Cartofii mult visaţi

Majoritatea preparatelor ce se pregătesc în perioada postului au la bază cartoful. Minţile multor iubitori ai cartofului au fiert şi vor fierbe la focul imaginaţiei. Ba pe unii îi bântuie şi în vise, ca pe un vecin de-al meu.
Costică, vecinul, mare iubitor de bucătărit, a venit într-o sâmbătă dimineaţă ca să-mi spună ce vis a avut. S-a prezentat cu un pachet învelit în staniol. Buuun!
Îmi zic eu şi pun să pregătesc o cafea, ceva mai multă pentru că, după cum s-a aşezat pe scaun şi a şters nişte firimituri imaginare de pe faţa mea de masă, avea să stea ceva vreme, povestindu-mi un vis lung. L-am îmbiat cu nişte sandvişuri cu humus bogat în usturoi şi bine tocmit de iuţeală, astfel încât am trezit în el un zvâc de îndrăgostit. Costică începu să bată câmpii. Trecu în revistă toate farmaciile şi toate sucursalele de bănci care au apărut în locul magazinelor cu produse alimentare sau ale aprozarelor. Pardon, magazine cu legume şi fructe! A mers cu supărarea până la a mă determina să fiu de acord să particip la un eventual protest organizat de el, împreună cu fraţii lui de table, din parc. Toţi, dar toţi sunt supăraţi şi vor protesta!
Treci la subiect!
„Bine, dar ce facem cu visul?”, i-am zis, văzând cu groază că nu intră în subiect.
„Păi... să vă spun.” Şi sorbi din cafea. „Bre! Se făcea că eram la mine, cu mama. Pă mama n-o vedeam, da o auzeam cum umblă prin bucătărie. Ea nu vorbea, da eu o înţelegeam bine ce vrea să facă. S-a învârtit, s-a sucit, mi-a umblat prin cămară, s-a dus în dormitor, prin sufragerie, io după ea. Şi o vedeam că tot caută ceva. Da parcă nu putea să vorbească. Mi-era ciudă că nu înţelegeam ce vrea. A intrat iar în bucătărie. Şi-a pus şorţu', ăla de mi l-ai dat mata de ziua mea, s-a dus iar la cămară, a luat un lighenaş în care a pus opt cartofi albi, cei mai mici, şi patru cepe roşii. A spălat cartofii, i-a tăiat jumătăţi. A curăţat cepele şi le-a tăiat felii groase. Şi, din când în când, se uita la mine aşa, ca să fie sigură că văd bine ce face şi că bag la cap.
Acu', ia tava aia din tablă neagră, cu pereţii mai înalţi, aia de mi-a făcut-o cadou Sandu de la patru, aşa, la mişto şi acum îi pare rău. Şi cum îţi spui, ia tava şi pune ulei cam o jumătate de pahar. A spălat jumătăţile de cartofi. A mai scos din cămară cimbru şi coriandru uscat, piper pisat mai mare. A tocat mărunt o căpăţână de usturoi şi mă uitam la mâinile ei bătrâne... Da, tot aşa de repede tăia, ca atunci când trăia. Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred. Eu ştiam că nu mai e, da parcă prea era aevea. Nu ziceam nimic şi doar mă minunam. A scurs bine cartofii şi i-a presărat cu toate uscăturile mirositoare, cu sare şi cu bucăţelele mititele de usturoi. După ce le-a tăvălit bine le-a pus în tavă, a pus ici-colo şi bucăţile de ceapă, le-a prăfuit cu sare şi le-a dat la cuptor. Mă uitam la ea cum aprinde chibritu' şi cât de atentă era. Mi-am adus aminte că noi nu mai avem chibrite de mult timp. Noi folosim brichetele alea speciale de aprins aragazul.
Da... mama avea chibrit. A venit lângă mine, m-a luat de mână şi mi-a făcut aşa, un semn, că o să fie bine. Pe urmă s-a dus iar la cămară şi a scos de acolo o sticlă cu vin alb, de-ăla de la magazin, o sticlă cu vin roşu, de la ţară, o sticlă cu ţuică, tot de la ţară, şi o sticlă cu votcă. Mă uitam eu aşa şi nu-mi venea să cred. D-alea de la ţară ştiam, da... d-alea de la magazin, nici vorbă. Cine le pusese acolo? Ca să vezi, bre! Şi m-am trezit brusc.”
În realitate
„Ştii ce-am făcut? M-am dus imediat la cămară. Am început să cotrobăi şi ce crezi?”
„Păi, ce să cred? Ai găsit sticlele!”, i-am zis eu, mai mult în râs.
„Da, bre! Uite! Vezi? Le-am adus”, şi-mi arătă o pungă neagră, pe care abia acum am observat-o.
Din pungă, Costel a scos două sticle: una de 700 ml cu Cotnari şi una de 500 ml cu votcă.
„Acu' mă crezi? Le-am găsit ascunse în cămară. Cine ştie de cât timp şedeau?”
„Da, cine ştie de cât timp boceau ele acolo singure-singurele şi duceau dorul gâtului tău!”, îl iau eu peste picior.
„Bre! Să-ţi spun mai departe”, zise el.
La naiba, credeam că, dacă s-a trezit, se termină povestea! Nici vorbă. A continuat.
„După ce am găsit sticlele, mi-a venit să plâng de mama. Ş-am plâns, ş-am plâns până am adormit. Ş-am visat-o iar. Da... acum vorbea. Mi-a zis că în toate sâmbetele, până la Paşte, să dau ceva acolo de pomană, c-o avea Dumnezeu grijă şi de mine. Că ea o să mai vină ca să vadă dacă-mi merge bine şi de nu, o să mă înveţe ea ce şi cum. Mi-a mai zis să mă duc la vecina, adică la matale, şi să-ţi dau din cartofii făcuţi de ea, ca să faci şi matale. Au! Mi-am zis, care cartofi? Mi-a zis să fac eu alţii, că ăia de i-a făcut ea o să-i mâncăm noi. Şi i-am mâncat. Acu'... nu ştiu ce să zic, da am făcut alţii, ca să guşti şi matale să vezi ce buni sunt. Să faci şi matale că eşti mai pricepută şi poate-i nimereşti mai buni ca ăia făcuţi de mama în vis.” Şi Costel a desfăcut pachetul în care se afla o farfurie cu nişte cartofi la cuptor, deosebit de mirositori şi mi­nunaţi la gust. Avea dreptate mama lui!