiul de evacuare a aerului de la hotă. Şi ce are a face, dacă e de la hotă?, întreb eu nedumerită. Îmi explică Eva cum că a scos filtrul hotei şi că a uitat să cumpere altul, iar fumul care ieşea dintre slăninuţe se vâra pe gura burlanului de la hotă umplându-i bucătăria şi casa de miros greu. Am întrebat-o ce-o să facă şi mi-a zis că mai are un rând şi gata, dărâmă instalaţia şi face alta pentru că e prea aproape de casă. S-a ridicat şi mi-a arătat plină de mândrie şase slăninuţe afumate, dar nu prea aurii, după părerea mea, dar extrem de aurii după a ei. Şi, unde mai pui că nu erau nici subţiate, mi le lăuda ea, cu ochii mijiţi plini de dragoste.

Ioana mititica

2010-02-17T04:20:00.000-08:00

Îi era silă de tot ce se petrecea în jurul său, era nemulţumită de toţi şi de toate. Nu-şi găsea locul. Era obosită. Ochii i se împăienjeneau, dimineaţa era mizerabilă pentru că o durea tot corpul şi abia se târa până la bucătărie ca să-şi facă un ceai şi o cafea. După ce şi-a băut ceaiul şi cafeaua parcă a început să-şi revină, dar senzaţia de greaţă nu dispărea.

Era ceva ce o nemulţumea atât de tare, încât o bloca la o cotă negativă şi nu reuşea să treacă de zero. Pe suflet avea obida aceea care nu-i dădea pace. Şi-a mai făcut o cafea şi a luat-o în dormitor. Simţea nevoia să stea în pat, să se odihnească, să adune forţe noi şi să se izoleze de toţi. Încă două sorbituri calde de cafea şi gândul o duse cu ani în urmă şi, treptat, mai aproape, mai aproape... Ca într-un film se derulau amintirile şi-şi revedea familia, şi pe cei dragi, şi pe cei mai puţin dragi, şi pe cei care au ajutat-o, şi pe cei pe care i-a ajutat... Clic! Aici, ceva i-a întrerupt filmul, apare obida. Şi îşi zise proverbul cu facerea de bine. Înjură scurt, birjăreşte, şi mai soarbe din cafea. Hm! Parcă îi e mai bine, dar obida este tot acolo. Se hotărî să depene în gând toate momentele sărbătorilor abia trecute, convinsă fiind că undeva s-a strecurat un eveniment cât de mic, dar care i-a dat existenţa peste cap. Crăciunul l-a făcut acasă, înconjurată de prietene şi de doi copii şi o nepoată. Revelionul l-a făcut tot acasă, dar cu prietenele şi cu nepoţica. De Sfântul Vasile au fost la vecina de la etajul V, pentru că-l serbau pe bărbatul său. Pe două ianuarie, au fost la Silvestru, avocatul de la trei, care le-a invitat de ziua lui. De duminică şi până de Bobotează s-a tot odihnit şi a tras la ceaiuri de s-a subţiat tot colesterolul şi grăsimea depusă. Cu o zi înainte de Bobotează a ţinut post negru. Numai starea de spirit nu se schimbase. Ce o enerva cel mai mult era că nu-şi amintea dacă cineva o supărase în vreun fel.

Amărăciune. A terminat de băut cafeaua şi s-a dat jos din pat. S-a schimbat în hainele de casă şi s-a dus la bucătărie. Ştia că singurul remediu era să pregătească ceva bun. Ceva bun?! La ce mai folosea? Îi rămăseseră trei cozonaci neatinşi, treizeci de sarmale le-a vârât în congelator, cârnaţii la fel, peştele l-a dat vecinei, salata a pus-o la borcan şi a dat-o Angelei, femeia de serviciu, tortul l-a împărţit pe la prietene... I-a rămas doar puţină ciorbiţă de pui şi o pulpă de curcan. Cine să mănânce câtă mâncare făcuse?! Doar ea şi alte patru tinere babe cu moşii din dotare? Fiecare cu problemele ei de sănătate, fiecare cu moşul ei, tot cu probleme de sănătate, şi fiecare cu problemele copiilor. Halal adunătură! Pentru cine să pregătească ceva bun? E Sfântul Ion şi n-are pentru cine să facă o prăjitură măcar. Se aşeză pe scaun şi încercă să-şi amintească cine din familie poartă numele de Ion. Nimeni! Nici urmă de Ioni sau Ioane în familia ei! Aşa ceva mai rar... Hm! Poate din cauza asta era aşa de otrăvită la suflet în dimineaţa asta. Chiar e de mirare cum de nu-i nici un Ion într-o familie aşa de stufoasă ca a ei! Încercă să şi-i amintească pe toţi cei pe care-i ştia, cam până la străbunici, străunchi şi strămătuşi etc. doar, doar o găsi unul care să se cheme Ion. Şi în cinstea lui să pregătească o prăjitură minunată. Aş! Nici unul! Iar ăştia din ziua de azi nici vorbă. Ce Ion sau Ioana? Ce Gheorghe sau Gheorghiţa? Sau Niculae? Nimic. Doar Andreea! Dacă strigi în autobuz: Andreea! Îţi răspund jumătate dintre pasagere. Dacă strigi Alex, cealaltă jumătate, parte bărbătească, răspunde prezent. Nume la modă!

Mare petrecere. Deodată sună telefonul. N-avea chef de nimeni. Se ridică de pe scaun şi simţi mii de ace care o înţepau în piciorul stâng. Se îndreptă mai bine pe picioare şi se duse la cămară. Telefonul se opri. Deschise uşa şi începu a trece în revistă toate borcanele care-i cădeau sub ochi. Le studie scurt, cu privirea pătrunzătoare a cunoscătorului, şi trecu la borcanele cu murături. Era acolo unul mic, pântecos, numai bun pentru dulceaţă, doar că ea îl umpluse cu patru gogonele mici, câteva feliuţe de morcov şi o felie subţire de varză roşie. Zeama de la murături era roz-transparent, ademenitoare. Îl deschise şi sorbi din zeama minunată. Se aşeză iar pe scaun, cu gândul aiurea, la nişte sărăţele, nişte fursecuri, nişte prăjituri de casă, ceva simplu şi uşor de făcut. Se ridică şi puse pe masă borcanul cu făină şi deodată sună interfonul. Se duse plină de nervi şi ridică receptorul. Se auzi vocea nepotului, singurul care lipsise de la petrecerea de Revelion. Apăsă butonul şi-l lăsă să intre. Curând apăru la uşă cel mai mic fiu al fratelui ei. "Mititelul" care avea pe puţin doi metri înălţime, roşu la faţă de aerul rece de afară, îi zise timid:

- Tanti, am venit să vă spun că Mihaela a născut, acum, la patru dimineaţa, o fetiţă. Are patru kilograme şi cincizeci de centimetri lungime. Şi... e frumoasă! Am botezat-o Ioana, că e... de Sfântul Ion născută..., bâiguia el a motivare pentru abaterea de la numele modern.

- Bravo, mă, băiatule! Bine ai făcut! Ambele! Şi fata, şi numele! Dă să te pup!, şi-l trase de mână în jos, ca să-l pupe îndesat, plină de încântare. Băiatul, fâstâcit, fericit şi obosit de nesomn, se lăsă pupat şi apoi se scuză că trebuie să plece.

De cum închise uşa după el, se îndreptă din şale şi se apucă frenetic de pregătit "ceva bun". Ce gânduri negre? Ce obidă sau cotă cu minus la moral? De cum scoase ultima tavă cu fursecuri parfumate şi le puse pe platou, se şi gândi să le adune pe tinerele babe şi pe cine o mai prinde în zonă ca să le facă cinste şi ceva petrecere scurtă de o Ioană mică, mititică, prima din familia ei. La mulţi ani!

Scrisoare

2010-02-17T03:34:00.000-08:00

Dragă Moş Niculae,Vă scriu pentru prima dată, deoarece acum doi ani şi nici anul trecut nu ştiam să scriu prea bine, de ziua Dumneavoastră. Ştiu că ceilalţi copii nu trimit scrisori de această zi, ei trimit doar de Moş Crăciun. Eu vă scriu pentru că aş dori ca şi bunica mea, Elisabeta, să primească un dar de la Dumneavoastră. Ea nu primeşte niciodată daruri. Nici de ziua ei. Ea zice că este bătrână, dar face treabă pentru toată familia noastră. Nu este bătrână aşa rău, ca bunica lui Alex, şi eu o iubesc mult de tot. Are grijă de mine, face curăţenie în casă, spală rufele la maşină şi apoi le calcă. Cel mai bine calcă rufele lui tati, care trebuie să poarte haine foarte curate şi călcate, pentru că e şef la o firmă. Şi mami şi eu avem haine curate şi călcate de bunica. Ea face cea mai bună mâncare. Bunica mă ducea la grădi când eram mai mic, iar acum tot ea mă duce la şcoală. Unii colegi râd de mine, dar eu stau mai departe de şcoală. Şi, câteodată, facem şi lecţiile împreună. Ea nu se mai pricepe la lecţiile astea de acum, pentru că pe vremea ei se făcea şcoală mult mai serioasă. Acest lucru să nu-l consideraţi rău, pentru că ea a prins alte vremuri. Dar ea m-a învăţat să scriu şi mă ajută să înţeleg unele lecţii şi sensul la cuvinte, pentru că mami şi tati vin foarte târziu acasă. Pentru bunica este foarte greu, mai ales că o dor picioarele şi câteodată i se pun cârcei, aşa ca atunci când te doare rău şi ţi se răsucesc şi se strâmbă degetele. Îi fac frecţie pe picioare şi aproape imediat îi trece. Trebuie să-i mai fac şi frecţie la ceafă. Mai ales sâmbătă dimineaţa, când venim de la piaţă. Intrăm încet în casă, să nu-i trezim, şi ea se aşază pe scaun, iar eu o frec pe spate, că nu mai poate să respire de durere. Cum îi trece începe să facă mâncare. Până se scoală mami şi tati, noi am terminat treaba. O ajut şi eu şi bunica zice că-i creşte inima când vede cât sunt de harnic. Da, dar mă gândesc să nu-i facă rău, pentru că ştiu că ia medicamente şi pentru inimă. Vecina, doamna doctor Cristina, i-a zis că ar trebui să nu mai facă nimic şi să se îngrijească puţin, şi atunci bunica plânge. Dar pe urmă, după ce pleacă vecina, bunica face curat. La noi în casă totul este foarte curat. De Sărbători, adică de Sfântul Crăciun şi de Anul Nou, mami şi tati vor pleca cu prietenii ca să petreacă. Eu rămân cu bunica. O să fim fericiţi, numai noi doi. Şi până acum am petrecut numai noi doi. E foarte frumos şi bunica îmi povesteşte cum era când eram mic şi cum mă bucuram când primeam cadouri de la mami a mea care a murit. Bunica o iubeşte şi pe mami de acum, care este foarte frumoasă şi care ne iubeşte, numai că munceşte mult şi n-are timp. Tati este foarte serios şi bunica zice că cere prea mult de la cei din jur şi n-are timp nici de noi. Mami plânge câteodată şi bunica o mângâie şi-i zice să aibă răbdare. După aceea şi bunica plânge, la bucătărie. Eu o văd mereu când plânge. I-a zis o dată lui tati că s-a schimbat şi că nu mai este copilul pe care l-a născut şi l-a crescut. Tati s-a supărat şi i-a zis că vremurile s-au schimbat şi că viaţa este mult mai grea decât cea de pe vremea ei. Bunica i-a zis să plece de acasă şi să ne lase în pace. Asta este un lucru foarte rău. Dar, vă rog, să nu ţineţi cont, pentru că bunica l-a iertat. L-a certat aşa cum face o mamă. Cred că tati a făcut un lucru urât atunci. Pe urmă bunica s-a dus la mami şi i-a pus comprese, pentru că a căzut şi s-a lovit la obraz. Bunica o mângâia şi plângeau amândouă. Mami de durere, dar şi bunica zicea că o doare inima. I-am adus doctoria şi i-a mai trecut. Mami nu s-a dus la serviciu şi am stat acasă toţi trei. Am făcut lecţiile cu mami şi bunica ne-a făcut cornuleţe. Apoi am frecţionat-o, pentru că o dor degetele. S-au făcut foarte noduroase. Şi părul ei este foarte alb, cel mai alb şi lung. Îl împleteşte într-o coadă şi-l prinde la ceafă într-un coc. E frumoasă aşa cu părul prins. I se văd ochii albaştri. Tati îi zice să se tundă, că e modern şi o mai întinereşte. Bunica îl ceartă din ochi. Nici de asta să nu ţineţi cont, pentru că bunica nu mai poate să suporte unele vorbe, e bătrână. Am uitat să vă spun ce aş dori să primească bunica în dar. Mi-a zis ea odată că i-ar prinde bine un trening din acela de bumbac, pufos în interior, pentru că îi e frig la picioare, chiar dacă îşi pune ciorapi. Vrea să facă treabă în trening. Bluza să se încheie cu fermoar, ca să poată să şi-o scoată repede când se înăbuşă, că o ţine în piept o durere, mai ales când tati vine acasă prea târziu. Şi poate puteţi să-i aduceţi şi o savarină mare, pentru că mi-a zis ea odată că ar mânca o savarină mare cât un tort. Am râs, pentru că ea mănâncă foarte puţin. Dacă dumneavoastă credeţi că e prea scump, vă rog să nu-mi aduceţi mie nici un dar şi să-i cumpăraţi bunicii trening. Nici mami nu se supără dacă nu primeşte nimic, numai ca să-i faceţi bunicii primul dar. Când îl va găsi bunica, noi vom fi pregătiţi şi cu doctoria, ca să nu se înăbuşă, că ea şi când se bucură se înăbuşă. Şi, dacă aveţi, bunica zicea că-i mai trebuie câţiva ani ca să mai trăiască până termin liceul şi o să mă descurc singur. Atât vrea. Nimic mai mult! Vă rog să nu vă supăraţi şi să puneţi cadoul în cizmele bunicii. Le fac eu cu cremă, fără să mă vadă şi le pun mai lângă uşă, ca să vă fie mai uşor. Nu uitaţi de savarină!Vă mulţumesc şi am să pun scrisoarea, astă seară, la geamul din dormitorul lui tati, ca să nu o vadă bunica, până o găsiţi Dumneavoastră.

Revenire în forţă

2009-05-18T01:55:00.000-07:00

Nu știu de ce, dar parcă s-a lăsat o liniște peste bucătăria mea. Și o pace în suflet. S-au dus Sărbătorile Pascale și o împlinire a pus stăpânire pe casă. Ceva nou. Până și porumbeii de la fereastra bucătăriei și-au schimbat penele, cu unele noi, strălucitoare.
Bucătăria mea parcă-i vrăjită! Parcă un nou orizont s-a deschis. Probabil. Aşa mi se pare mie. Oricum, mă străduiesc să aduc aceeaşi stare de bine şi în sufletele şi organismele din familia mea. Aşa că, păzea colesterol, diabet, cârcei, dureri de picioare şi de mijloc, amar în gură şi tehuială matinală! Am să joc pe voi! Am să vă fac praf cu toate armele mele! Cum, care arme? Am un arsenal întreg! Mulţimi de reţete de supe, salate, mâncăruri, deserturi şi băuturi răcoritoare, întăritoare care mai de care mai sănătoase şi mai gustoase! Toate acestea, cu ajutorul imaginaţiei şi mai ales al curajului luptătorului de partea unei cauze nobile, pot fi înmulţite şi îmbunătăţite, pentru satisfacţia celor care le mănâncă (Nu "le consumă"! E prea comercial!). Important este să ai pentru cine să le prepari!
DEGEABA
Ştiţi care este cea mai mare supărare a celui care face mâncare (Nu "prepară"! E prea industrial!)? Să aibă parte de un consumator care mănâncă şi atât! Sau, mai simplu spus, care se îndoapă, pentru că îi este foame şi trebuie să mănânce! Ăsta mănâncă orice-i dai! Nu contează! Tu-i pregăteşti ceva deosebit, iar el nici nu observă. Înghite, se înroşeşte, râgâie, transpiră, înghite mereu, plescăie, bea apă şi împinge farfuria din faţa lui, după ce a golit-o. Îşi întinde picioarele pe sub masă, se lasă pe spate cu scaunul, se scobeşte în dinţi, mai bea apă sau vin, îşi trece mâna peste gură, începând de la nas spre bărbie, se mângâie pe burtă şi-şi caută batista în care-şi suflă "trompa" satisfăcut că a "făcut-o şi p'asta"! Un individ ca ăsta îţi înmoaie tot elanul! Mult mai moale decât ar reuşi Cocolino! Te umple, pur şi simplu, de lehamite! Dar, dacă ai parte de o familie sau doar un soţ, un tată, o mamă, un copil pentru care găteşti şi-ţi arată mulţumirea, eşti alt om!
SATISFACŢII
Cu un soţ care amuşină aburul supei şi o soarbe ca pe o poţiune, după care nu mai scoate un sunet decât atunci când îţi mai cere "doar o jumătate de polonic!" şi, când i-l pui plin, dă din cap mulţumit, fără proteste, nu eşti în stare să faci orice ca să-i prepari tot ce-i place? Când îi spui tatălui că-i faci o supică din aripi de curcan, cu găluşte şi mult pătrunjel verde, iar la felul doi, din cărniţa de curcan îi faci un sos cu roşii, uşor piperat, numai bun cu o salată de verde, bine tocmită cu puţină sare şi ulei, fără acreală, că n-are voie, pentru care el lasă, în plata Domnului, pe tablagiii din parc şi vine acasă cu trei flori ascunse în haină, nu eşti în stare să-i prepari tot regimul cât mai gustos şi mai apetisant? Dar mama? Biata de ea, abia merge dimineaţa! O dor picioarele, şalele şi încheieturile mâinilor. Supele ei, fără sare, nu mai sunt aşa de serbezi dacă-i pui mai multă verdeaţă. Şi ceaiurile. Călduţe şi cu un strop de lămâie, parcă nu mai au gust rău. Piureul pentru ea trebuie să fie cremos, amestecat cu puţin morcov şi păstârnac, să-i dea gust şi parfum care să-i abată gândul de la sare. Iar când reuşeşti să-i prinzi privirile senine, care-ţi mulţumesc, nu-i aşa că te-ai duce până în Japonia să-i faci rost de legume, dacă nu s-ar găsi pe la noi? Însă cele mai mari satisfacţii ţi le dau copiii. Ei nu ştiu să ascundă ce nu le place. Ei, dacă nu-ţi spun din prima, măcar prin faptul că-ţi fură din prăjitură, tot îţi arată că n-ai muncit degeaba. Când pui copilul în faţa farfuriei cu ciorbiţă şi-l vezi cum se străduie să adune cu lingura ultimul zarzavat şi scoate limba în timp ce încearcă mereu, până intervii tu şi-l ajuţi, nu-ţi propui să-i faci cele mai gustoase ciorbiţe? Când mănâncă, fără să scoată un sunet, trei sarmale cu smântână şi-l întrebi dacă-s bune, iar el dă doar din cap, preocupat să nu-i scape nici un bob de orez, nu crezi că poţi să spui c-ai rămâne la cratiţă toată viaţa? Dar la prăjiturile de casă? Când îi înnebuneşti pe toţi cu "parfumuri" divine, de esenţe de rom şi vanilie, iar mirosul prăjiturii se strecoară perfid până la vecini şi toţi ai casei degustă plini de încântare, nu simţi cum îţi creşte inima de bucurie, chiar dacă pentru tine abia dacă mai rămâne o bucăţică? Ei bine, cu asemenea arme poţi lupta şi poţi învinge uşor! Numai să vrei! Eu am să lupt! Mai ales după petrecerile de Sf. Gheorghe, Sf. Valentin, Cuvioasa Elisabeta şi lâncezeala duminicii după Paşte, am de gând să-i tămăduiesc pe toţi ai mei. Îi trec pe supe, legume proaspete, peşte şi carne de curcan! Tiptil, tiptil îi subţiez pe unii, îi vârtoşesc pe alţii şi pe toţi îi fac mai sănătoşi şi mai voioşi. Eu mă voi simţi o împărăteasă în Bucătăria mea. Ba, chiar am să-mi fac şi o poză, în care voi avea ca sceptru polonicul, şorţul va fi ca un pieptar mai lung şi voi sta în dreptul aragazului, cu mâna stângă pe oala mea de lut, pentru sarmale! Şi dacă m-oi zărghi de tot şi voi întinde gluma, îmi voi pune şi-o coroană din suportul pentru fiert în abur de la oala sub presiune! Mi-am intrat iar în mână! Cu forţă! Păzea piaţă! Păzea tarabagii! În Bucătăria mea, se fac minuni! Şi poveştile-s adevărate!

Minunile Maicii Domnului, povestite de bunica

2009-05-18T01:41:00.000-07:00

Cu mulţi ani în urmă, bunica îi spunea nepoatei sale că, după ce a mâncat, trebuie să cureţe masa şi să dea firimiturile rămase la păsări sau la un animal, nu la gunoi ori aiurea. Masa trebuie să rămână curată.

Altfel, Maica Domnului va sta în genunchi, în dreptul mesei unde a mâncat, şi va plânge şi se va ruga la Domnul ca să-i ierte păcatul făptuit. O dată, de două ori, i-a zis la fel, în timp ce ştergea masa şi aduna firimiturile în locul ei. Până într-o zi când, după ce a mâncat, copila a fugit repede din bucătărie, a închis uşa, s-a aşezat în dreptul geamului, ascunsă de perdea, şi s-a pus la pândă. Nu ştie cât a stat acolo încordată ca un arc, dar, la un moment dat, în faţa mesei plină de firimituri şi vase, aşezată în genunchi, acoperită cu un văl, din cap până în podea, şedea o Doamnă, aplecată uşor, cu mâinile împreunate a rugă şi ochii închişi. I s-a părut că plânge! În sala mare intră bunica şi o surprinse în timp ce trăgea cu ochiul prin perdea. Fetiţa tresări şi speriată i-a sărit în braţe. "A venit! Am văzut-O! Era acolo şi se ruga!" Tremura şi-i povestea bunicii tot ce văzuse. Bunica o mângâie şi-i spuse că e cazul să se schimbe şi să fie mai ascultătoare. Au trecut ani şi copila, acum o domnişoară, într-o zi friguroasă de martie, o ajuta pe bunica la ales fasole. Aşezate amândouă mai aproape de soba dogoritoare, alegeau cu spor şi povesteau. Din una în alta, bunica îi spuse fetei că avea să vină pe la ele unchiul Vasile, din Moldova, pentru o noapte. Unchiul Vasile avea să plece la Istanbul, ca să fie de Paşte şi de Izvorul Tămăduirii la o biserică din Constantinopol. Acolo, la biserica aceea, s-a făcut bine de boala de piele pe care o avea. Fata era numai ochi şi urechi. Bunica a continuat: "Acolo, într-o localitate, Niceea, aproape de marele oraş Istanbul, este Biserica Maicii Domnului, unde merge Vasile. Cu foarte mulţi ani în urmă, Maica Domnului a făcut o minune şi de atunci mereu altele. Se spune că un bărbat, numit Leon, a întâlnit un orb care s-a rătăcit şi l-a luat să-l călăuzească. Într-un anumit loc, orbul a fost cuprins de sete şi Leon a căutat apă şi n-a găsit. Necăjit, se întorcea unde-l lăsase pe orb, dar, deodată, a auzit un glas care-i spunea încotro să caute şi ce să facă. A găsit apă, cam tulbure, dar el tot i-a dat orbului să bea şi l-a spălat la ochi cu ea, aşa cum a fost învăţat. Atunci orbul a deschis ochii şi a văzut! Orbul l-a crezut făcător de minuni, dar Leon i-a zis că nu el, ci Maica Domnului a făcut Minunea, l-a sfătuit unde să caute şi ce să facă. Orbul a spus şi altor oameni bolnavi de Minunea Maicii Domnului şi de Izvorul Tămăduitor şi ei se duceau pâlcuri, pâlcuri ca să se vindece de bolile ce le aveau şi se vindecau. După un timp, Leon a ajuns împărat şi pe locul unde era apa cea tămăduitoare a înălţat o Biserică mare în cinstirea Preasfintei Maici a Domnului, unde merg şi acum oameni bolnavi ca să se vindece. Acolo preoţii sfinţesc Agheasma mică. Fratele meu Vasile era bolnav de o boală grea, de piele, care-i cuprinsese aproape tot corpul. Un preot de la Iaşi l-a sfătuit să se ducă la Izvorul Tămăduirii de la Niceea, în Turcia. Şi aşa a făcut. A stat acolo patru luni şi s-a întors sănătos!", mai zise bunica. Fata întrebă: "Şi, de ce se mai duce?". "Ca să se roage şi să mulţumească Maicii Domnului pentru minunea făcută lui şi să contribuie cu ce poate la îngrijirea şi hrănirea celor bolnavi care se află acolo. Aşa se cade! Ce n-au putut face doctorii, a făcut Maica Domnului prin apele Izvorului Tămăduitor", o lămuri bunica şi tăcu. Fata îşi aminti de viziunea din copilărie şi îşi întări credinţa.

Hadise – frumoasa de pe podiumul "de foc"

2009-05-18T01:19:00.000-07:00

De curând, mai precis sâmbătă, 11. aprilie a.c., la ora 18.00, a avut loc la Ambasada Turciei, o conferinţă de presă, oferită de Excelenţa Sa, Doamna Ambasador Ayse Sinirlioglu, cu ocazia unui turneu de promovare a reprezentantei Turciei, la Eurovision 2009, cântăreaţa Hadise.

Excelenţa Sa ne-a primit cu aceeaşi căldură, etalându-şi rafinamentul vestimentaţiei şi al manierelor, purtând discuţii amicale şi interesându-se dacă fiecare participant este mulţumit, dacă are nevoie de ceva, dacă totul este în regulă. În atmosfera familială creată de Doamna Ambasador şi-a făcut apariţia o domnişoară blonduţă, îmbrăcată cu o haină modernă cu model lipsit de ostentaţie, însoţită de câteva persoane. Domnişoara a cerut permisiunea de a se schimba de haină şi deodată şi-a făcut apariţia... Hadise!

NU VORBEŞTE FLAMANDA! Hadise Açykgöz, cea modestă, a fost întâmpinată cu încântare de toţi reporterii, ziariştii şi membrii ambasadei. Doamna Ambasador a prezentat-o şi curând domnişoara cu o ţinută decentă, a mers la pupitrul de la care a trebuit să răspundă întrebărilor reporterilor şi să suporte bliţurile aparatelor de fotografiat. A fost întrebată, despre activitatea ei şi le-a răspuns la obiect. Au întrebat-o despre viaţa ei intimă şi aici, n-a mai răspuns la fel, confirmând faptul că nu-i place să-şi dezvăluie viaţa personală şi mai ales relaţiile amoroase. Normal, toţi văd doar artista, nu şi turcoaica! În turcă, în engleză, dar şi în franceză, Hadise răspundea cu dezinvoltură tuturor întrebărilor, fără nici cea mai mică ezitare şi fără să gesticuleze. Mi-a plăcut foarte mult! În spatele meu, cineva a remarcat că "E prea occidentală". Are ceva deosebit Hadise: îmbină două educaţii diametral opuse, cea occidentală, ostentativă şi uşor libertină, cu cea strictă, limitativă, primită în cadrul familiei turceşti din care provine. Acest "impact" a dat un rezultat minunat: o femeie frumoasă, cultivată, manierată, discretă şi o artistă completă, o bună dansatoare, bună cântăreaţă şi unde mai pui că scrie şi versuri! Deci, numai calităţi! Cineva a întrebat-o dacă ştie şi flamanda. "Îmi pare rău, dar nu, nu ştiu!", a răspuns Hadise. "Aha! Uite dom'le că are şi defecte! Nu ştie flamanda!", îmi zic eu, vizavi de remarca "occidentală". Curând, întrebările s-au domolit şi Hadise a coborât de pe podiumul "de foc" şi a venit între noi "muritorii". Cu modestie şi francheţe tinerească, pe 22 octombrie împlineşte 24 de ani, s-a avântat în mijlocul nostru, înconjurată de suita-i discretă. Eram cu ochii pe ea! Trebuia să intru şi eu în "scenă". Ceilalţi colegi ziarişti au mai slăbit tirul întrebărilor şi s-au retras pe sofale. M-am strecurat cât mai aproape de ţinta mea. În sală şi-au făcut apariţia doi domni care purtau platouri cu aperitive şi pahare cu răcoritoare. Acesta era momentul meu! Şi, cu ajutorul doamnei Filiz Isak mi-am pregătit atacul întrebărilor care pun mereu în încurcătură pe intervievaţi. Când s-a apropiat domnul cu platoul plin de colţunaşi, Hadise, îmbiată, a luat unul. Ups! Acum te-am prins!

E RÎNDUL MEU! Nici n-am lăsat-o să înghită bine că am şi întrebat-o care este mâncarea preferată? Hadise, m-a măsurat şi, după ce a aflat ce şi cum, mi-a răspuns în turcă, normal: "Pentru că trebuie să merg în foarte multe locuri, în multe ţări şi oraşe, mănânc tot felul de preparate. Dar cel mai mult îmi plac mâncărurile pe care le prepară mama mea şi pentru că noi suntem turci cerchezi"... "Îţi place salata de pui cerchez", îi zic eu. Cu o mină uşor uimită izbucneşte în râs şi continuă: "Şi mai prepară mama, un fel de aluat în care pune carne şi face un fel de semilune pe care le fierbe", încearcă ea să-mi explice. "Adică un fel de colţunaşi de la noi", îi zic eu. "Nu prea am ocazia să intru în bucătărie. Sunt foarte ocupată!", continuă ea, cu o mină spăşită. Dar n-o slăbesc, pentru că prea se lipea de sufletul meu şi o întreb: "Din mâncarea românească ai gustat ceva?" "Da!", îmi răspunde încântată. "Am fost la televiziune, la Antena 1, unde m-au servit cu mai multe preparate dar eu am mâncat mămăligă!" "Şi?!", o îndemn eu să mă lumineze. "Mi-a plăcut foarte mult!", îmi răspunde ea cu faţa numai soare. Şi, nici una, nici două, îmi fură gândul şi-mi zice: "Ce-mi recomandaţi?", lăsându-mă fără grai. Cred că ia plăcut chestia asta. Iar pe mine m-a încântat şiretenia privirii şi alintul din vocea ei. Am făcut o mină mofluză şi i-am zis: "Sarmale! În foaie de varză murată. Poate fi şi varză nouă dar trebuie opărită! Nu din astea!", şi le arăt pe cele de post, în foi de viţă, de pe platoul care se strecura discret sub nasul nostru. Hadise a refuzat drăguţ. "Ardei umpluţi, tochitură moldovenească", îi mai zic eu. Domnişoara s-a aplecat puţin în faţă şi, cu ochi iscoditori şi atenţie mărită încerca să pătrundă dincolo de traducerea doamnei Filiz, amuzată de situaţie. Platoul cu mici prăjiturele cu specific turcesc, adică însiropate şi duuuulci, au ajuns lângă noi. Hadise a refuzat, mulţumind politicoasă. Eu, nu! Am luat o prăjiturică aşa, pentru a trăi o nouă experienţă gastronomică. Mi-a plăcut. Am simţit privirea ochilor de tăciune ai Excelenţei Sale şi am intuit că se schimba programul. Da, Hadise avea de continuat programul în sala de alături sub camerele de luat vederi prezente la conferinţa de presă. Mi-am luat rămas bun de la Hadise şi i-am urat succes în toate! Şi am asigurat-o că o voi păstra în suflet! Înconjurată de staful cel discret, a dispărut în mijlocul aparatelor de filmat. Mi-am luat rămas bun de la Doamna Ambasador şi de la ceilalţi. Am plecat grăbită, ca nu cumva să observe cineva că am furat, şi am ascuns în suflet, o părticică din măreţia plină de căldură a atmosferei pe care Excelenţa Sa reuşeşte să o creeze.

O virgulă mi-a ucis cozonacul

2009-04-10T09:34:00.000-07:00

Mulţi ani, din viaţa mea de gospodină, am suferit pentru că nu ştiam să fac... cozonac! Nici nu vă imaginaţi cât de mult mă enerva acest lucru. Mândria îmi era lezată rău, mai ales când, cu diferite ocazii, unele dintre cunoştinţele mele, fete de la ţară care habar n-aveau să facă o savarină, un tort, o mascotă etc., îmi fluturau pe la nas minuni parfumate de cozonac: felii groase de un deget, aurii, cu miez de nucă, cu stafide, cu mac sau pască pufoasă cu brânză de vaci şi stafide.

Necazul meu era şi mai mare, pentru că bunica era campioană mondială la cozonaci, dar eu, ultimul exemplar feminin al familiei, am ignorat cozonacul din cauza manoperei elaborate şi obositoare la care eram supusă. În sensul că trebuia să ţin de covată în timp ce bunica frământa. Cu toate că ingredientele erau adăugate sub nasul meu, nici că-mi păsa de ele, mintea-mi zbura la joacă. Anii au trecut, bunica nu a mai fost, iar eu am rămas cu educaţia găurită la capitolul dulciuri. Colegele mele erau campioane la cozonaci! Le uram!
După ce am alergat să fac rost de toate ingredientele, într-o zi, cu o lună înainte de Paşte, am rugat-o pe una dintre ele să mă înveţe cum să fac cozonac. Şi am început prin a scrie de zor ingredientele, apoi modul de introducere în procesul tehnologic. Dezamăgire totală a fost când am ajuns la frământat. Partea asta mă termina, pur şi simplu! Orice, numai frământat mult timp nu! Aşa că am renunţat şi, necăjită, mă văitam altei gospodine. În timp ce noi măcăneam pe tema dată, o colegă de la un alt serviciu mă aude şi-mi zice: "Ce fră mântat dragă? Îţi dau eu o reţetă ieftină, cu doar trei ouă, care se face repede şi nici nu trebuie să frămânţi, de să leşini pe covată!."
Am simţit că cineva mi-a pus mâna pe cap. M-am ţinut după ea, până în birou, unde mi-a dictat reţeta. Eu am scris cam aşa: un kilogram de făină, trei ouă, o cană de zahăr, un pachet mic de drojdie, o sticluţă esenţă de rom, o linguriţă de sare, 0,500 l lapte şi 3/4 pachet de unt, 3/4 cană ulei. Mi-a spus cum să procedez, adică să fac maia din drojdie, o linguriţă de zahăr şi două linguri de făină cu ceva lapte, s-o las la dospit, apoi s-o amestec cu ouăle, bătute cu zahărul şi sarea, să adaug laptele călduţ şi făina, apoi, în timp ce frământ totul, să torn câte puţină grăsime topită şi călduţă. Gata. Când obţin o cocă o las la crescut, la cald, în vasul acoperit cu un prosop. Când s-a dublat la volum pot să fac, după imaginaţie, cozonaci şi restul ştiu şi eu că doar am mai văzut cum se fac.
Fericită, nevoie mare, şi convinsă că voi face totul aşa cum trebuie, m-am dus acasă. Cozonacul de probă trebuia făcut acum, pentru ca de Paşti să mă prezint cu ceva care să le uluiască! Aşa că am executat întocmai reţeta, ce s-a manifestat conform descrierilor colegei. Cei doi băieţi ai mei aşteptau, cu pofta în gât, minunea. Ah! Şi mirosea atât de bine! Cred că m-au înjurat toţi vecinii!
După 45 de minute, deschid cuptorul şi... stupoare! Cozonacii minunaţi se transformaseră într-o chestie ciu dată, cu aspect de ciomag ce gâlgâia în grăsime! I-am scos şi i-am lăsat la răcit. Nici nu-mi vine să spun ce deziluzie era pe capul fiilor mei! M-a cuprins o uriaşă furie, ce avea ca obi ect direct bâtele-cozonaci şi colega mea.
A doua zi, cu una dintre bâtele-cozonaci în sacoşă, m-am prezentat la birou. Am sunat-o pe colegă şi am invitat-o să-mi recepţioneze opera. A venit zburdalnică şi radioasă. A intrat pe uşă şi am întâmpinat-o fluturându-i bâta deasupra capului. Ea s-a ferit sprintenă, evitând bâta, şi m-a întrebat uimită ce-am cu ea. Cum, ce am? Şi i-am arătat, de aproape, rezultatul reţetei sale. Atunci mi-a zis să-i arăt ce-am scris. I-am arătat şi mi-a zis că am greşit la grăsime. Am pus virgulă între cantitatea de ulei şi cea de unt! Am pus virgulă în loc de "sau" (adică "ori"). Una din două! Iar eu le-am pus ulei şi unt. Normal că a început să colcăie aluatul în grăsime! Eu am certat-o pentru că nu mi-a zis bine, dar ea mi-a zis: "Dragă, de unde să ştiu că eşti aşa de boambă?."
Iată cum s-a demonstrat încă o dată importanţa unei virgule!
Ofticată pentru că a trebuit să-mi recunosc neatenţia, am refăcut reţeta, mai târziu, pentru că a trebuit să-mi fac iar rost de ouă şi unt. Dar de atunci fac un cozonac rapid şi bun! Şi-i mulţumesc din suflet colegei Emilia Marian.

Cremele şi sucurile din prafuri salvau aniversările

2009-04-10T09:27:00.000-07:00

Veronica Bectaş

Pentru că cei doi copii ai mei au datele de naştere la numai două săptămâni distanţă, trebuia să fac rost de "material" pentru două torturi, ca să nu mai vorbim de ce trebuia să pun pe masă. Aşa că eram într-o vânătoare nebună. Nu ratam nici o reţetă care mi-ar fi fost de folos şi nici un produs deosebit. Pentru că musafirii erau copii, mă hotărâsem să îi servesc numai cu sandvişuri făcute "la comandă", urmând să mă orientez câte să fac, în raport de câte se mănâncă dintr-un anumit fel.
Am achiziţionat două kilograme de brânză, două bucăţi de salam "Victoria", patru cutii mari de pate de ficat, am cumpărat icre tarama, din care trebuia să fac două castroane, acestea fiind preferatele copiilor, zacuscă. La dulciuri era o problemă, dar m-am descurcat cu pişcoturi, fursecuri de la cofetărie.
Cu torturile era o problemă. Am obţinut doar un pachet de unt, deci un tort trebuia să aibă o cremă din margarină. Am găsit margarină "Rama", care era bună. Cu mai multe mirodenii şi cacao făceai o cremă ca aceea de la cofetărie. Pentru celălalt strat de cremă aveam să folosesc gem de gutui făcut de mine. Dar... îmi lipsea crema pentru cel de-al treilea strat.
Şi cum mă zbăteam ca "peştele pe uscat", îmi "iese norocul în cale", adică unul dintre colegii mei care făceau asistenţă tehnică la Anina. Mă plâng lui, fiind sigură că va răspunde cum vreau la suferinţa mea şi a doua zi s-a prezentat la birou cu o sacoşă plină de plicuri cu tot felul de "prafuri". "Ia colea, am multe prafuri care să te satisfacă!", mi-a zis el şi mi-a vârât sub nas sacoşa. Prafuri de creme pentru torturi, prafuri pentru jeleuri, pentru "înţepenit" frişca, pra furi de frişcă, multe prafuri de în gheţate şi prafuri pentru sucuri, la care adăugai doar sifon. Ob ţinute prin troc făcut cu di verse persoane bine intenţionate din Iugoslavia, aceste prafuri, pentru noi, erau aproape ne cu noscute şi se vindeau pe sub mână. Ni se păreau foarte "occidentale"!
Ochi hulpavi şi mâini rapace s-au abătut asupra plicurilor şi, cât ai zice "peşte", s-a golit sacoşa. Cu banii la leafă! Normal. Dar, pentru că eu eram "procu roa rea", am avut mulţumirea de a-mi achi ziţiona mai multe tipuri de prafuri, asigurându-mi o diversitate largă de creme, budinci, sucuri, frişcă şi ornamente din zahăr pentru diverse prepa rate.
Da, era o bătălie câştigată, dar războiul abia acum începea!
La prima aniversare participau musafiri de vârstă mai mare, deci am pregătit sandvişuri cu icre, salam, brânză, salată verde şi ardei graşi, puşi deoparte de nea Gheorghe de la Aprozar, la rugămintea mea. Castronul cu icre "s-a topit", zacusca la fel, nu mai vorbim despre sucurile care au făcut furori. La tort, totul a fost după aşteptări. Deci, reuşită totală!
La cea de-a doua aniversare, după două săptămâni, au parti cipat musafiri mai mici cu doi ani. Sandvişurile cele mai apreciate au fost cele cu felii de salam şi tot cele cu icre. Dar bătălia s-a dat pe sucuri şi pe dulciuri. Iar bietul tort, care conţinea cremă de cacao cu margarină, dar şi cremă de ananas din praful de la pachet, a avut un succes nebun. Sucul de portocale "pârât", cu sifon autohton, i-a făcut fericiţi!

Chec de lămâie şpagă

2009-04-10T09:23:00.000-07:00

Umblasem patru ore ca să găsesc un bloc mare de desen. Nici pomeneală. Pe unde întrebam, parcă le ceream praf lunar. Vânzătoarele se uitau la mine siderate. În autobuzul 331, în drum spre casă, s-au urcat două femei, la Big Berceni, şi s-au aşezat pe scaunele din spatele meu.

Din discuţia lor am înţeles că erau vânzătoare la raionul de papetărie de la Big. Discutau cu foc despre cum cerea şeful lor aranjamentul după importanţa unor cărţi, în care cea blondă şi înaltă îşi tot băga picioarele şi alte alea, mani festându-şi aprecie rea. Cealaltă femeie, o brunetă tunsă scurt, cu alura unui băieţel, ofta des şi încerca să zică şi ea ce probleme avea cu spaţiul prea mic în care abia dacă-i încăpeau caietele şi cutiile cu gume, creioane, călimări "lua-le-ar dracu'".
Blonda a început să bombăne şi să suduie la adresa colegelor de la parter, de la sectorul ouă şi carne de pasăre, pe care le rugase să-i oprească nişte ouă, pentru că peste două duminici era ziua soţului ei. Âstuia îi plăcea checul din lămâie. Ea nu ştia cum să-l prepare şi unde mai pui că nici ouă nu avea! Ce mare scofală ar fi fost pentru Antonia, colega de la ouă, să-i păstreze şi ei un carton? Dar Antonia, care era o scroafă şi care avea să mai ceară ea ceva, că avea tupeu, va încasa asta (n-am cum să fac semnul), când i-o arde pipota. Şi că a discutat cu mama cumnată-sii ca să vină să-i facă checul şi cum să-i mai spună ea să nu mai vină când s-a bucurat că vine şi ea pe la Bucureşti. A mai stârnit-o şi p-aia!, i-a turuit blonda.
Eu, pe scaun, simţeam că ard. Cuvinte ca: librărie, papetărie, caiete... mă ameţeau. Numai astea-mi jucau în faţa ochilor, dar mai ales blocurile mari de desen. Doamne! Cum să fac să intru în vorbă cu ele? Ah! Fericirea ce-o avusesem când un prieten îmi adusese din provincie două cartoane cu ouă de ţară era pe cale de a se transforma în delir, dacă-mi reuşea pla nul care-mi încolţise în minte, cât timp ascultam la cele două femei. Trebuia să acţionez rapid, pentru că se pregăteau să coboare.
Fie ce-o fi! Mă ridic şi-i zic blondei că pot s-o ajut eu cu checul. M-a întrebat dacă lucrez la o cofetărie. I-am zis că nu, dar că îi pot face eu checurile, plusez eu, dacă mă ajută cu ceva. Femeia clipi repejor şi aşteptă. I-am zis că îi fac două checuri de lămâie, dacă îmi face rost de un bloc mare de desen. Bruneta-băieţel zise că nu are blocuri, dar că vorbeşte ea cu cineva de la depozit şi că face rost, da'... nu poate gratis, că trebuie să le plătesc şi că îmi dă numai dacă-i ajut colega. Pe bune!
Îmi venea să le pup! I-am spus că mi se părea normal să le plătesc. Am schimbat imediat numerele de telefon, urmând să stabilim data la care urma să facem schimbul. Am plecat fericită şi am derulat discuţia cu cele două. Îmi bâzâia ceva ciudat: să le plătesc! Ei, bine, da! Se părea că voi obţine blocuri!
Timp de o săptămână şi jumătate nici un de telefon! Joia următoare, pe la ora nouă seara, sună telefonul şi blonda mă anunţă că prietena ei făcuse rost de blocuri şi că trebuia să ne întâlnim a doua zi, seara pe la ora nouă, ca să facem schimbul. Nu-mi venea să cred!
Am intrat în priză. Am dat drumul la cuptor, am separat albuşurile, am băgat mixerul în ele şi le-am făcut spumă, le-am pus zahăr, mirodenii, făină, zeamă de lămăie şi cât ai zice peşte am preparat cele două checuri. Când erau călduţe, le-am pudrat cu zahăr şi le-am dat la rece până a doua zi. Eram ca în transă. Nu vedeam în faţa ochilor decât blocuri mari de desen. Erau neapărat necesare băia tului cel mare, care era în ultimul an la liceu. Diriga le spusese să nici nu se prezinte la ore fără desene.
În seara următoare, cu cele două nepreţuite checuri de lămâie, împachetate frumos, m-am prezentat la întâlnirea cu blonda. Eu eram însoţită de fiul meu cel mare, ea venise cu bruneta-băieţel. Eu cu pachetul, bruneta cu un pacheţoi sub braţ. Ne-am salutat şi le-am făcut cunoştinţă cu băiatul. I-am întins pachetul cu checurile, blonda nu s-a abţinut şi l-a desfăcut la un capăt, apoi l-a mirosit, dând din cap mulţumită. I-am întins brunetei o sută de lei şi ea mi-a dat pacheţoiul. Ne-am salutat şi am stabilit o relaţie de prietenie-colaborare, la nevoie.
Am făcut cale întoarsă şi am ajuns la timp înainte de a fi roşi de curiozitate. Nu puteam desface pachetul pe stradă. Acasă am avut o mare satisfacţie: în pachet erau şase blocuri mari, coli albe strălucitoare care ispiteau. Eu speram să-i ajungă tot anul. El nu.

Ouă de Paşti numai cu organizare miliţienească

2009-04-10T09:19:00.000-07:00

Vai nouă! Se apropia Paştele şi alergam ca năucii după una-alta ca să ne facem mesele îmbelşugate în necazul unora. Cu o vecină şi o colegă de serviciu, am făcut o gaşcă şi am plecat la vânat de ouă, în primul rând şi de miel, în al doilea rând.

Marea pro blemă erau ouăle pentru că se dădeau la raţie, 10 bucăţi de persoană pe lună. Da, dacă prindeai! Adică le puteai cumpăra dacă te nimereai acasă atunci când se dădeau ouă la magazin. Pentru asta unele familii îşi dresaseră copiii şi bătrânii să rămână în poziţie de luptă în faţa magazinelor, astfel încât reuşeau să obţină în fiecare lună nepreţuitele ouă. Eu, nu! N-aveam timp şi copiii erau la şcoală aproape toată ziua. Deci, strategia mea are atacul prin surprindere şi cointeresarea vânzătoarelor (nu e frumos să spui "mituirea"!).
Şi, uite aşa, din magazin în magazin, am ajuns până la pieţişoara din faţa Spitalului nr. 9, unde am picat exact în momentul în care se aduceau nepreţuitele ouă care se vindeau "la liber", adică nu pe raţie! Un camion plin! Cofraje cu ouă până la nivelul de sus al obloanelor! Parchează cu spatele, ca să fie mai uşor descărcate, în uşa magazinului şi, oblonul se lăsă în jos arătându-ne minunatele ouă, nouă, circa 100 de persoane, care pretindeau că au fost primele la coadă.
Vânzătorul şi încă doi bărbaţi, aleşi de el din rândul cumpărătorilor, ca voluntari la descărcat, s-au pus pe treabă şi cu grabă vârau în magazin, de-alungul a doi pereţi, câte un vraf de cofraje. Curând îşi făcu apariţia şi o duduie, care, după cunoştinţele unora, era soţia vânzătorului. Aceasta, împreună cu alte două dudui, cu proveninenţă necunoscută, începură a căra cofrage, aranjându-le în turnuri, pe tejgheaua la care avea să se vândă marfa. Organizare bună, gân deau unii care aşteptau încrezători.
Când marfa se descărcase cam pe la jumătatea camionului, un murmur şi un fior străbătu coada care se îngroşa vizibil. Cineva strecurase ideea ticăloasă, ca ouăle să se vândă ca la raţie, adică 10 de persoană prezentă la coadă! Voci iritate întrebau: "Cum adică, stau de atât timp şi plec doar cu 10 ouă? Ce să fac doar cu 10 ouă, când îmi trebuie cel puţin 30 de bucăţi?". S-au găsit şi glumeţi care stârneau şi mai tare nervozitatea: "Lasă, bre, dacă nu-ţi ajung, mi le dai mie!".
Ca să fie atmosfera cât mai încărcată, nevasta vânzătorului a început a distribui ouăle. Cei care se aflau în dreptul uşii au reuşit să se strecoare pe lângă oblonul maşinii şi să intre în magazinul care s-a umplut ochi, cât ai zice peşte. Cei de afară încercau să se strecoare în magazin, iar cei de acolo nu mai puteau să iasă. Unii purtau deasupra capetelor nepreţuitul cofraj cu 30 de ouă, pentru a le apăra şi a se strecura mai uşor.
Timp de un sfert de oră vânzarea a mers destul de bine, până în momentul în care un individ mai înalt, a înşfăcat cartonul cu ouă, de la un bărbat mai scund şi i-a pus banii în mâna rămasă goală, în sus. Hoţoma nul a profitat de uluirea păgubaşului şi a şters-o făcându-se nevăzut. Ve cina a dispărut şi ea! Uimirea şi indignarea atâtor oameni s-a transformat în furie. Păgubitul, dezmeticit, care zbiera ca din gură de şarpe, a fost lăsat să-şi mai cumpere alt cofraj, numai că acum se punea altfel problema: dacă ăsta era un truc? Dacă era un aranjament murdar între hoţ şi păgubaş? Dacă erau din aceeaşi familie şi, cu un astfel de aranjament obţineau ei mai multe ouă?
Tensiunea era la maximum, oa menii începuseră să împingă din toate părţile înspre camionul cu marfă. Un individ sări în camion şi începu a vinde, cu de la el putere, marfa. Vânzătorul şi cele două ajutoare săriră pe el şi-l imobilizară. Au apărut şi doi miliţieni care şi-au făcut loc cu bastoanele, l-au aruncat din camion, peste grămada de oameni pe intrus, l-au ameninţat că-l ridică şi, după o discuţie scurtă au stabilit, pentru degajarea mai rapidă a locului, vânzarea restului de ouă, direct din camion. A apărut ca prin farmec şi vecina!
Spre fericirea noastră, a celor trei "muşchiuloase" care, împinse şi aproape strivite, am reuşit să obţinem mult râvnitele ouă, prin noua organizare miliţienească. Cu prada ocrotită de braţele făcute cuib în jurul ei, am plecat către casă victorioase, urmând să ne numărăm vânătăile la domici liu. "Vezi dragă, ce bun e un miliţian la casa omului? Dacă nu erau ei, nu mai apucam! Io, zic să aranjăm şi pentru miei!", zise vecina cu voce veselă. Stupoarea pusese stăpânire pe noi. "Da, ce credeţi dragă, că veneau ăia dacă nu-i chemam eu?"

Unii araci, alţii plante căţărătoare

2009-03-25T09:05:00.000-07:00

Vizitele neanunţate din timp creează panică dacă musafirii reprezintă o parte din viaţa ta. În cazul în care au o importanţă majoră în existenţa ta, panica e mult mai mare.
Aveam să fiu vizitată acum de o mătuşă căreia îi place cum prepar peştele afumat. Îl tai felii subţiri şi îi pregătesc un sos din ceapă tocată, frecată cu sare, zeamă de lămâie şi ulei de măsline, pe care îl strecor şi-l servesc într-un bol în care mătuşa, delicată, înmoaie câte o feliuţă de peşte. Îi place nespus! Încă de când eram copil îmi doream să fiu ca ea. N-am reuşit. Asemănarea fizică nu era de ajuns. Îmi lipsea mintea, experienţa, forţa ei. Îi admiram şi ţinuta impecabilă. Şi altruismul. Oare cum putea să-i ajute atât de eficient pe ceilalţi? Într-o zi am întrebat-o, după ce-i murise unicul fiu, ce o susţine? S-a întors spre mine, mi-a mângâiat obrazul şi mi-a spus crezul unuia dintre moşii noştri: "Unii oamenii sunt araci, alţii plante căţărătoare. Cine e arac, sprijină!". Ea era arac. Acum era bătrână. Faptul că mă vizita fără să mă anunţe mă punea pe gânduri. Eram bucuroasă şi îngrijorată în acelaşi timp. Doream cu ardoare să inspir cunoscutul ei parfum de violetă. Şi să-i simt atingerea mâinii calde şi fine pe obraz. Pentru ea eram tot fetiţa familiei. Mă cerceta cu priviri sfredelitoare care căutau să scoată la suprafaţă lucruri care trebuia îndreptate. În ultimul timp, mereu a avut ceva de îndreptat. Ba părul alb, neascuns sub vopsea, ba un fir de păr mai lung în sprânceană, ridurile care n-ar trebui să apară pe buza superioară, nici cele dintre ochi, nici petele de pe mâini, nici talia cam groasă şi nici mişcările mai greoaie. Mi-era frică de ce avea să descopere acum! Dacă-mi observa ochii? Dacă-mi citea gândurile? Cum aş fi reuşit s-o amăgesc? Şi ce mi-ar fi spus? Oare mă găsea un arac sau o căţărătoare? Dacă eram arac, oare aş fi făcut faţă până la sfârşit? Şi ce fel de arac eram? Dar dacă eram plantă? Cum aş fi primit vestea? Cum mi-ar fi spus? Dacă nu observa nimic? Cum aş putea suporta să văd că nu observă nimic? Dar dacă s-ar preface că nu vede şi m-ar lăsa cu sufletul zdrobit de îndoieli? Şi dacă venea pentru altceva? Dacă ea avea o problemă? Oare aş putea s-o ajut? Şi de ce vine pe neaşteptate? Oare simte ce-i în sufletul meu? Ceva...? Trebuie să sosească. Mai bine pregătesc peştele şi am să tai ceapa, să nu-mi vadă ochii, să fie de la ceapă, să fie...

Tehnici de relaxare cu Ceaikovski şi perişoare

2009-03-20T05:01:00.000-07:00

Ca de fiecare dată când dorea să se relaxeze, se ghemuise în fotoliu alături de albumele de artă şi cafeluţă. De la un timp, avea o stare ciudată şi, ca să-şi ostoiască sufletul, se delecta cu picturile minunate, din mulţimea de albume pe care le achiziţionase de-a lungul timpului. Inventase o tehnică, în raport de starea sufletească. Acum era la clasicii ruşi. Iubea mult temele lor şi, ca să intre cât mai bine în atmosferă, asculta în surdină un concert de Ceaikovski. Peisajele lui Isaac Ilici Levitan erau preferatele ei. Dintre toate, cele care redau înserările şi ceaţa îi erau cele mai apropiate de suflet. Se vedea ca o umbră mergând pe drumeagul ce trece podeţul şi duce undeva, nicăieri şi pretutindeni... Doar ea, înserarea şi drumul străjuit de mesteceni luminaţi de lună... Şi cele în care ceaţa... o învăluia treptat şi-i dădea un sentiment de siguranţă... Şi muzica lui Ceaikovski... Se reîncărca de linişte, de o energie molcomă, care se aduna consolidându-i psihicul. Uitase timpul şi nici nu voia să-l ştie.
Dar, cum tot ce-i frumos şi bun e dat cu dramul, în broască se răsuci o cheie şi pe uşă îşi făcu intrarea fiul ei, urmat de un prieten adus tocmai din Olanda. Era prima oară când îl vedea. Cu o chelie pufoasă şi o faţă roză şi dolofană, ca un popou de copil mic, olandezul, scund de statură şi rotofei, zâmbea. Întinzându-şi buzele cărnoase, ca două lipitori sătule, dezvelea două rânduri de dinţi perfecţi, din porţelan, într-un zâmbet libidinos. Bietul de el încerca să se facă plăcut numai că a picat în cel mai nepotrivit moment. Gazda s-a ridicat din fotoliu, ca să dea mâna cu el şi în felul acesta să întărească fizic repulsia faţă de acest invidid. A vorbit de multe ori cu el la telefon şi chiar îl văzuse în multe fotografii, dar... Introducerea s-a terminat şi s-au aşezat la o vorbă, în sufragerie. Din una în alta, ea a aflat că olandezul era proprietar de hotel în Cannes, avea un bar în Geneva şi un hotel în Viena. Om de afaceri nu glumă! Cu ce învârteli pe la noi? Se interesa de ceva noutăţi culinare, cât mai autohtone! "Noutăţi pentru voi!", gândi femeia. Şi, pentru că veni vorba, consideră că era momentul să le ofere ceva de mâncare, aşa că se scuză şi se retrase în "regatul ei" – bucătăria. Trăgea cu urechea ca să-l poată auzi pe intrusul care acum îi povestea fiului ei, într-o românească stâlcită, ce maeştri ai artei culinare are angajaţi.

Bucătăria noastră... multă iubire Femeia puse la cuptor legume, apoi, le servi o ţuiculiţă, pe care olandezul o plescăi puţin între buze şi, în timp ce se înroşea la faţă, primea din plin informaţii, de la fiul cel cunoscător, privitor la mărgeluţele pe care le face adevărata ţuică românescă. Îi lăsă să se documenteze şi să schimbe impresii şi se întoarse în "regat". Curând, un miros minunat începu să se insinueze până în sufragerie, răvăşind atenţia celor doi. În bucătărie, tava cu legumele bine pătrunse era acum băgată la cuptor, fără staniol, ca să se rumenească frumos, şi primise alături mulţime de mingiuţe din carne tocată, care sfârâiau mirositor, într-o tavă lungă şi subţire, cât să le încălzească. Totul fu pregătit, gazda îi pofti la masă, acolo, în bucătărie, aproape de tava cu aspect de tablou clasic, în căldura cuptorului şi a mirosului divin.Cum ţuica îşi făcuse datoria şi deschisese pofta, s-au aruncat asupra farfuriilor în care, peste legume, se proţăpeau perişoarele rumenii. În farfurioare mai mici, felioare de gogoşar roşu ca focul, oţeţit cât să te stârnească la mâncat, aşteptau răbdătoare ca să-şi facă datoria. Feliile din pâinea-baghetă dispăreau ca vrăjite şi curând câte un "hârcâit" din gât dădu semn că era nevoie de ceva udătură. Femeia aduse la masă un vin alb, vinul casei, într-o sticlă de un litru, învelită într-o cârpă neagră. Turnă din sticlă în pahare, un vin alb-auriu, care făcu imediat mulţime de băşicuţe, întocmai ca şampania. Ciocniră şi după plescăitura care-i aparţinea musafirul dădu din cap afirmativ. "Olandezul e cu ORL-ul pe fază", îşi spuse femeia în gând. Desertul a fost simplu pentru gazdă şi minunat pentru musafir: o budincă de scoici mititele de paste, cu brânză de vaci. Cu foamea potolită, s-au întors în sufragerie, unde s-a pornit o avalanşă de întrebări şi răspunsuri.

Olandezul dorea să înţeleagă! Şi, pe măsură ce punea întrebările, femeii nu i se mai părea atât de antipatic, iar el lăsase din aerul acela nesuferit prin care dorea să se facă simpatic cu orice preţ. Acum parcă nu o mai deranjau degetele lui dolofane şi rozalii şi nici obrajii. Când a întrebat de ce nu au mâncat în sufragerie şi i-a aruncat o privire ciudată, femeia a alungat ultimele resentimente şi a început să-i spună crezul ei.I-a spus că, din toată casa, bucătăria este locul cel mai iubit de oameni. Acolo multe dispute se rezolvă de la sine, acolo se dezvăluie sufletul omului. Bucătăria este locul ce aduce omul acasă, uneşte familia. Bucătăria dă satisfacţii nebănuite. Bucătăria românească e o comoară a noastră, e mai bogată, mai adaptabilă etc. etc.

Salata perfectă Olandezul asculta plin de interes, ca un spion pe fază. Au vorbit despre salatele care, pentru el, aveau o importanţă deosebită şi i-a cerut părerea despre cum ar trebui să fie "construită o salată perfectă". Gospodina i-a spus că fiecare salată e perfectă, dacă asociezi bine ingredientele şi dacă ţii cont de felul de bază sau de momentul în care o serveşti şi, mai ales, să o faci cu mâna goală. Să amesteci ingredientele după cum le simţi şi să pui sosul după cum ai învăţat, ţinând cont dacă la masă ai bărbaţi sau femei! Să ştii cum să le asortezi, să le adaptezi, îţi trebuie multă experienţă. Asta a învăţat de la bunica şi ea de la bunica ei şi aşa mai departe. Iscoditorul musafir era încântat de discuţie, dar trebuia să plece şi nu se prea îndura. Întrebă de cum şi în ce fel a pregătit masa, cum şi ce legume a folosit, în ce moment a pus şi ce fel de stafide erau în budică, ce fel de brânză, de ce era sticla de vin acoperită cu husa neagră, din ce fel de struguri a făcut vinul, ce cantitate de struguri a folosit şi cât vin a scos şi a aflat totul, ba chiar şi că vinul era ţinut la întuneric pentru ca să nu-şi schimbe culoarea, întrucât nu avea nici o substanţă chimică pentru limpezit. A lăsat la urmă micuţele perişoare. În timp ce se îmbrăca, înşira, mijind ochii albaştri, umbriţi de gene blonde, ţapene, ingredientele pe care le-a descoperit. Dar s-a oprit şi a cerut ultimul ingredient, care, după părerea lui, era hotărâtor pentru gustul şi "parfumul" acestora. Femeia a înşirat şi ea, tacticoasă, aceleaşi ingrediente, apoi i-a zis de piper, un praf de ienibahar şi... Olandezul era numai urechi. Şi...? Aştepta încordat. Femeia se ridică, puse un rând de vinişor ca să ciocnească de plecare şi ridicând paharul zise: Noroc! Şi la perişoare am adăugat un vârf de cuţit, dar nu mai mult, de... TALENT!

Legume la cuptor

Ingrediente: 10 pălării de ciupercuţe, un ardei gras roşu şi unul verde, 3 roşii, 3 cepe, 2 dovlecei, o ţelină mică şi 3 morcovi, puţin unt, ulei de măsline, sare, piper.

Preparare: Încingeţi cuptorul şi într-o tavă emailată turnaţi puţin ulei de măsline, apoi montaţi ciupercuţele şi puneţi în fiecare câte o "unghie" de unt şi un praf de sare, adăugaţi feliuţe subţiri de morcov, de dovlecel, de ţelină, fideluţe de ceapă şi bucăţele rupte de ardei. Montaţi felioare rotunde de roşii, pudraţi cu un praf de sare şi de piper. Acoperiţi cu staniol şi daţi la cuptor 30 de minute. Scoateţi, înlăturaţi staniolul şi băgaţi la cuptor 15 minute pentru rumenit.

Peştele care îşi etalează turcoazele

2009-03-16T02:50:00.000-07:00

Cine zice că la o anumită vârstă nimic nu te mai miră, se înşală amarnic. Oricând poţi avea o surpriză.

Sâmbătă mă învârteam prin casă şi nu-mi venea să fac nimic. Parcă totul era plat, lipsit de importanţă. Mă zbăteam ca peştele în plasă. Peşte am zis?! Peşte, peşte... Şi am rămas cu ideea nedusă până la capăt. M-am îmbrăcat şi am pornit către complexul comercial cel mai apropiat ca să procur peşte. Cum ce peşte? De care găseam. Aveam de gând să pregătesc orice peşte, dar peşte să fie! Mă bulucesc şi eu cu ceilalţi căscători de guri la panourile purtătoare de gheaţă, pe care se lăfăiau, oferindu-se lasciv spre vânzare, tot felul de peşti. Crapii de Dunăre, care cântăresc peste şase kilograme, stau pe o parte, alături de crapi fitofagi, la fel de mari, caraşi de mai multe talii, somni mici, păstrăvi de crescătorie, şalău de mai multe mărimi, macrou, cod. Mă apropii mai mult şi văd un mănunchi de zece baghete fermecate de zargan. Peştişorii lungi, cam de o jumătate de metru, străluceau argintiu-verzui, aliniaţi unul lângă altul, ca nişte bare metalice, prevăzute la un capăt cu nişte ochişori miraţi şi cu un cioc primejdios de ascuţit. Aspectul lor foarte proaspăt şi vioi m-a făcut să cumpăr şase bucăţi. Cu prada în sacoşă, am plecat victorioasă, cu bagajul de reţete ciufulit, pentru că se iscase o adevărată furtună în mintea mea.

Ajunsă acasă, după ce i-am curăţat şi spălat, mă străduiam să găsesc o tehnică prin care să pun în valoare atât gustul, cât şi aspectul lor deosebit. Zarganul este un peşte posesor de "turcoaze". Şi treptat, treptat am eliminat toate preparatele pretenţioase, ajungând la concluzia că un zargan merită tot respectul. Aşa că l-am făcut pe fiecare colac, fixându-l cu scobitori, şi l-am prăjit pe ambele părţi, apoi, cu multă atenţie şi grijă, am dezvelit o parte, astfel încât să las la vedere o parte din schelet. Acesta are culoarea vernil, o culoare nemaiîntâlnită la vreun peşte! Pus în farfurie alături de două-trei linguri de cartofi natur, presăraţi cu pătrunjel verde, câteva felii de lămâie şi ardei copt sau nişte sfeclă roşie cu hrean, face un tablou intitulat "natură moartă cu peşte şi privitor pofticios", care se vinde mintenaş indiferent de-i criză au ba.

Prăbuşită ca Napoleon, învingătoare ca Wellington

2009-03-08T14:53:00.000-07:00

Se făcuse ora 19:00 şi se lăsase întunericul. Terminasem programul la ora 15:00 şi încă eram la cumpărături. Tremuram de frig, dar şi de nervi la gândul că nu mai apuc să cumpăr cartofi. Am reuşit, după ce vânzătorul, la cererea celor abia postaţi în "fruntea" cozii, redusese cantitatea de cartofi la trei kilograme de persoană, stârnind huiduieli şi înjurături din partea oamenilor care făcuseră deja două ore de stat la coadă.
După ce că erau cât o nucă, nici nu puteai să cumperi mai mulţi! De ce mai mulţi? Pentru că jumătate erau stricaţi! Pentru 5 lei kilogramul, procurai 500 g cartofi buni dar mici, foarte mici!
Mă întorceam victorioasă, cărând trei kilograme de cartofei şi trei kilograme de tacâmuri de pui! Mă simţeam mai ceva ca Wellington şi von Blücher la Waterloo! Nu mai zic de uralele copiilor când m-au văzut cu "prada de război" pe care am depus-o în bucătărie. Speriaţi de întârzierea mea neanunţată, alertaseră toată familia, telefonând, doar-doar or afla pe unde sunt!
Frântă de oboseală, de foame şi frig, mai ceva ca Napoleon, am început lupta cu penele tacâmurilor care nu erau bine jumulite. Dar le-am răzbit! Şi le-am tranşat! Aripioare (partea superioară), aripioare (partea inferioară), gâtuţuri, torăcele şi bazinaşe! Ciudat, nu? Da, aşa erau, cu diminutive! Pentru că erau rarităţi, atât din punct de vedere al cantităţii, cât şi al produsului în sine. Poate unii aveau mai mult timp şi mai multe relaţii, dar eu nu! Aşa că, pentru noi erau tacâmuţe, sau tacâmioare!
În timp ce tranşam de zor tacâmurile, băieţii tranşau "cartofeii". Cei sănătoşi de-o parte, iar cei cu "pro bleme" erau curăţaţi imediat şi ce rămânea bun, era pus în apă, într-un lighenaş, pentru a fi prăjit. Âştia se numeau "cartofei osândiţi", care erau executaţi pe loc!
Cartofii sănătoşi au fost spălaţi şi puşi la fiert. Când au fost aproape fierţi, i-am scos şi i-am undit în apă rece, apoi i-am curăţat de coajă. Aşa curăţaţi, i-am pus pe un platou, în congelator, doar un rând. Când s-a întărit primul rând, l-am pus într-o pungă, apoi al doilea rând, şi aşa până am terminat cartofii şi am umplut punga de biluţe. Am pus-o în congelator de unde aveam să scot, pe rând, "cartofeii" pentru prăjit sau fiert.
La sortatul tacâmioarelor am găsit "rătăcite" şase inimioare şi o pipotă, fapt care a stârnit imaginaţia băieţilor mei. Dar, cu "mormanele de specialităţi" în faţă, ne pierduserăm "uzul raţiunii"!
– Mama, poţi să ne prăjeşti, numai câte o aripioară?, am auzit un glas plin de speranţă.
Am percutat imediat şi am înhăţat un crătiţoi în care am pus ulei, "cartofei osândiţi" şi partea superioară a aripioarelor, spre marea bucurie a copiilor. Am preparat totul după o reţetă a "stării de necesitate"!
Cartofi şi aripioare de pui cu usturoi
Ingrediente: cartofi mici, sau cuburi mai măricele, aripioare de pui, o căpăţână de usturoi, o lingură bulion, ulei, sare, piper (cantităţile sunt după dorinţă).
Preparare: cartofii curăţaţi se pun într-o cratiţă cu ulei şi aripioarele, se presară sare şi piper. Se prăjesc uşor, 15 minute, cu vasul acoperit, apoi se toarnă jumătate din usturoiul pisat, cu puţină sare şi o jumătate de cană de apă. Se lasă la foc mic, până se înmoaie carnea, apoi se pune o lingură de bulion şi restul de usturoi. Amestecaţi bine şi lăsaţi 5 minune fără capac. Apoi serviţi, cu murături asortate, cu zeamă rozalie, de la varza roşie, în care aţi mai pisat ceva usturoi şi puţin ardei iute! Serviţi!

Stavridul: peştele erou ante şi postdecembrist

2009-03-08T14:43:00.000-07:00

"Nici o masă fără peşte!" era reclama care isteriza populaţia în perioada antedecembristă. Atunci, când auzeam de peşte mi se făcea părul măciucă. Mi se părea ca o pedeapsă. Asta pentru că nu exista o tehnică inteligentă de a influenţa "boborul"! Dacă ne-ar fi oferit nişte reviste de fâţe, pardon, fiţe, care se hrăneau pentru a-şi menţine silueta şi frumuseţea cu peşte, cu legume etc., toate "boboarele" s-ar fi înghesuit să cumpere şi mai ales să consume. N-ar mai fi fost un lucru impus, ni s-ar fi părut ceva de bon-ton. Ceva cu aer de Occident...
Găseai la toate magazinele mulţime de feluri de peşte. Iar în cele din centrul Capitalei: Polar, Delta Dunării, Pescarul găseai, în afară de macrou şi stavrid, chiar şi calcan, thai, ton, calmari etc. Din păcate, nu aveam ochi pentru bietul peşte! Şi când te gândeşti cât bine ne-a făcut! A fost eroul unei perioade unice din viaţa noastră! Apropo! Ştiţi că erau şi pui care miroseau a peşte? Nu?! Ba da! Cumpărai un neam de puişor, cu origini nobile de Crevedia, şi când îl găteai mirosea a peşte! Pentru că erau hrăniţi şi cu praf din oase de peşte. Că doar nu degeaba aveam aproape cea mai mare flotă de pescadoare din lume! Puteai prepara şi o plăcintă cu peşte! Mergea grozav la "Doi ochi albaştri", ţuica aia ieftină care avea pe etichetă un desen cu două prune! Bine zicea un fost coleg al meu că nevastă-sa gătea dintr-un pui: ciorbiţă, fripturică şi peşte prăjit!
Dar să revenim la peşte. Să vă spun că cele mai grozave conserve, minunate pentru pachet, erau cele din crap marinat. Sosul din roşii adevărate şi o bucată mare de crap, cât se poate de românesc, ar face azi ravagii printre cunoscători!
Eroul nostru era stavridul! Când te gândeşti că un kilogram costa numai 12,50 lei! Economie serioasă la buget şi, în plus, scuteai efortul de a sta la coadă. Îl găseai în orice magazin "Alimentara". Făceai din el mai multe preparate: prăjit, fript, fiert şi la cuptor. Ima¬ginaţie să fi avut şi te descurcai cât ai zice… "peşte"! Dar, ce te făceai dacă ajungeai să prepari numai stavrid? Azi, mâine, poimâine şi tot aşa... Până când?! Până când cineva avea să strige: "Ajunge, că nu mai vin acasă dacă-mi mai miroase a peşte fiert încă de la intrarea în bloc!", aşa cum ţipa, din când în când, soţul meu, depăşit de problemă. Avea dreptate, săracul! Ajunsesem să mirosim a cherhana! Schimbam ceva, pe ici pe colo, şi găteam o ciorbiţă de stavrid dar şi rasol afumat de porc, cu fasole. O ciorbiţă de cartofi şi nişte stavrid pe ghiveci de legume la cuptor, iar pentru pacheţel un peşte prăjit – sau chiar o saramură la borcan – făceau meniul unei zile obişnuite. Nu mai bunătăţi, o să ziceţi! Dar atunci nu aveam celulită, nu aveam diabet, nu eram atât de graşi!
Peşte şi iar peşte! Acest animal tăcut. Tăcut, am spus? Un exemplu moralizator. Da, era şi ăsta un indiciu pe care mulţi nu l-am sesizat! Mut ca... stavridul! Reclama putea suna cam aşa: "Şi la masă ca un... peşte!"
Dacă avea numai calităţi?! Ce, nu era ieftin şi se găsea pretutindeni? Nu era bun la gust? Unde mai pui că peştele a fost şi va fi terapeutic! Conţine o mulţime de substanţe necesare orga¬nismului uman, mai ales fosfor! Fie vorba între noi, noroc cu Revoluţia, că mai aveam puţin şi renunţam la iluminatul nocturn. Ba, chiar, bănuiesc membrii familiei unui vecin care licureau prin camere, făcând economie de curent electric! Âştia intraseră atât de bine în temă, încât asimilaseră toate avantajele regimului. Mai ales, dovedeau că peştele este foarte important pentru inteligenţă. Da, o demonstrau. Se strecurau pe uşă când se întorceau acasă, se înmulţeau ca peştii, erau 12 în patru camere! Era o muţenie la ei în apartament, nici copiii nu sco teau un sunet! Stăteau pe întuneric, pentru că stingeau lumina de la opt seara, folosind lanterne mici în caz de... şi chiar am observat la unii dintre ei o depărtare ciudată a ochilor, deci tendinţa de a imita aspectul peştelui.
În zilele noastre, găseşti tot felul de peşti! Dar periculoşi! Erau şi atunci un anumit fel de peşti! Dar din soiul celor de nămol, de fundul apei! Âştia nu se arătau şi erau folosiţi numai dacă erai cu dare de mână şi cu influenţă mare. Altfel, te găsea consoarta cu peştoaica şi treceai la munca de jos, la pensie alimentară. Dacă te ajuta colegul de pescuit de la sindicat, erai la coadă pe lista de garsoniere, până atunci locuiai la căminul de nefamilişti. Acum nu mai vorbim de un amărât de stavrid. Nu, acum sunt toni uriaşi, somoni, caracatiţe, ţipari. Âştia sunt patronaţi de rechini! Da, rechini înconjuraţi de alaiuri de fâţe şi guvizi! Şi nu sunt ieftini, ca să ia tot românul! Ne costă scump! Tot ce pui pe lângă ei e din import! Limete, avocado, capere, sare de mare, piper multicolor etc. Nu mai merg legumele din fundul curţii de la bunica! Mai găseşti câte un amărât de stavrid care se poate găti fără limete, doar cu lămâie şi usturoi, dar nu se serveşte la un local de fiţe, cu 50 de lei porţia! Şi, din punct de vedere politic, este dubios! Vine de dincolo, de pe vremea... şi nici nu evoluează! Nu are tendinţe de rechin! A rămas tot stavrid!

Stavrid umplut cu ciuperci
IngredienteI: un stavrid mare, 2 cepe, un morcov, o conservă mică de ciuperci, 5 căţei de usturoi, o lămâie, sare, piper, un pahar vin alb sec, foaie de dafin, ulei.
Preparare: Curăţaţi peştele şi pudraţi-l cu sare şi piper. Tăiaţi ceapa fideluţă, daţi morcovul pe răzătoare şi apoi căliţi în puţin ulei, adăugaţi ciupercile, usturoiul pisat, dregeţi de sare şi piper. Umpleţi peştele cu legumele călite şi legaţi-l cu aţă. Într-un vas puneţi ulei, turnaţi vinul şi montaţi peştele umplut, peste un pat din legumele rămase. Acoperiţi cu staniol şi daţi la cuptor pentru 30 minute, la foc potrivit. Când e gata scoateţi staniolul, turnaţi zeama de lămâie peste peşte şi lăsaţi pentru rumenit la foc iute 5 minute.

A fost o dată o simbioză...

2009-03-08T14:35:00.000-07:00

Cu mulţi ani în urmă, unul dintre jocurile preferate de copii era imitarea ţiganilor care strângeau sticle şi borcane goale, pe vremea când foarte mulţi oameni locuiau în case la curte, pe străzi asfaltate cu piatră de râu şi straturi multicolore de flori la porţi.
Ţiganii, purtând pe umerii încovoiaţi saci imenşi în care te minunai cum de încăpeau atâtea sticle şi borcane, aveau un slogan: "Stiiiiiicli şi borcan cumpăăăr!" Sloganul, strigat după talentul cumpărătorului, făcea deliciul copiilor şi atrăgea gospodinele care doreau să scape de borcanele goale şi sticlele murdare de ulei. Contra unor sume de¬rizorii, cumpărătorii încărcau sacii şi apoi îi depozitau în căruţele trase de cai slăbănogi, care-i însoţeau la mică distanţă. Chivuţele care strigau şi băteau din poartă în poartă se milogeau şi pentru "ceva de îmbrăcat la copil" ori pentru "o bucată de slănină sau ceva untură, dacă aveţi, coniţă?". Primeau chiar şi plăpumi obosite, îmbrăcăminte veche sau demodată.
În timp, jocul "de-a sticle goale" s-a transformat în coşmar. Au apă¬rut cei "3R", adică: Recuperare, Reciclare, Refolosire. Urmarea? Ţiganii nu mai aveau obiect al muncii şi nici câştig, ba erau chiar fugăriţi şi amendaţi de miliţieni, iar sarcina celor "3R" a căzut pe cadrele didactice! Cum? Simplu. Toţi copiii erau obligaţi să aducă la şcoală un anumit număr de sticle şi borcane nevătămate, bine spălate, fără etichete, numai bune de vândut. Sticlele erau depozitate prin sălile goale sau beciurile şcolilor până apăreau cei de la ICVA (Întrerinderea de Colectarea şi Valorificarea Ambalajelor), care, în urma unor verificări sumare, le băgau în lăzi şi apoi în maşini. Contravaloarea ciobăraiei era încasată de reprezentantul şcolii şi folosită în scopuri care ne scăpau...
Numai că situaţia devenise cumplită, pentru că se cereau din ce în ce mai multe ambalaje din sticlă şi bieţii părinţi nu aveau de unde să le scoată! Prin Bucureşti, tensiunea se mai relaxase folosindu-se sistemul achitării contravalorii sticlelor şi borcanelor, scutind astfel balamucul ce se făcea cu depozitarea şi chiar paza acestora. Fiecare copil avea un număr fix de ambalaje pe care trebuia să le predea şi părintele plătea suma respectivă, la fiecare sfârşit de trimestru. Dar... în provincie era musai să le predai!
O cunoştinţă de-a mea, Ileana Ţugui, îmi povestea că pe la ei, prin Bacău, la centrele ICVA se formau două "cozi ale disperării". O coadă unde se instalau ţiganii recuperatori şi gospodinele care preferau să-şi vândă singure ambalajele, iar la cealaltă se aflau părinţii care cumpărau aceleaşi ambalaje pentru a le preda la şcoli!
Disperaţi erau, mai ales, cei care doreau să vândă, dar puteau avea surpriza ca cei de la ICVA să nu mai aibă bani, lucru ce se repetase de multe ori. Speranţa lor erau cei de la coada părinţilor-cumpărători, care, în cazul în care salariatul ICVA nu mai catadicsea să le vândă sticlele, făceau imediat cumpărăturile de la cei perdanţi, rămaşi mofluji. În cazul în care chivuţele nu puteau să-şi predea marfa, se aşezau pe trotuarul din faţa centrului ICVA şi puneau de-o masă pe saci goi, acoperiţi cu ziare. Masă încropită din bucăţi de slănină, parizer cumpărat de la Alimentara, un borcan cu tocăniţă de cartofi, de la o gospodină mai darnică, pe scurt, ce achiziţionaseră pe traseul simbiotic care a făcut posibilă rezistenţa...
Tocăniţă de cartofi
Ingrediente: 1 kg cartofi, 4 cepe mari, 2 ardei graşi, 3 linguri de bulion, 5 căţei de usturoi, sare, piper, o foaie de dafin, ulei.
Preparare: Tăiaţi fideluţă cepele şi ardeii graşi, curăţaţi cartofii şi îi tăiaţi cubuleţe. Într-un vas puneţi o jumătate de pahar de ulei, ceapa, cartofii şi ardeii, cu un praf de sare. Înăbuşiţi 15 min apoi, adăugaţi bulionul dizolvat într-o cană de apă şi turnaţi peste cartofi. Amestecaţi şi adăugaţi apă cât să acoperiţi cartofii, puneţi usturoiul pisat, piper, foaia de dafin şi daţi la cuptor până se fierb cartofii

Nuntă la cantină!

2009-03-08T14:21:00.000-07:00

Tânăr să fii şi să vrei să te căsătoreşti. Din punct de vedere organizatoric şi acum este o problemă, dar cu mulţi ani în urmă era un adevărat calvar.
Însă lucrurile se puteau aranja mult mai uşor dacă erai angajat la o întreprindere care avea cantină. Discutai cu şeful cantinei, "cădeai cu el la pace" şi era de acord, apoi alegea personalul şi puneai la punct toate detaliile, după care te trimitea să faci formele pe cale ierarhică. Făceai o cerere către director, dar mai întâi ţi-o semna preşedintele de sindicat, după ce scria mare "De acord" şi te felicita. Directorul scria şi el "Da", semna, te felicita, apoi te duceai la contabilitate, lăsai cererea, te felicitau toţi, ţi se făce o notă către casierul care-ţi încasa banii, îţi elibera o chitanţă şi te felicita. De aici, felicitat de toţi şi fericit c-ai reuşit, te duceai cu chitanţa la cantină apoi revedeai detaliile cu şefu’.
Ei, uite aşa a reuşit un prieten al meu, inginerul Gigi Adamescu, să facă nunta la cantina întreprinderii şi, întrucât mireasa, colega noastră, inginera Mihaela Costea, era puţin gravidă şi sorocul era aproape, aveau la dispoziţie doar zece zile. Aşa că membrii celor două familii, toţi colegi de-ai noştri, s-au pus pe treabă. O parte a familiei a mobilizat colegi ai ambelor tabere, prin împărţirea de invitaţii, să participe la fericitul eveniment. O altă parte, mai nevăzută, s-a ocupat intens de procurarea şi prepararea mâncăru¬rilor şi a băuturilor.
Bogdan, bucătar şi şef al cantinei de mai bine de 20 de ani, om cu multă experienţă, a coordonat toată organizarea, de la întocmirea meniului până la numirea invitaţilor de onoare. Lângă cantină, la o străduţă distanţă, se afla o biserică frumoasă, aşa că Bogdan împreună cu naşul şi cu socrul mare s-au dus şi au aranjat cununia religioasă pentru ziua de duminică. Deci vineri cununia civilă şi o parte dintre invitaţi mergeau acasă la tinerei să ciocnească un pahar, urmând ca duminică să participe cu mic, cu mare, la nuntă.
Evenimentul civil a avut loc! Toţi erau fericiţi şi implicaţi în marea aventură a nunţii.
Încă de sâmbătă seară, partea invizibilă a familiei şi-a făcut simţită prezenţa prin transportul şi depozitarea băuturii, salamurilor, sarmalelor, prăjiturilor, cozonacilor şi torturilor. Duminică dimineaţă s-au prezentat doi băieţi, care se ocupau în mod normal de instalaţia audio a sălii de spectacole a întreprinderii, şi au pus la punct aparatura, precum şi rolele cu benzile magnetofonului socrului mic.
Curând apăru şi taraful întreprinderii, mai puţin Lucian, acordeonistul, care se afla acasă la mireasă. Timpul a trecut şi pe strada dinspre biserică îşi făcură apariţia câţiva copii, urmaţi de alaiul nuntaşilor, în lălăiala acordeonului care omora "Ia-ţi mireasă ziua bună!". La intrarea în sala cantinei, toţi nuntaşii se buluceau şi scoteau exclamaţii de admiraţie vizavi de modul plăcut în care fusese ornată sala şi aranjate mesele. Găleata cu apă pusă la intrare era pe jumătate plină cu monede şi, la ultimul intrat (deocamdată), uşa s-a închis şi petrecerea a început. Fiecare s-a aşezat după cum stabilise staff-ul, adică la masa mare, cea de la protocol, erau mirii, naşii şi socrii, iar la celelalte, în raport de rang şi relaţii cu familiile, se aflau invitaţii, câte patru la o masă.
După antreuri, ţuici de Piteşti, câteva coniace şi valsul mirilor, unele mese s-au grupat după criteriul simpatiilor, şi nunta a intrat pe făgaş normal. Fericiţi, socrii se agitau şi verificau dacă toţi mesenii erau mulţumiţi, eventual schimbau o furculiţă ruginită cu una din inox sau o farfurie prea ciobită cu una intactă, cu scuzele de rigoare. Cu¬rând apărură şi cafele! Cafea adevărată, cinci kilograme, procurată de naşul într-o delegaţie la Timişoara.
La sarmale toţi au fost încântaţi şi chiar s-au bisat unele porţii, punând la lucru suplimentar fetele care ser veau. Coafate şi îmbujorate de fard, demonstrau că pot arăta şi bine, nu ca de obicei, când serveau la program. Vinul îşi făcea loc, alunecând pe gâturile însetate, sporind roşeaţa din obraji. Sticlele de apă minerală, rece ca gheaţa, potoleau căldura. Cafeaua ajuta digestia şi stimula la dans. Tineretul ţopăia, iar partea audio – şi taraful, din când în când – făcea un zgomot infernal, tulburând liniştea străzii.
Într-un moment de scurtă oboseală, se făcu simţit un iz, mai apoi un miros, ba chiar un fum diafan de fripturi! Ah! Ce divin!, aclamau unii de încântare şi poftă. Bogdan se iţi câteva clipe ca să cerceteze atmosfera şi, parcă, număra mesenii. Fripturile începură să apară pe mese, iar molfăiala generală reduse la tăcere şi taraful care "servea şi ei". Vinul şi câteva beri ungeau gâturile. Moleşeala îi cu prinse şi picioarele începură să se întindă pe sub mese. În acalmia creată, şeful de la Secţia a IV-a, inginerul Vică Sandu, constată:
- Ia, uite, bă! Parcă am fi la cantină în cursul săptămânii! Da, numai TESA producţie! A, uite şi vreo doi-trei şefi de echipă, de la a III-a! Aaaa, salut «Sindicat»!", mai zise şi dădu mâna cu preşedintele, care trecuse să verifice situaţia.
Alte rânduri de cafea, berici şi vin. Difuzoarele începură iar să bubuie, amestecând "tesele" tinere de la toate secţiile. Şefii, plini de mâncare şi băutură, uniră trei mese şi începură o discuţie. "Sindicat" trebuia să recupereze, pentru că lipsise ceva timp. La prima pauză muzicală, una dintre neveste, şefă la a III-a, se întoarse la masă şi strigă la ei:
- Mă, băieţi, ce-i aici, şedinţă de producţie? Hai! Băgaţi nişte bancuri, că vrem să ne simţim bine!". "Sindicat" se ridică şi jură:
- Pe osul meu de la cantină!, stârnind hohotele celor din jur. Şi băgară bancuri, amânând discuţia pe a doua zi la opt.
A venit vremea dulciurilor şi primul căsăpit a fost tortul mirilor. Tăiat şi îmbucătăţit, a dispărut ca prin far mec. Au apărut platouri cu felii de tort, cozonac, fursecuri şi alte prăjituri delicioase. Înfruptarea a fost generală şi satisfacţia pe măsură. Apa minerală era pe sfârşite, vinul pe ducă, iar într-o sacoşă erau două sticle cu coniac dosite. Pentru căpăcirea şefimii, care abia aştepta să se retragă în intimitatea biroului unuia dintre ei.
Gata! S-a dat marşul, mirii se retrăgeau. Toată lumea, plicurile pe masă! Ca la comandă, au început, după puteri, să se îmbrace, dar nu înainte de a depune plicul. Unii îl dădeau personal naşului, care le mulţumea şi se fasolea la felicitările primite. Curând, mesenii au plecat, fetele care au servit au început să strângă şi să aranjeze mesele în poziţiile iniţiale. Farfuriile şi tacâmurile erau spălate şi inventariate rapid, feţele de masă erau schimbate cu cele obişnuite, în pătrăţele albe şi roşii. Bogdan, fericit că nu s-a petrecut nici un incident, supraveghea demontarea instalaţiei audio şi calabalâcul tarafului.
Familia şi naşii au numărat banii şi, mulţumiţi de rezultatul adunării, au cinstit cum se cuvine pe Bogdan, pe fete, taraful şi pe băieţii de la staţie. Toată lumea era mulţumită! Abia a doua zi aveau să apară bârfele! Bogdan frânt de oboseală, după ce a pus lacătul la cantină, s-a prăvălit într-un taxi, dispărând în noapte. Liniştea s-a aş ternut iar peste străduţa din cartierul muncitoresc.
A doua zi, două ghirlande uitate la o fereastră şi aspectul mulţumit al fetelor care serveau la mese amin teau de petrecerea din seara precedentă. În rest, cantina îşi recăpătase aspectul şi rostul.
Scoarţă de nucă
Ingrediente: 3 ouă, 100 g făină, 200 g zahăr pudră, 200 g nuci tăiate fin, zahăr tos pentru ornat şi făină pentru tapetat tava.
Preparare: Se freacă gălbenuşurile cu zahărul până se albesc, se adaugă făina câte puţin şi nucile. După omogenizare, amestecând uşor, se înglobează albuşurile bătute spumă tare. Într-o tavă tapetată cu făină se toarnă compoziţia şi se dă la foc potrivit 15 minute. Se scoate şi, fierbinte, se presară cu zahăr tos şi se taie după dorinţă.

Caiete pe ouă

2009-03-08T14:06:00.000-07:00

În primăvara lui '89, nu se prea găseau rechizite şcolare. Caietele de matematică erau rarităţi. Mici, mari sau tip studenţesc, erai nevoit să cumperi imediat ce le găseai, pentru că dispăreau urgent. Într-o zi, am fost nevoită să merg într-o delegaţie, la Fabrica de bere Bragadiru, pentru că întârziaseră cu o lună plata unei facturi. Cu adresa către condu cerea fabricii m-am prezentat la Bragadiru.

După ce am obţinut dispoziţia de încasare a banilor, fericită că rezolvasem problema, aşteptam autobuzul care făcea legătura cu Bucureştiul. În staţie se afla un chioşc, sau un magazinaş, care avea o mică vitrină plină cu o mulţime de produse. Erau etalate ibrice, gumari, pijamale bărbăteşti, "capoade din barchet", săpun, jucării, conserve, ligheane din plastic, găleţi din metal, pensule, creioane colorate etc. Într-un colţ zăresc şi mult căutatele caiete de matematică! Fericită, intru în magazinaş, îmi fac socoteala la bani, pentru că eram hotărâtă să dau tot ce aveam la mine, şi cer plină de nerăbdare zece caiete mici şi cinci mari.
Doamna vânzătoare, foarte serviabilă, se apleacă, scoate zece caiete mici şi cinci mari, le pune pe tejghea şi-mi zice cu o voce plată:

- Zece ouă, le puneţi acolo în cofraj!, şi-mi indică undeva în dreapta.

În acelaşi timp, în magazinaş a intrat un miliţian care a salutat-o foarte familiar şi s-a instalat comod pe un vraf de baloturi de diftină. Femeia aştepta, eu aşteptam, dar nu pricepeam. Ea mai zise odată:

- Zece ouă şi-mi daţi numai diferenţa. Aşa se dă marfa la noi, îmi explică.

- Păi cum vine asta? Mie îmi cereţi ouă? Poate dumnealui?, îi zic eu cu gând că e din localitate. La care miliţianul zise:

- E, io nu, că ale mele nu e de vânzare!, şi în cepu să râdă. Râse şi vânzătoarea, am râs şi eu şi... am încercat să o corup. Aş!
Femeia mi-a arătat, după o perdea, două vrafuri de cofraje pline cu ouă, pe care trebuia să le predea în seara aceea, o dată cu banii pe marfa vândută.

- Dacă nu iau ouă, nu-mi dă nici marfă! Aşa e la noi, la ţară! Ne obligă să cerem ouă de la lume! Dai oul, bine; nu, asta e! Totul e legat de ouă!, îmi zise ea plină de obidă.

Între timp, miliţianul potrivea mai bine baloturile, gest care m-a făcut să înţeleg legătura dintre el şi vânzătoare.
Am ridicat din umeri neputincioasă, explicându-i că nu găseam ouă nici la Bucureşti, dar să am, în plus, pentru un aşa troc şi, salutând-o, am ieşit. A ieşit şi miliţianul, care a plecat agale către sat.
Auzisem eu câte ceva despre faptul că-i obligau pe ţărani să dea ouă pentru te miri ce, dar nu-mi venea să cred că mi se întâmplă tocmai mie! Nu-mi venea să cred! Unde mai pui că nu mai văzusem cam de multişor un ou şi visam la o omletă.
Mai apoi, mi-am adus aminte de bancul în care ţăranul, necăjit de obligaţia tâmpită, nu-i vindea morcovi unui orăşan: "De ce nu-mi dai morcovii?", întrebă orăşanul. "Pentru că e legaţi!", răspunde ţăranul. "De ce e legaţi?", întrebă iar orăşanul persiflându-l. "De ouă!", răspunse ţăranul.

Omletă cu mazăre
Ingrediente: (pentru o persoană) 2 ouă, 2 linguri de mazăre fină, fiartă, 3 fire de ceapă verde, sare şi piper, mărar.
Preparare: Se încinge puţin ulei într-o tigaie. Se toacă ceapa şi se pune în ulei împreună cu mazărea. Se amestecă mereu timp de cinci minute, apoi se adaugă ouăle bătute, sare şi piper. Se lasă la foc mic, cu capac, până se încheagă bine, apoi se scoate pe farfurie, se presară mărar sau, după dorinţă, caşcaval ras înainte de a presăra mărar. Se serveşte cu salată.

Hoţii la sămânţă!

2009-03-08T14:01:00.000-07:00

Pentru că tot am vorbit despre o parte dintre obligaţiile pe care le aveau cadrele didactice şi automat copiii, înainte de '89, aş vrea să vă spun ceva şi despre faptul că era musai de a preda la şcoală seminţe de plante (castane, ghinde) şi plante medicinale (muşeţel, tei, mentă).

Cu muşeţelul, teiul şi menta parcă ne descurcam mai bine, întrucât cantitatea era mai mică şi se puteau cumpăra de la piaţă sau le culegeam de pe maidane, dar cu ghinda şi castanele era o problemă. Cantitatea de ghindă şi castane era de trei kilograme de fiecare copil. Şi, de unde să le iei? Cum termenul de predare a castanelor şi ghindelor se apropia verti ginos, mi-a venit ideea să mergem în Parcul Libertăţii, actualul Parc Carol, care are mulţi castani şi stejari. Zis şi făcut! Într-o duminică, dis-de-dimineaţă, m-am echipat în "băiat" şi am plecat împreună cu o gaşcă de şapte copii, cei doi băieţi ai mei şi alţi cinci colegi ai lor, la vânat de "sămânţă". Toamna fusese generoasă şi copacii erau plini de ghemuleţe aricioase şi bucheţele de ghinde care ne ademeneau de pe crengile mai aplecate. Plini de elan ne-am apucat să cu le gem toate castanele care erau căzute pe alei şi prin iarbă. Unele, ieşite din coajă, ne ademeneau cu luciul maroniu, altele abia căzute din copac, chiar rămase cu o parte din coajă, parcă ne aş teptau să le dezghiocăm şi să le lă săm la aer ca să se usuce şi să-şi capete luciul. Cu ghinda era o problemă, în sensul că nu erau decât foarte puţine că zute şi acelea erau ronţăite de ani măluţe. Aşa că am cules doar ce bru mă am găsit. Ne-am concentrat asu pra castanelor. Uite aşa, una ici, cinci-şase colo, ba pe o alee, ba pe alta, am strâns, fiecare, aproape o jumătate de sacoşă de castane. Când am ajuns în dreptul aleii principale şi am dat să trecem în cealaltă parte a parcului, două femei care măturau ne-au văzut şi, când au priceput că noi culegeam castane, una dintre ele a început să zbiere: "Aoleu! Doamna inginerăăă! Uite, bre, copiii ăştia ne fură sămânţa! Vasileee! Ancoa, măăă! Că ne ia sămânţa! Hoţiii la sămânţăăă, măăăă! Vasileee! An coa, măăăă!", ţipa ca din gură de şar pe şi agita ame ninţător, măturoiul spre noi. Bieţii copii, luaţi pe nepregătite, se uitau îngroziţi când la mine, când la femeia cu măturoiul şi nu ştiau ce să facă. Eu mai trăisem o astfel de păţanie când eram copil şi am fost obligată să dau mai mult de jumătate din cantitatea de castane culeasă, tot unei măturoaice care rânjea mul ţu mi tă că o scutisem de corvoadă. De data asta, m-am întors către copii şi le-am strigat: "Fugiţi cât puteţi şi nu lă saţi castanele nici morţi!". Am fugit şi eu cu ei şi nu ne-am oprit decât la ie şi rea dinspre Gara Filaret, unde nu ne mai urmărea nimeni. Acolo, ne-am oprit şi am "adăpat caii" cu Cico. Ne-am tras sufletele şi am plecat victorioşi spre case. Am lălăit-o pe drum comentând şi făcând haz de cum flutura femeia măturoiul în urma noastră şi de "scânteiele" care ne scăpărau la călcâie. Le-am promis că le dau piure de castane comestibile. M-am ţinut de cuvânt, spre surprinderea unora dintre ei.

Piure de castane Ingrediente: 1 kg castane, 100 g miere, esenţe (vanilie sau lămâie) Preparare: Se spală castanele cu tot cu coajă, după care se pun în apă clocotită, unde se lasă la fiert, la foc potrivit, 45 de minute (nu mai mult). Se scot castanele, se cojesc cât sunt calde, se pisează imediat cu o furculiţă (un bătător din lemn sau în blender) şi se adaugă miere de albine, esenţă de vanilie sau de lămâie, toate după dorinţă.

E securistă! Mai bine ghiveciul!

2009-03-08T13:48:00.000-07:00

Ieşisem de la muncă şi, într-un grup restrâns, de opt persoane, vecini de bloc, ne-am îndreptat către magazinul Alimentara, de unde trebuia să facem cumpărături. Tocmai venise maşina de pâine şi descărcau lăzile cufranzele.

Între timp, noi ne încolonam frumos, după ce unii cumpărători au început să ne facă "oi zăpăcite", pentru că minunata coadă luase un traseu sinuos, împiedicând trecerea în cealaltă parte a magazinului. Toţi s-au aşezat după cum veniseră, alungându-i pe cei care îndrăzneau să se strecoare printre ceilalţi. O linişte de oameni obosiţi şi sictiriţi s-a lăsat apoi peste cei de la coadă şi se auzeau doar bocăniturile lăzilor trântite pe ciment.
În spatele meu, trei bărbaţi au început să vorbească molcom despre întâmplări cu securişti infiltraţi printre cumpărătorii care stăteau la cozi şi trăgeau cu urechea la ce vorbeau aceştia, ca apoi să-i aresteze dacă spuneau ceva ce nu se cuvenea. Unul zicea chiar că ar fi existat cuvinte-cheie la care securiştii reacţionau imediat.
În faţa mea se aflau doi lucrători – unul lung şi slab, celălalt, mai pirpiriu – de la un bloc în construcţie. Veniseră aşa, în hainele de lucru, spălaţi doar pe mâini şi pe feţe, să cumpere ceva de mâncare. Între ei se purta o discuţie începută mai demult, despre o femeie pe care cel înalt o întâlnise de mai multe ori şi, era mai mult ca sigur, o cunoştea.
Pe partea cealaltă a magazinului, la aproape doi metri distanţă de coada noastră, se aflau galantarele unde se vindeau conserve, paste făinoase şi dulciuri. La rând erau câteva gospodine, apoi s-a aşezat şi o domnişoară foarte frumoasă, înaltă, brunetă, cu o coafură ce i se potrivea de minune. Bretonul scotea în evidenţă verdele ochilor migdalaţi. Pantalonii mulaţi şi bluza cu mâneci scurte şi decolteu adânc îi puneau în evidenţă trupul armonios. Purta o pereche de pantofi fără toc, pentru că era foarte înaltă, ca o jucătoare de baschet. De când a intrat fata, în magazin plutea un miros diafan de Diorela (parfum la modă), care-mi râcâia invidia.
Lucrătorii au început să se foiască. Cel mai mic de statură îi zise celui înalt şi mai slab:

- No! Uite, mă, c-o vinit şi azi!, şi-i dădu un ghiont prietenesc.

- Mă, da’faină-i, mă! Da'i cam pre albă! O ave ceva? Şi ce mare s-o făcut! No, ce faină-i, mă!, nu mai contenea pirpiriul.
- No, da!, îi răspunse colegul. Mai făcurăm un pas înainte, pentru că între timp începuse distribuirea pâinii.
- No, du-te şi zî-i!, îl îndemnă cel mic. Bărbatul cel înalt se fasoli, dar tot se duse şi schimbă câteva cuvinte cu domnişoara. Atitudinea ei era uşor jenată, dar şi destul de înţepată. Bărbatul se întoarse cu aspectul unui comandant al unei oşti care câştigase lupta, dar rămăsese doar el din toată oastea.

- No, ce-i? Ce-o zâs?, îl îndemnă la vorbă celălalt.

- O zâs: «Mă, loază, aici nu-i acasă! Şi nici acolo să nu te prinz! Că te spui tatii şi te afurisăşte! Vezi de treaba ta! Nu sunt abordabilă! Vezi că ai nasul cam lung! Ţi-l bagi în ghiveciul altuia!». Aşa mi-o zâs! Şi răsuflă… uşurat.
O femeie dolofană, care era în rând cu noi, prinse cuvântul ghiveci şi-i zise:

- Bine zici, mamă! Un ghiveci e uşor de făcut! Cumperi două borcane de ghiveci în ulei, nu în bulion, şi, după ce ai înăbuşit trei cepe şi patru cartofi mari, numai în puţin ulei, torni ghiveciul peste ele, dregi cu sare, piper şi nişte usturoi, laşi la foc puţin şi gata ghiveciul! Faceţi, mamă, că uite ce slabi sunteţi! Dacă daţi ceva la fata de la mezeluri, vă pune nişte salam de-o parte şi-l luaţi când puteţi să plecaţi de la lucru! Îl prăjiţi şi-l puneţi peste ghiveci! Să vezi ce bun e!, îi zise ea pe nerăsuflate pirpiriului.

Bărbatul se uită la dolofană şi-i zise complet interzis:

- No, bine!, apoi se întoarse către colegul lui.
Am ajuns în dreptul vânzătoarei, am cumpărat pâinea şi, în drum spre ieşire, îl aud pe pirpiriu zicând:

- Mă! Dă-o-n mă-sa de securistă! Mai bine facem ghiveci, cum o zâs muierea aia!

Fetelor! Mergem la cartofi?

2009-03-08T13:42:00.000-07:00

Pe vremea aceea... exista un obicei de a scoate salariaţii sau elevii la diferite munci care nu aveau acoperire cu personal.

Ningea şi nu erau suficienţi angajaţi la degajarea rigolelor străzilor, se dădea un ordin de la primărie şi erau scoşi salariaţii din întreprinderi, în mod deosebit cadre TESA, care să dea zăpada. Ingineri, tehnicieni, contabili, economişti, fizicieni, chimişti erau înarmaţi cu lopeţi şi târnăcoape pentru a face faţă mormanelor de zăpadă împinsă până pe trotuar de plugurile maşinilor care degajau străzile. În timp ce ţiganii angajaţi ai întreprinderii de Salubritate Bucureşti plimbau, la propriu, doi-trei ţurţuri într-o lopată şi se cinsteau cu ţuică, "aşa, ca să ne mai încălzim", fizicienii spărgeau gheaţa de la gurile canalelor de scurgere. Se realizase chiar o relaţie destul de ciudată între noi şi salariaţii ISB din zona 13 Septembrie. Apăruseră şi glume pe seama acestor situaţii, nouă ni se spunea: "TESA cu lopata", iar lor, "Ciurda cu rotringurile"! Ba, într-o zi în care am fost scoşi "La lopată! Toată TESA!", de cum ne-a văzut un grup de "rotringari" au început să ne certe pentru că am ieşit aşa de târziu, încât ei au pierdut pauza de masă! Erau şi unele "ieşiri în peisaj" la care ne duceam cu un oarecare elan. Ieşiri la sortatul cartofilor! E drept că era o treabă scârboasă. Trebuia să scormonim într-o masă semiîngheţată de cartofi depozitaţi pe o rampă din Gara Filaret. Puneam într-o parte cartofii mari, apoi pe cei potriviţi şi pe cei foarte mici. Restul cartofilor, degeraţi şi stricaţi, îi depozitam în nişte lăzi. Grămezile de cartofi buni erau preluate de salariaţii unei întreprinderi de produse alimentare pentru care prestam noi aceste munci. De cum venea "omul de la sindicat" şi ne flutura o foaie de hârtie, strigând: "Fetelor, cine vrea la cartofi?", ne treceam imediat pe listă. A doua zi, îmbrăcate de "scandal", adică haine mai ponosite, căciuli groase, halate de protecţie şi mânuşi, ne prezentam la intrarea în Gara Filaret. O să ziceţi că nu eram zdravene, dar aveam un interes, şi anume: căpătam o zi liberă şi aveam dreptul la trei kilograme de cartofi, dintre cei potriviţi ca mărime, sau cinci kilograme de cartofi mici, la jumătate de preţ. Deci, merita! Aşa că, "la muncă, nu la învăţat!", după cum ne striga, ca să ne mai înveselească, unul dintre colegii noştri care venea şi el cu noi! Dorea şi el cartofi! Şi pentru ca atmosfera să fie veselă, el lua în buzunarul din interiorul hainei o sticluţă plată cu vodcă sau coniac, după posibilităţile momentului. Sticluţa era prevăzută cu un furtunaş din plastic, nici nu ne gândeam la provenienţa lui, prin care se sorbea câte un "gât de încălzitor şi schimbător de dispoziţie". Cine dorea putea să se servească! "Băiatul e la dispoziţia dumneavoastră!", ne zicea el cu gura până la urechi. După patru ore, luam pauză şi mâncam sandvi şurile aduse de acasă, cu grijă, să nu le atingem cu mâinile negre de mizerie. Mai cu o glumă, mai cu o întâmplare povestită, mai cu o reţetă de preparat cartofii, trecea timpul. Mi-am amintit cum păstra o fostă colegă cartofii cei mici pe care-i cumpăra. Îi spăla bine şi îi punea la fiert cu puţină sare. Când erau fierţi, îi scotea, îi undea în apă rece şi apoi îi curăţa de coajă. îi lăsa să se răcească bine, apoi îi punea pe o tavă, într-un singur strat, la congelator. Când îngheţau cartofiorii, îi lua şi îi punea într-o pungă din plastic, apoi punea un alt strat şi tot aşa câţi erau. Când avea nevoie scotea biluţele de cartofi şi le decongela. Folosea cartofii, aşa cum erau, la diferite mâncăruri, natur, doar încălziţi cu unt încins, la cuptor, sau îi dădea uşor prin făină şi îi prăjea în ulei încins. După opt ore de stat pe lăzi, aplecate, abia ne târam. Ne schimbam de haine şi cu plasele pline de cartofi pentru acasă treceam la cântărit şi la achitatul lor aşa cum se convenise. Nici un cartof în plus! La poartă, ne despărţeam şi plecam către case. Ologite, dar… victorioase!

Congelatorul, frate cu românca

2009-03-08T13:40:00.000-07:00

Un mod de a economisi, învăţat de la una dintre colegele mele, a fost acela de a "sustrage" din cantitatea de produs pe care o achiziţionam şi de a o dosi în congelator.

Modul de operare era acesta: cumpăram un salam (Victoria, Ita lian, De vară, Vânătoresc etc.) pe care-l "operam" imediat tranşându-l în felii. De obicei, salamul era sortit pache ţelului. Repartizam feliile pe persoane, apoi sustrăgeam atâtea felii câte mi-ar fi trebuit pentru patru sandvişuri de persoană, pe care le băgam în congelator. Cele rămase erau puse la dispoziţia consumatorilor sub formă de pacheţel pentru şcoală şi serviciu. Procedam la fel şi cu slăninuţa sau costiţa afumată. În cazul în care obţineam două sau, dintr-o pleaşcă, apărea şi cea de-a treia bucată de salam, procedam după metoda unei alte colege, îl ungeam cu un strat subţire de ulei şi apoi îl frecam cu făină. Aşa pudrat îl puneam afară, dacă era frig, sau în frigider, dacă era cald. Se păstra foarte bine, chiar se usca.
O altă tehnică de folosire judicioasă a ingredientelor, la care am apelat din plin, a fost pasta de măsline. Cu un aparat pe care-l achiziţionasem din Braşov, pentru că pe la noi nu se găsea, scoteam sâmburii de la o jumătate de kilogram de măsline. Le dădeam prin maşina de tocat, cu sita mică, şi frecam pasta cu puţin ulei. O împărţeam în trei. O parte o amestecam cu ceapă tocată fin şi o puneam într-un borcan. O parte o amestecam cu puţină boia iute, cât să poată mânca şi copiii, iar cealaltă parte o lăsam simplă. Era minunată pe pâine, cu unt sau margarină seara, la un ceai, sau ca aperitiv. Imaginaţie să ai şi… ceva de adăugat.
Spre bucuria copiilor mei, înainte de salariu începeam să scot şi să prepar în fel şi chip câte puţin din re zerva sustrasă. Felioarele de salam erau prăjite uşor şi aranjate pe cubuleţele de cartofi natur, lângă două-trei jumătăţi de gogoşar. Feliile de costiţă, undite în ulei, tronau pe mâncărica de fasole verde din conservă, feliile uriaşe de salam Torpedo, prăjite cât să se îndoaie, erau făcute farfurii pentru trei-patru linguri de spanac, tot de la borcan. La un moment dat, băiatul meu cel mic m-a întrebat: "De ce, atunci când nu mai sunt bani, mâncăm cel mai bine?". Nu mai ţin minte ce i-am zis, dar acum ştiu ce i-aş răspunde.
Un alt mod de a face "economie la sânge" era acela de a păstra la congelator aproape tot ce nu se mai consuma. Spre exemplu, rămânea cam o porţie de fasole iahnie şi n-o mai mânca nimeni. O luam şi o puneam la congelator. Rămânea pe fundul borcanului o lingură de zacuscă? O puneam la congelator. O porţie de mâncărică de spanac nu ne mai făcea cu ochiul, o puneam la congelator. Şi tot aşa! O să ziceţi că aveam un fix. Nu, aveam imaginaţie şi doi copii.
Din toate acestea – două pâini, trei ouă şi o cană cu lapte – făceam cele mai grozave sandvişuri. Tăiam pâinea felii de un deget grosime, le montam într-o tavă unsă cu ulei şi puneam peste ele un strat de fasolică, pe altele spanac, pe altele zacuscă, apoi turnam câte o lingură de ouă bătute cu lapte. Mai înfrumuseţam cu felioare de gogoşar, de usturoi şi de măsline, apoi le dădeam la cuptor pentru un sfert de oră. Erau crocante, delicioase şi cu miros divin.

"Botină fină" de purcel

2009-03-08T13:38:00.000-07:00

În goana după procurarea ali men telor, unele gospodine uitau sau ignorau intenţionat două dintre cele mai populare "baze" pentru mâncăruri. Cele mai reuşite pre pa ra te le ob ţi neam din ciolane de porc afumate.

Cumpăram două, chiar trei bucăţi, dintre cele mai mari. Astea nu erau cu număr impus. După ce pârleam ciolanul, dacă nu era bine "băr bie rit", îl spălam, apoi îl pu neam la fiert, în oala sub presiune, cu două foi de dafin şi cinci-şase că ţei de usturoi. Când era fiert, după aproa pe trei sferturi de oră, îl scoteam şi-l degajam de pe os, fără să-i rup carnea, care ră mâ nea ca un man şon. În locul rămas, bă gam o fâşie de slănină afumată, de vreo trei centimetri grosime, tăvălită bine prin usturoi pisat şi piper, apoi, îl legam cu aţă, dându-i forma de ru la dă, cu şoriciul şi el tăvălit prin us tu roi cu puţin ulei. Aşa împachetat îl dă deam la cuptor pentru 20 de mi nu te, într-o tavă în care puneam puţin ulei, un polonic din zeama rămasă de la fiert, un pahar de vin (sau două linguri de oţet), cât să se mai strân gă, să capete o crustă şi un sos bun. Când era rumenit, îl sco team şi-l tăiam felii, pe care le ser veam cu orez, cartofi natur, piure, fa sole bă tută etc. şi cu tot felul de sa late. Era foar te bun şi avea un miros care "omora" vecinii. Un alt mod de a-l prepara era să-l fierb umplut cu legume şi slănină. Fierbeam doi morcovi, doi cartofi şi o lingură de mazăre. Dintr-un cartof bine pisat, amestecat cu ou, dacă aveam, sau cu puţin ulei, preparam un fel de pastă pe care o foloseam la tapetat bucata de carne în interior, ca să pot monta mai uşor morcovii, celălalt cartof tăiat în patru, boabele de mazăre, presărate cât mai uniform şi între ele îndesam o bucată de slănină afumată, dată prin usturoi pisat, un castravete murat tăiat în sferturi şi, dacă aveam, câteva feliuţe de gogoşar murat, pentru culoare. Rulam carnea ciolanului şi-l legam cu aţă. Îl dădeam la cuptor 20 de minute, într-o tavă cu puţin ulei, cât să se rumenească uşor şi să pătrundă căldura până în mijlocul plin cu legume, să le învăluie pasta de cartofi ca să le lege între ele. Când era rumenit uşor, opream focul şi lăsam la răcit. Acesta era hărăzit pacheţelului. Tăiam felioare de un deget grosime şi le puneam între felii de pâine. Erau minunate şi ca gust şi ca aspect. Mi-am "spălat obrazul", la o vizită neanunţată a unei mătuşi foarte "preţioase", când am scos la înaintare un platou pe care tronau felii de ciolan umplut, pe un munte de orez, la poalele căruia străluceau, roşii de mândrie, jumătăţi de gogoşari acri. După ce a mâncat, i-am văzut preţiozitatea terfelită de invidie. Am făcut-o praf!
Alte delicii erau preparatele din "adidaşi", picioruţele de porc. Acestea deveniseră un fel de "papa ca sei", iar gospodinele cu ima gina ţie puţină sau timp foarte scurt de stat în faţa aragazului se săturaseră de ele. Le pregăteau doar cu fasole sau cu varză. Eu cumpăram cât mai mul te, le pârleam şi le curăţam bine apoi le tăiam în jumătăţi. Le pu neam la fiert în oala sub presiune şi în ce peam "hărăzitul", adică îm păr ţi tul, pentru a prepara diferite mân că ruri. O parte dintre ele se transformau într-o ciorbiţă "bestială", acrită cu zeamă de varză. După ce scoteam oasele, împărţeam în jumătate carnea şi zeama. O parte din zeamă şi şoriciul, la care mai adăugam o cană cu apă, sare, piper şi o foaie de dafin o puneam la cuptor cu cartofi şi cinci căţei de usturoi pisaţi, amestecaţi cu două linguri de bulion. Ieşea o mâncărică de cartofi minunată. Mergeau şi la un ghiveci. Cealaltă parte de zeamă şi vagi urme de carne, mai bine zis restul de şorici, era hărăzită unei răcituri, ca să nu zicem piftie, pe care o montam în castronelele de compot, nu înainte de a pune înăuntru, bucăţele de legume fierte, după cum îmi trăsnea "prin imaginaţie" şi câteva felii de salam prăjite uşor înainte. Turnam zeama amestecată cu us tu roi pisat şi le dădeam la rece. Se în tă reau rapid şi erau foarte apreciate. Şi, uite-aşa, făceam de avea purcelul… "o botină din cea mai fină!"

G.A.Z.-ul industrial şi patrimoniul de reţete

2009-03-08T13:32:00.000-07:00

În ultimii ani înainte de Revoluţie, se înfiinţaseră pe lângă întreprinderile mari aşa-numitele grădini de zarzavat, din care trebuia să se aprovizioneze cantina, musai cu jumătate din cantitatea de zarzavat de care avea nevoie.

Şi, conform "indicăţiilor" preţioase, eram obligaţi să prestăm munci agricole pe lotul repartizat întreprinderii, undeva pe şoseaua Prelungirea Ghencea. Minunata gră dină, pentru care se construise o frumuseţe de gard metalic, se forase un puţ şi se înfiinţase un post de paznic întrucât hoarde de "întunecaţi" din zonă se auto aprovizionau sărind gardul, lăsând "în foame" oamenii muncii –, trebuia îngrijită. Udarea, plivirea de ierburi invadatoare, rărirea, săparea erau operaţiuni tehnologice pe care noi, TESA, trebuia să le efectuăm fără cârtire. Dacă nu... "treceţi la turnătorie ca formatori!". Şi cum în turnătorie mai mult încurcam decât munceam şi formatoarele de meserie se um pleau de nervi, pentru că nu-şi puteau termina treaba din cauza noastră, başca mizeria şi nisipul care ne intra peste tot, preferam G.A.Z.-ul industrial (nu "grădina agricolă de zarzavat" din unităţile militare). Cu echipamentul "de scandal", constând în troci (în căl ţăminte scoasă din uz), trening ponosit şi, după caz, basma sau bască, ne prezentam dis-de-di mineaţă la poarta fermei. După ce se făcea apelul, treceam la echipare şi la împărţirea utilajului agricol ce consta într-o săpăligă. Ni se indica locul unde trebuia să "săpăligăm", precum şi modul de folosire a utilajului, să nu putem spune că nu ni s-a făcut instructajul de protecţie a muncii. Cu instrucţiunile în minte, ne năpusteam asupra lotului respectiv, care avea, cu aproximaţie, forma şi dimensiunile unui mormânt plin de plăntuţe, unele semănau cu pătrunjelul, altele cu mărarul, ascunse printr-o pădure de pir. Stupefacţia avea asupra noastră efectul împietririi şi primeam imediat ajutorul neprecupeţit al unui specialist, încăr cător-descărcător de la serviciul de transporturi, în timpul liber ţăran din Bragadiru, care ne liniştea şi ne indica schimbarea utilajelor, adică, treceam la plivit, mai precis la smulsul pirului, cu ultra per fecţionatele "utilaje" personale, adică… degetele. Nu mai era ne voie de instructaj. Ne aşezam în jurul "mormântului" şi piguleam cât puteam, astfel încât să rămână brumă de plăntuţe care să asigure hrana cantiniştilor.
Piguleam cam până la ora 12:00, când aveam parte de o binemeritată pauză de masă. Ne spălam pe mâinile mai mult sau mai puţin julite şi murdare de noroi sau praf, după vreme. Ne aşezam care cum puteam şi pe unde puteam, scotocind prin genţi sau sacoşe după pacheţelul tocmit de acasă. Pache ţelul putea fi chiar un borcan cu fasolică bătută, care se punea rapid pe toate feliile de pâine întinse, nişte zacuscă de vinete, câteva chilci prăjite şi alte alea... care se împărţeau fără nici o reţinere. Unul dintre noi avea voie să plece, pentru a procura câte ceva care să completeze "pache ţelul". Şi cum în zona aceea ma gazinele nu prea erau aprovizio nate, de obicei se procurau berici sau chiar o jumătate de... (ce pileală găsea). Aici era o problemă, în sensul că, dacă plivitul era înainte de salariu, completarea se făcea cu berică, iar dacă era după... se mergea la "jumătatea de...", asta pentru stimularea muncitorilor agricoli şi a imaginaţiei acestora, care erau tentaţi să acorde o atenţie încordată porţii înainte de terminarea programului. Mai ales că mulţimea de zarzavaturi dezvolta grămezi de reţete imaginare de preparare a acestora. Şi, întru cât nu erau mai mari de un deget, în cel mai fericit caz, nici nu erau bune de mâncat.
Stimulaţi şi cu elanul turtit, ne puneam la măcănit şi nu ştiu cum se făcea că ajungeam mereu la mâncare! Când una, când alta, îmbogăţeam patrimoniul naţi o nal de reţete cu unele proaspete, cât mai la zi şi adaptate ingredientelor existente.
Şi, uite-aşa, am învăţat cum să prepar o minunată reţetă de pastă din chilcă sărată. Se procură o jumătate de kilogram de chilcă (peşte mic) sărată, care se dă prin maşina de tocat şi se lasă până a doua zi într-o sedilă, ca să se scurgă. Se încorporează un pachet de unt, zeama de la o lămâie, piper şi ceapă tocată fin, totul după gust. Această pastă de peşte se poate folosi şi în zilele noastre, la aperitive.

Rostul Postului cel Mare

2009-03-08T13:24:00.000-07:00

A fost odată ca niciodată o femeie care avea patru feciori. Femeia rămăsese văduvă şi îşi creştea singură copiii. Pe rând, fiecare dintre ei şi-a ales calea în viaţă, după cum i-a fost talentul şi dorinţa. Doar cel mic rămăsese pe lângă casa mamei lui. Încă de când era mititel îşi însoţea mama la cumpărături şi stătea pe lângă ea, atunci când gătea, şi devenea din ce în ce mai bine pregătit în ale bucătăriei.

Într-o seară, pe când erau gata de culcare şi se răcoreau puţin pe banca din faţa curţii, apăru pe uliţă un bătrân călugăr, ostenit şi flămând. Băiatul şi femeia îl iscodiră şi aflară că vine de foarte departe şi că are drum lung de făcut. Înduioşaţi de smerenia bătrânului, l-au poftit în casă. Băiatul a sărit numaidecât, i-a pus un lighean cu apă caldă să se spele şi l-a ajutat să se dezbrace şi apoi să se şteargă. I-a adus cămaşă şi izmene curate. Picioarele bătrânului erau pline de răni căpătate de la încălţările rupte. Băiatul i le-a spălat şi apoi, cu mare grijă, i le-a uns cu o alifie făcută de mama lui. După ce l-au ajutat să-şi cureţe trupul ostenit şi şubrezit de vreme, l-au îmbiat să mănânce. I-au pus pe masă ce aveau mai bun: o pulpă de pui fript, o farfurie cu ciorbă de cartofi, pâine şi o cană cu vin. Bătrânul a luat doar farfuria cu ciorbă de cartofi şi pâinea, spre uimirea celor doi. Şi-a făcut cruce, a murmurat o rugăciune şi a început să mănânce. S-a închinat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru toată ziua aceea şi s-a întins pe patul curat în care l-au poftit să doarmă. Femeia i-a spălat hainele şi le-a pus la uscat pe cuptorul sobei, i-a aruncat obielele rupte şi i-a pus lângă pat o pereche de papuci. A doua zi, în zori, băiatul s-a sculat şi s-a dus direct la patul călugărului. Spre uimirea lui, patul era gata făcut, iar bătrânul se afla afară, pe prispa casei, unde-şi spunea rugăciunea. Spălat, hrănit şi odihnit, bătrânul arăta mult mai bine, doar picioarele îi erau înfăşurate, în papuci. Băiatul nu l-a deranjat de la rugăciune şi s-a dus să-şi ajute mama la tocmitul mesei. Femeia a pregătit masa ca pentru oaspeţi: ouă fierte, brânză, unt, lapte proaspăt, pâine şi ceai din plante. Toţi s-au aşezat la masă şi, spre uimirea lor, bătrânul a ales doar pâine şi ceai. După ce au mâncat, băiatul îl întrebă de ce alesese doar ceaiul şi pâinea. Bătrânul călugăr îl întrebă dacă ştie cine-i Domnul Iisus Hristos, apoi încet, pe rând, începu a-i lămuri toate neînţelesurile. Curând ajunse şi la Postul cel Mare şi-i spuse că cele 40 de zile sunt zilele în care tot creştinul se pregăteşte sufleteşte pentru sărbătoarea Învierii Mântuitorului şi că acest lucru se face printr-o hrană fără carne, untură, ouă, lapte, brânză, băutură şi peşte. Că poţi mânca toate legumele şi poţi bea toate ceaiurile, fără oprelişte. Iar în anumite zile, sorocite, poţi mânca peşte, brânză şi poţi bea vin. Dar lucrul cel mai important este ca în tot acest timp să fii un om generos, răbdător şi plin de înţelegere cu toţi cei din jur, să-ţi iubeşti casa şi familia. Femeia auzise şi ea povestea bătrânului şi îşi aminti că şi părinţii ei se purtau asemenea lui, numai că ea, în lupta cu nevoile vieţii, uitase cerinţele credinţei. Îl rugă pe călugăr să-i pună pe hârtie regulile uitate ca de acum înainte să le respecte şi ei. Bătrânul mai rămase la ei până i se vindecară rănile şi în acest timp viaţa mamei şi a fiului ei se schimbă complet. Nici că plecă bătrânul că se treziră la poartă cu doi bărbaţi şi o femeie, lihniţi de foame. Băiatul şi mama sa îi poftiră în casă, îi ajutară să se spele şi le puseră masa. Oaspeţii primiră, uimiţi de omenia lor, şi mâncară pe săturate bucate făcute numai din legume, dar deosebit de gustoase şi foarte bine alăturate, după cum îi învăţase călugărul. Ciorba de linte era minunată. Ghiveciul servit la masă era bine tocmit de sare, piper şi usturoi, astfel încât îndrăzniră să mai ceară câte o porţie. Iar după masă, le oferise câte o bucată de prăjitură cu bulion şi o cană de apă proaspătă care-i încântară. La plecare, oaspeţii le lăsară banii pentru mâncarea şi omenia lor, întocmai ca la un mare han. Cu banii primiţi, mama şi fiul au mai cumpărat legume, condimente şi ceaiuri pentru ca să poată face faţă fără zgârcenie dacă va mai veni cineva. Nici nu aranjară în cămară legumele că la poartă au apărut alţi călători osteniţi şi înfometaţi. Şi de această dată, cei doi s-au descurcat de minune. Şi au fost răsplătiţi pe măsură. Treptat au devenit atât de cunoscuţi încât au fost nevoiţi să mai angajeze câţiva oameni care să se ocupe de călători şi să construiască o casă mai mare, cu mai multe camere unde să-i găzduiască. Băiatul începuse a găti şi devenise specialist în arta de a face mâncăruri de post foarte gustoase. Salatele, ciorbele, supele, legumele umplute cu orez erau nespus de bune şi aromate întocmai cât să nu le uiţi gustul. Era un maestru al mâncărurilor din fasole. Ciorba, iahnia, dar mai ales fasolea bătută bine şi dreasă de usturoi, cu guler gros de ceapă înroşită de bulion şi praf, tocmai cât trebuie, de piper era fala băiatului. Cu banii obţinuţi au organizat bine gospodăria. Curăţenia şi mâncarea cea proaspătă şi gustoasă au dus faima noului han. Hangiul avea tot timpul muşterii pe care-i trata cu mult respect. Pe unii care erau bolnavi îi ajuta să se întremeze sau chiar se vindecau mâncând legume şi bând ceaiurile preparate de el. Oamenii lui au construit trepte până în vârful dealului, din spatele casei, pentru ca cei care doreau să se retragă la ceai să ajungă mai uşor la umbra copacilor, să se poată bucura de minunata privelişte. Într-o seară, hangiul se duse pe deal să-şi bea şi el ceaiul. Soarele apusese şi cerul se întunecase lăsând să se vadă stelele. Din vale se auzea un murmur uşor şi din hornul de la bucătărie de ridica un fum de lemne. Un vânt uşor a atins cu o pală obrazul hangiului şi-i aduse mirosuri deosebite de mâncăruri şi diafane parfumuri de plante din ceaiurile servite la mese. O linişte, o pace cuprinse sufletul hangiului care-şi aminti de bătrânul călugăr şi de sfaturile sale. Cu voce înceată, cu sufletul plin de evlavie, hangiul începu o rugăciune şi apoi şopti toate sfaturile călugărului. Vântul adia uşurel şi lua cu el vorbele şi pacea din sufletul hangiului, purtându-le aiurea prin lume. Se spune că, de aceea, seara, când te întorci acasă şi pe drum îţi aduce vântul un miros de mâncare bine condimentată sau de prăjitură proaspăt scoasă din cuptor, ori de oţet fiert pentru gogoşari, sau de peşte fript şi chiar de ceai de muşeţel fierbinte, de undeva, din adâncul sufletului te cuprinde o căldură, o bunătate şi o dorinţă aprigă de a ajunge în pacea şi căldura familiei tale. De vină e vântul care plimbă fuiorul de miresme furat de la hangiul cel priceput şi bun la suflet, învăţăcelul călugărului care i-a împărtăşit rostul Postului cel Mare.

De 8 Martie, vă urez Satisfacţii culinare deosebite!

2009-03-08T13:21:00.000-07:00

Pentru că e 8 Martie, ofer unei domnişoare o reţetă care s-o ajute să prepare o "raritate" autohtonă.

Ingrediente: 10 grămăjoare de urzici, 2 cepe, 3 linguri de ulei, o lingură făină, sare, 5 căţei de usturoi. Începem: pune-ţi nişte mânuşi pentru gospodine. Pune urzicile într-un vas cu apă, pentru 3 ore, ca să se înmoaie praful, toacă ceapa, pisează usturoiul. Pune apă la clocotit într-o oală. Spală urzicile în mai multe ape. Preparare: Scurge bine urzicile şi pune-le în apa clocotită, la foc potrivit. Scoate spuma des. Când sunt fierte, strecori, păstrezi zeama şi urzicile le dai la răcit. Toci ceapa fin şi o pui la înăbuşit cu un praf de sare, în ulei, într-o cratiţă. Dai prin maşină, urzicile şi le pui peste ceapă apoi, făina şi puţină sare. Adaugi zeamă, amestecând bine, până se face ca o ciulama. Pui usturoiul pisat şi dai la cuptor, la foc potrivit, 20 minute. Vei reuşi! La mulţi ani!

Mărţişoare delicioase

2009-03-08T13:12:00.000-07:00

Ne întâlnim mereu şi ni se pare că ne cunoaştem. Părem veseli şi mulţumiţi. Dar în realitate, fiecare ascunde tristeţi şi neîmpliniri. Numai copiii sunt cei care nu ştiu să-şi ascundă bucuriile şi durerile.

Ca în fiecare dimineaţă, îmi pregătesc masa ca să nu-mi beau cafeaua-trezitoare pe stomacul gol. Aud ceva ca o râcâitură la uşa de la intrare. Deschid şi în prag era Draga:

- N-am sunat ca să nu te bruschez la cap, matinal!, glumi ea şi începu turuiala. Îmi spuse că ieri dimineaţă s-a întâlnit cu vecina de la noi de pe palier, cea căreia i-a murit băiatul şi îşi creşte singură nepotul, Dănuţ, ăla care a venit pe la tine, când mama lui a stat în spital etc. Au venit şi pe aici, pentru că noră-sa se simte mai bine.

- Care-i miezul?, o întreb.

- Ieri, Dănuţ bâzâia şi l-am întrebat de ce plânge. Bunică-sa mi-a zis că nu are bani de mărţişoare şi el nu vrea să se ducă luni la grădi pentru că or să râdă copiii de el. I-am zis că poate rezolvăm într-un fel. Şi m-am gândit să facem ceva original, adică, nişte mărţişoare de mâncat!

După cum a fremătat toată, am înţeles că acţiunea era declanşată şi că eram inclusă în program până peste cap, aşa că întreb:

- Ce aştepţi? Draga ţâşni ca din puşcă, nu înainte de a-mi ordona:

- Încinge cuptorul!

M-am executat şi nici nu am sorbit din cafea că a apărut ţinănd în mâini două tăvi.

- Dă-mi-le pe ale tale că mai sunt o mulţime de pus! Le laşi doar 15 minute la foc potrivit! Să încingi bine cuptorul!, mă instrui ea. I-am dat tăvile şi ţâşni iar pe uşă. În tăvi, se aflau aliniaţi o mulţime de muţunachi din cocă fragedă de cornuleţe, care se uitau ghiduşi la mine. Din frunzuliţe de pătrunjel şi de mărar, le făcuse fundiţe şi sprâncene. Mutrişoarele zâmbitoare parcă aşteptau să-i cunoască pe copii. Am băgat prima tavă şi în 15 minute, am scos primul lot. Muţunăcheii cei rumeniţi uşor arătau bestial! Tocmai când admiram opera de artă intră Draga, cu un alt lot, copt la ea şi mă avertiză că trebuie să-i punem pe un platou, la răcit. Am zis că ar trebui pudraţi cu zahăr, dar ea a protestat:

- Nu. Am pus zahăr în cocă! Dacă-i pudrezi nu li se mai văd mutrele!, zise ea privindu-i cu încântare.

- Şi, cum îi duce copilul?

- E, aici e treaba ta! Te descurci!, şi luă tava goală.

Am găsit o cutie nouă de pantofi, pe care am îmbrăcat-o în staniol şi am împodobit-o cu nişte abţibilduri cu floricele. Când toată armata de muţunăchei a fost depusă în cazarma cea nouă, l-am chemat pe Dănuţ la inspecţie şi degustare. Uimirea din ochii copilului a răsplătit pe deplin eforturile. Draga radia. Bunica, mai că nu plângea de bucurie şi se tot minuna de inspiraţia prietenei mele.

Moşii de iarnă, zi de pomenire!

2009-03-08T13:07:00.000-07:00

Uite cum a rânduit Dumnezeu ca în astă zi să fie cu adevărat iarnă! Zăpada asta de curând căzută contribuie din plin la puritatea şi frumuseţea acestei zile de pomenire a celor adormiţi, părinţii, bunicii, străbunicii noştri, până în adâncurile veacurilor.

Pomana era pregătită. Doar să meargă la biserică şi să sfinţească o parte din mâncărurile pregătite, să împartă acolo câte ceva şi apoi să dea pe la vecinii din bloc. Făcuse colivă, piftie de curcan, salată de pui, salată de vinete, plăcintă cu brânză dulce. Vinul alb era numai bun de băut pentru toate vârstele. Nu mai făcuse de mult o pomană şi avea impresia că o mulţime nerăbdătoare aştepta în uşa bucătăriei. Se spălă pe faţă, se îmbrăcă, luă paneraşul pregătit, pomelnicul şi ieşi pe uşă făcându-şi cruce. A ascultat o parte din slujbă, până când mintea începu să-i fugă scoţând la iveală imagini de demult.

Bunicii, părinţii, vecinii, prietenii se perindau prin faţa ochilor ei, fiecare după firea sa, făcând-o să retrăiască mulţimi de amintiri. Dar copilul ei, care n-avea astâmpăr, a bucurat-o cel mai mult şi i-a făcut inima să tresară. Încerca să-i spună ceva ce ea nu înţelegea. Un murmur în biserică şi femeia se trezi din visare. Preotul începuse a citi pomelnicele. Treptat ajunse şi la al ei. Lung, nespus de lung! Abia acum realiză că ea... în ordinea normală, era la rând... Mda! Deocamdată trebuia să-şi facă datoria faţă de răposaţi. În faţa ochilor îi apăru iar copilul care-i murise.

Slujba se termină. Se întoarse acasă şi, punând bucatele pe farfuriile frumoase, paharele, lingurile de lemn, simţi că ceva lipsea. Îşi aduse aminte de copil. A pus plăcintă şi pentru el, dar... "n-a dat" salată! Asta uitase, să pună salată! Găsi frunzele în punga uitată în paner şi se apucă să pregătească o salată, care copilului îi plăcea nespus. Salata, împărţită în fiecare farfurie, dădea o notă veselă, plină de viaţă. A pus salată într-un bol micuţ şi l-a aşezat în mijlocul mesei, aşa, ca pe un buchet de flori.

Termină de împărţit. Obosită, dar mulţumită se aşeză la masă, cu farfuria pentru casă în faţă. Se închină, gustă din frunza de salată şi i se puse un nod în gât. Nu putea plânge! Erau prea mulţi! Iar fi trebuit o viaţă de plânset... Se uita doar, aşa, văzând doar ea, ceva... la bolul micuţ cu salată.

Tablou rusesc şi pomană

2009-03-08T12:55:00.000-07:00

Pe măsură ce avansează omul în vârstă se întâmplă să uite tot felul de lucruri, evenimente şi date. Pe unele le uită de-a dreptul, pe altele le "uită" intenţionat şi se scuză că-i bătrân. Sâmbătă, pe la prânz, doi bătrâni discutau, pe bancă, în curtea bisericii noastre. Cei doi arătau ca nişte personaje dintr-un tablou rusesc. Mă dureau picioarele şi m-am aşezat lângă ei, aşteptând să se termine slujba. Am înţeles că unul, cu o căciulă din blană bătrână şi obosită, care avea doar doi dinţi pe gingia de jos, era nemulţumit de faptul că uitase o dată importantă din viaţa lui. Mai precis, ziua în care murise soţia lui şi a fost nevoit să-i facă pomană cu o lună întârziere! Dar, ce-l durea mai mult era faptul că nepoata lui, cea care-l ajutase să prepare bucatele pentru împărţit, uitase şi nu a preparat o anumită prăjitură preferată de răposată. În timp ce moşul supărat îşi spunea necazul, celălalt moş cu mâinile pe genunchi, probabil că-l dureau, şi cu privirea niciunde, părea că ascultă. Deodată, acesta se întoarse şi-i zise:

- Lasă mă că-i faci data viitoare! Acu’ s-o mănânce p-asta! Ce, nu-i bună? Să’ nţeleagă şi ea! Şi, tu de ce n-ai ştiut prăjitura? Că o făcea mereu! Doar p’ asta o ştia! A vrut mama s-o înveţe alta da’ nu s-a lipit nimic de ea!

Moşul cu doi dinţi şi-i arătă râzând ghiduş şi zise:

- Parcă mă-ta ştia alta! Ştia doar să facă mâncare, dar prăjituri, ioc!

- E, şi atunci ce pretenţii mai are?, întrebă celălalt moş, tot ghiduş. Eu am tras concluzia că cei doi moşi erau cumnaţi. Unul vitregit de soţie, iar celălalt de soră.

- Mă, da cum de-am uitat eu data, nu ştiu şi pace?!, nu se împăca văduvul.

- Păi, probabil că s-a săturat şi ea de pomenile tale! Şi ale fetei!, îi zise în râs fratele răposatei.

- Mă, tu glumeşti cu chestiile astea, da’ ai să dai socoteală!, îl atenţionă văduvul.

- Zău, te pomeneşti că n-o să-mi faci pomană sau o să mi-o faci uitată!, zise moşul frecându-şi genunchii. - - - Mă, nu râde că nu ştii ce uşurare îmi aduce în suflet atunci când îi fac pomană!, zise moşul strângându-şi ochii a plâns.

- Te cred! Te bucuri! Parcă eu nu ştiu! Lasă, că şi eu aş fi făcut la fel! Păi, atunci când a venit la mine şi m-a spus lu’ a mea, că eram pe felie cu Geta de la roluit plase, crezi că n-aş fi strâns-o de gât, cât îmi era de soră? Şi când a venit şi-a făcut-o ţărancă? Bă, am multe pe suflet! Da, Dumnezeu m-a ajutat! Pă ea nu! Pă tine da! Aşa că, las’ că eu ştiu şi cât ai pătimit tu! Acu’ gata! Data viitoare eu nu mai vin la pomană! Dacă mă chemi la o ţuică, bine, dacă nu, nu! Dacă vrei să ştii, că uite sunt aici la biserică şi e păcat, dar tot ţi-o spun: eu sunt sigur că în sinea ta te bucuri că ai scăpat de o zgripţuroaică! Parcă nu ştiu că te şi bătea! Şi să-ţi mai spun una: dacă nu te bucuri, înseamnă că eşti un prost şi că e păcat că a murit înaintea ta!, îi zise fratele răposatei în timp ce se ridica cu greu de pe bancă.

- Uite mă, că s-a terminat slujba! Na, că vine fii-mea cu coşuleţul! Hai, spre poartă, că dă ea câte ceva pe drum!, îi mai zise neconsolatului soţ, în timp ce-l înhăţa de mânecă.

- Auzi mă, mi-am adus aminte care era prăjitura: îi zicea prăjitură cu gem! Las’ că-i spun fetei, şi-i face! Ai să vezi!, îi mai zise în timp ce se depărtau.

Chifteluţe din dovlecei

2009-03-08T12:45:00.000-07:00

S-a făcut iar urât afară. Da, e iarnă şi e normal să fie urât! Dar parcă... Nu, mai bine să fie urât! Să fie iarnă! Aşa trebuie, aşa-i bine! Aşa-i normal! Să ningă!

Mă duc la piaţă. Pe parcurs mă gândesc la ce trebuie să cumpăr, deci nu stau "aiurea’n tramvai". Vreau ceva mai deosebit, mai... Pe naiba! Nu mai am nici o inspiraţie! Toţi se bazează pe talentul meu! Le convine! Nu ei sunt cei care trebuie să facă din... bici! Bani ioc, produse bune ioc, produse scumpe berechet... Ce contează? "Turcu’ plăteşte"! M-am răcorit puţin şi trec la inspectat piaţa. În hala mare, supra-aglomerată, sunt tarabe cu legume, ici, colo autohtone. Mulţime de legume din import, vândute cu specificaţia că aparţin unor zone renumite din ţară! Mă, da’ pă-ştia nu-i... nimeni?! Ei, na! Am luat-o razna! Am uitat unde sunt! Mă strecor pe culoarul foarte îngust, printre cumpărători nemulţumiţi şi zgribuliţi. Un bărbat plin de nervi face observaţii unui ţigan, vânzător, obraznic, care ameninţă că nu ne vor mai aduce marfă şi ne vor lăsa să murim de foame. Mda! Aşa ne trebuie! Plină de scârbă, mă aproprii de capătul halei şi, aproape de uşă, găsesc taraba doamnei cu salată verde. Şi salata s-a scumpit! Mă rog! E salată din propria-i seră, e de-a noastră! Dau trei lei, iau o salată mare şi două legături de mărar şi două de pătrunjel cu un leu. Abătută rău, mă îndrept spre ieşire. În uşă, o femeie îmbrobodită, micuţă de statură, îmi întinde şorţul în care se aflau zece dovlecei cu floare, lungi cât palma. "Bre, nu vrei nişte dovlecei?", îmi zise femeia cu gura ascunsă de broboadă. Am vrut să zic nu, dar glasul ei moale m-a oprit. Am întrebat-o de unde îi are. Femeia mi-a aruncat acea privire care se agaţă de sufletul tău şi mi-a zis: "Dă la fermă, doamnă! E d’ai noştri! Îi cumpăr şi îi dau la bucată, să mai scot un ban. N-am dă dinţi! Au căzut aproape toţi şi trebuie să-m’ puie placă! N-am dă placă! Ce să fac? Omu’ e cu ziua, că banii dă compensare îi păstrăm pentru fată, că e la facultate, la medicină. Mai scoate şi ea dă un ciorap, dă o bluză, pă injecţii şi masaje, cum găseşte. Da’ restu’ dă la noi! Că e copil bun!", zise ea şi-mi întinse şorţul să aleg. "Cât?", o întreb. "Un leu cincizeci bucata, bre!", zise ea cu speranţă în glas. I-am luat pe toţi. "Săru’mâna, doamnă! Doamne-ajută! Iau nişte zahăr şi mă duc la autogară!", îmi zise.

Nu ştiu de ce, sau poate ştiu, dar mă simţeam pustiită. Cum am ajuns acasă m-am apucat să pregătesc chifteluţe dulci. Am ras cinci dovlecei, i-am presărat cu puţină sare şi i-am lăsat la scurs. A luat două ouă, două linguri de făină, patru linguri de brânză de vaci, bine scursă, două linguri de zahăr (după gust), zahăr vanilinat, le-am amestecat bine pe toate şi apoi am adăugat dovleceii bine scurşi. Am format chifteluţe pe care le-am dat prin făină şi le-am pus la prăjit, în ulei. Când le-am scos le-am tapetat cu zahăr pudră şi puţină scorţişoară (aşa-mi plac mie). Unde mai pui că... se pot mânca şi dacă n-ai dinţi.

Momente din perioada "Live is Life!"

2009-01-25T10:58:00.000-08:00

Mare nenorocire şi cu întreruperea curentului ăsta! Una-două se oprea curentul pentru patru, până la 12 ore. Motive? Ba că era, nu ştiu pe unde, o avarie, ba că trebuia să facem economie, pentru că era secetă, ba că erau inundaţii, ba că trebuia pur şi simplu să facem economie şi gata! Ce atâtea discuţii?!
Se întrerupea curentul şi rămâneai pe întuneric. De aceea la mare preţ erau lanternele, din RDG, pătrate, mari şi cu un suport care te ajuta să le propteşti pe masă. Cu patru baterii mari aveai curent o săptămână şi copilul putea să facă lecţiile, iar tu să toci zarzavatul pentru ciorbă. "Live is Life!"Asta nu era nimic, dar marea problemă era frigiderul! Cu el era o mare durere, pentru că, dacă se oprea curentul când nu erai acasă, să zicem pe la ora opt şi te întorceai seara târziu, aveai toate şansele să găseşti bucătăria plină de apa scursă din congelatorul dezgheţat, mâncarea în clăbuci şi aerul invadat de mirosuri insuportabile. Dar românul, care poate să se descurce în toate situaţiile şi mai ales în cele de "criză", a găsit şi atunci o rezolvare. A inventat "frigiderul oltenesc" (de ce oltenesc? nu ştiu!). Acesta consta într-o construcţie din bare de fier, montată la fereastra de la bucătărie. Piaţa "frigiderelor olteneşti" era cât se poate de prosperă şi de diversificată! Că îl făceai pe comandă, la un atelier de fier forjat, la un "mandatar" ori ţi-l confecţiona cumnatul sau un prieten de familie la fabrica unde lucra şi-l scotea pe şest întreg sau îl perfecta la domiciliu, aveai "frigider oltenesc"! "Live is Life!"
Majoritatea blocurilor din cartierele oraşelor din ţară aveau în dotare aceste grilaje. Atât în Bucureşti, cât mai ales în provincie, unde tăiatul curentului era mult mai frecvent, "frigiderele olteneşti" ocroteau hrana localnicilor. "Live is Life!" După dorinţa şi măiestria artistică a proprietarului, aceste grătare metalice montate în afara ferestrei erau adevărate opere de feronerie, dotate în partea de jos, după necesităţi, cu un blat din tablă sau chiar cu o ladă metalică, acoperită cu un capac mobil. În ladă se puteau păstra legume, fructe, slănină, salam, carne şi chiar mâncare în vase bine acoperite, din toamnă până târziu în primăvară. Erau folosite şi ca răcitoare rapide de preparate. Adică îţi puteai pune oala cu ciorbă, cratiţa cu mâncare sau castronul cu budincă la răcit după ce ai gătit. Şi mai avea un rost, acela de a ţine copilul departe de dorinţa de a escalada geamul atunci când îl lăsai singur, cu uşile de la dormitoare închise şi cu acces liber la baie. Nu, nu este umor negru! Mulţi copii au stat aşa acasă! Numai părinţii lor nu vor să-şi mai amintească! "Live is Life!"

Sarmale cu salam

2009-01-25T10:52:00.000-08:00

M-am întâlnit de curând cu o fostă colegă, pe care n-am mai văzut-o de vreo 20 de ani. Am intrat să bem o cafea şi să schimbăm unele impresii. Din una în alta, am ajuns să ne amintim momente trăite în perioada aceea şi să le comparăm cu ce se petrece acum. Ea mi-a amintit de momentul în care am pregătit, pentru prima dată, sarmale în care am pus carne din salam! Ea îmi oferise reţeta, pe care o aflase, la rândul ei, la coadă la mezeluri.
Într-o seară, băieţii mei m-au întrebat: "De ce nu facem şi noi nişte sarmale?". Aveau dreptate, nu mai făcusem sarmale de mult timp, şi nu pentru că nu aveam varză pusă la murat, ci pentru că nu aveam carne. Nici nu aveam când să stau pe la cozi. Le-am dat o speranţă, dar nu o dată precisă. Supărată, m-am dus la serviciu, unde o colegă tocmai scosese din borcan... sarmale! M-am făcut foc! Atunci intră în birou colega Doina, care venise pentru nişte documente. Mă întreabă ce am şi-i spun povestea cu sarmalele. Ea îmi zice foarte serioasă: "De ce nu faci şi tu cum face ea? Cumpără nişte salam şi faci sarmale. Ce, crezi că ea face sarmale din altceva?".Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Doina n-a mai stat să-mi dea amănunte, pentru că se grăbea, şi m-a lăsat să-mi folosesc imaginaţia şi priceperea.Când am terminat programul, m-am repezit la primul magazin Alimentara şi m-am instalat la o coadă; erau deja 20 de persoane înaintea mea, la mezeluri. "Se băga marfă!" Eram cu inima cât un purice. Cât am stat, cam 30 de minute, am intrat în discuţie cu o femeie şi am stabilit o "relaţie de cumpărături", în sensul că ea ştia precis că se dădeau ori două ciolane afumate, ori două bucăţi de salam de persoană, nu şi una, şi alta! Am aranjat ca ea să cumpere salamul şi eu ciolanele. Ne-am schimbat locurile, eu în dreapta, ea în stânga, fiecare la altă vânzătoare. Femeia nu-şi dorea decât un ciolan, aşa că i-am dat mai mulţi bani pentru salam. Timpul a trecut şi, după ce s-a potolit hărmălaia produsă cu aducerea mărfii, vânzătoarea a zbierat programul şi modul de distribuire exact cum spusese femeia de lângă mine. "Aţi văzut?", mi-a zis ea cu satisfacţia cunoscătorului.Vânzarea a mers repede, cu două mici incidente provocate de persoane care doreau să cumpere ambele produse, dar am ajuns la galantar, cu ochii pe femeia binevoitoare. "Două?", mă întrebă vânzătoarea. "Două, dar separat", i-am şoptit eu, şi îmi cântări rapid două bucăţi dolofane. Am plătit, am luat pachetele pe care erau scrise preţurile şi am aşteptat-o pe femeia care se strecura greu cu pachetul în braţe printre cei care îi aşteptau pe cei de la rând. Femeia îmi puse în braţe pachetul cu salam, îmi dădu restul, eu i-am dat pachetul, ea mi-a dat banii, i-am mulţumit şi ne-am despărţit.
Fericită de achiziţia nesperată, mă duc glonţ acasă. A doua zi, pe la ora 5:00, m-am apucat de gătit. Până se sculau copiii, totul era gata. Am pus ciolanul la fiert în oala-minune şi am pregătit foile de varză pentru sarmale. Am scos pachetul cu salam din frigider şi abia atunci am realizat că salamul nu era cel la care mă aşteptam, ci erau două mingi mari de salam "Torpedo", care conţinea la greu usturoi. Ceva s-a prăbuşit în sufletul meu!
După o gură de cafea, mi-am revenit şi mi-am zis că n-o fi dracul atât de negru! în timp ce curăţam de piele bucăţile mari de salam şi mă învăluiam de mirosul de usturoi pe care-l trimiteau în duşmănie în toată bucătăria, mi-a venit ideea să fac şi alte alea... Nu era rău de loc! Avea şi ceva grăsime, era proaspăt...Cu elan sporit, am tocat tot salamul şi doi cartofi apoi, am împărţit carnea. O parte pentru sarmale şi una pentru... chiftele. Am tocat ceapa şi am pus-o la înăbuşit. Am împărţi-o, jumătate am amestecat-o în cartofii tocaţi, împreună cu carnea (salamul) pentru chiftele, am pus piper, o felie de pâine înmuiată în apă, bine stoarsă, şi un ou. Am frământat bine şi am obţinut o minunată pastă pentru chiftele. Ceapa rămasă am amestecat-o cu o cană de orez bine spălat şi am lăsat-o la foc mic, cu o cană de apă, ca să crească orezul. Curând am dres de sare şi piper, am mai pus o lingură de bulion şi am lăsat să se răcească puţin. Am amestecat ceapa şi orezul aproape fiert cu carnea şi am început a forma sarmale pe care l-am aranjat cu grijă într-o oală. Ciolanul fiersese. O parte din zeama ciolanului am turnat-o peste sarmale împreună cu o altă lingură de bulion, cu două foi de dafin şi le-am pus la foc. Am început să fac chifteluţele, care, cu toate că ţineam uşa închisă şi fereastra bucătăriei larg deschisă, miroseau de zăpăceau toată scara. Arătau minunat şi eram încântată de inspiraţia mea. Am gustat una şi mi s-a părut foarte bună! Urma să primesc calificativul de la copii. Platoul cu piramida de chiftele trona pe masă. Sarmalele au început să fiarbă şi miroseau ameţitor a varză, dafin şi... un fin iz de usturoi! Am bâţâit uşor oala, ca să mişc sarmalale, să nu se prindă de fundul vasului, şi am purces la pregătirea ciolanului.

Pui... ce pui?

2009-01-25T10:27:00.000-08:00

Nimic nu e mai incitant pentru mine decât situaţia de criză! Doar am prins vremuri grele! Consider situaţie de criză atunci când trebuie să fac ceva de mâncare cu bani puţini. Deci, la treabă! Adică, la piaţă. La Obor, pentru că e mai aproape de mine şi, consider eu, bine aprovizionată şi mai ieftină.
Ciorbă, tocăniţă…Cu plasele în mână, ceva bani în buzunar şi speranţe mii, mă avânt în labirintul de magazine de unde pot procura un pui. Cumpăr un pui, cu cap şi picioare, de 1,350 kg, la preţ de 9,6 lei/kg şi dau 13 lei. Mai cumpăr ciuperci de 6 lei, o legătură de zarzavat cu 1 leu, ceapă (1 kg) cu 2 lei, cartofi (1 kg) cu 1,50 lei, 10 ouă cu 0,4 lei bucata, două legături de pătrunjel plus una de mărar, pe care dau 1 leu, 5 căpăţâni de usturoi, de încă 1 leu. În drumul spre casă am cumpărat şi 500 ml borş, cu 1,2 lei şi două pâini cu 2 lei. Deci am cheltuit: 32 de lei şi 70 de bani. Am curăţat puiul şi l-am tranşat astfel: capul, picioarele şi spatele, împărţit în patru, pentru ciorbiţă; pulpele, tăiate în două, pieptul – feliat în patru. Am curăţat, am tocat zarzavatul, patru cartofi, două cepe şi le-am pus la fiert împreună cu măruntaiele de pui şi patru l apă, pentru ciorbiţă. Când au fiert, le-am pus o lingură de bulion (asta era în casă!), o cană de apă şi borş (după gust) fiert. Au mai dat un clocot, le-am bătut un ou, am dres de sare şi am presărat pătrunjel tocat. Gata ciorbiţa!

Între timp, am curăţat ciupercile. Picioruşele le-am feliat fin, am curăţat trei cepe şi le-am tăiat fideluţă, am curăţat trei cartofi şi i-am feliat. Am pus la înăbuşit, în ulei, cu o jumătate de cană de apă: ceapa, picioruşele de ciuperci şi cartofii. Când erau aproape fierţi cartofii, am adăugat jumătate din pălăriile de ciuperci, curăţate şi tăiate în două. Am presărat sare şi le-am lăsat la înăbuşit, la foc mic, amestecând rar. Am curăţat şi strivit o căpăţână de usturoi. După 20 de minute, am adăugat jumătate din usturoiul pisat, două linguri de bulion, piper şi o jumătate de cană de apă. A mai fiert cinci minute, apoi am dres de sare şi am presărat pătrunjel. Gata, tocăniţa de ciuperci!

Restul pălăriilor de ciuperci le-am uns cu ulei, le-am pus cu lamelele în sus, într-o cratiţă, cât să intre îndesate. Am turnat o jumătate de cană de apă cu o jumătate de linguriţă de sare şi piper şi le-am dat la cuptor iute 15 minute. Le-am scos şi le-am păstrat pentru când le voi monta, punând câte un ou în fiecare pălărie şi le voi mai da la cuptor, pentru masa de dimineaţă! Am bătut uşor feliuţele de piept şi le-am făcut şniţel cu un ou, un praf de sare şi o lingură de făină. Le vom mânca pe tocăniţa de ciuperci.

Pulpele le-am pus într-o crăticioară cu ulei, puţină apă, o linguriţă de oţet, sare, piper şi restul de usturoi, bine acoperite să nu se usuce. Le mâncăm cu cartofi natur, orez, paste. Salata? Păi... avem murături, gogoşari, sfeclă roşie etc.!

Blestemele nevestelor

2009-01-25T09:57:00.000-08:00

Bunica mea spunea că atunci când te blesteamă nevasta e mult mai rău ca atunci când te blesteamă soacra! S-ar părea că mulţi bărbaţi nu ştiu asta şi... păţesc tot felul de necazuri!
Marţi am aflat că Fănel, bărbatul Anetei de la patru, se afla în spital. Fusese operat la un picior. Cu ceva timp în urmă, Fănel şi-a rupt piciorul, căzând pe gheaţă beat mangă, după ce-l trimisese Aneta să cumpere o pâine. El dădea să se întoarcă acasă, după opt ore de muncă la greu alături de “ortacii” lui de berică! Aneta, când a aflat unde se găsea “porcul ordinar” căruia “nu-i mai ajungea timpul la trăncănit cu jigodiile alea fără stăpân”, s-a pus pe urat de mame şi neamuri, organe şi sănătate fiecărui participant la şedinţa de trăncănit. Le-a spus că blestemul de nevastă e cumplit şi că vor vedea ei când îi va ajunge. S-au pus pariuri şi s-au făcut tot felul de glume pe seama blestemului, dar, când Dinu s-a opărit cu ghiveciul, iar băiatul cel şmecher al lui Toni a căzut mort de beat într-o groapă din parc, rămânând până dimineaţă pe post de pom, spaima a pus stăpânire pe toţi. Rând pe rând, hahalerele, jigodiile şi câinii fără stăpân au căzut loviţi de “blestemul Anetei”. O “hahaleră” a făcut hepatită, o “jigodie” a fost bătută şi a rămas fără jumătate din urechea dreaptă când s-a luat la harţă cu nişte beţivi în parc (de atunci se numeşte Van Gogh), un “câine” şi-a pierdut doi dinţi şi alte păţanii înfiorătoare.
Acum, se spunea aşa: dacă Fănel nu era trecut pe lista cu blestemaţi, însemna că evenimentele anterioare erau doar accidente ce nu se puneau! Deci blestemul era “zero”! Numai că lucrătura s-a făcut şi, când Fănel s-a dus la doctor să-i scoată ghipsul, s-a constatat că nu era bine prins osul şi i s-a făcut o operaţie drăgălaşă şi complicată. “Asta e!”, au strigat unii, care nu fuseseră în ziua cu pricina la şedinţa de trăncănit, fericiţi că se terminase influenţa nefastă a blestemului Anetei.

Joi, după operaţie, ne-am putut duce să-l vizionăm, pe rând. Eu nu m-am putut abţine şi, ţinând cont că Fănel e un oltean sadea, m-am gândit că l-aş mai ogoi la suflet cu o salată plină de praz mirositor, alungându-i astfel asistentele care s-ar fi înghesuit să-i satisfacă izmenelile.