Cu mulţi ani în urmă, era o vreme când nu era o calamitate un viscol puternic şi nămeţii de zăpadă făceau străzile să arate ca nişte culoare de labirint alb, făcute de fiecare gospodar, în dreptul curţii sale. Strada era curăţată de zăpadă de plugul uriaş, montat în faţa unui camion militar.
Plugul împingea zăpada până la marginea străzii, iar locatarii curţilor făceau găuri uriaşe în mormanul de zăpadă, străpungând culoar de trecere la carosabil. Zăpada continua să cadă şi viscolul o ghemuia prin locurile adăpostite astfel încât, a doua zi, plugul avea iar de lucru, spre bucuria copiilor care-i ieşeau în cale. Strada se curăţa pentru un timp, apoi iar se nămeţea. Dimineaţa, pe la ora 9:00, după ce trecea plugul, un claxon anunţa locatarii rămaşi acasă să lase treburile şi să vină la gura labirintului. Pe strada plină de zăpada proaspăt depusă, abia reuşea să străbată camionul învelit cu prelată, plin cu pâini aburinde, pe care le împărţeau militari încotoşmănaţi de nu li se vedeau decât ochii şi palmele roşii de fierbinţeala pâinilor de la fabrica Gaghel. Banii pe preţioasele fierbinţi îi luau grăbiţi doi angajaţi gagheleni şi-i aruncau într-o ladă în camion, apoi porneau cu greu încercând să străbată toată strada. Fiecare gospodar înşfăca una, două sau mai multe pâini, după mărimea familiei, sau pentru vecinii care nu erau acasă şi intrau degrabă, dispărând pe culoarul labirintului său, până în casă, trecând prin curtea plină de omăt, şi ea străbătută de culoare care duceau la coteţul câinelui, la cişmea, la curtea de păsări, la magazia de lemne, la latrină. Culoare albe cu reflexii albăstrii ca ale apei de pârâu, cu straturi suprapuse de cristale ce se înghesuiau unul peste altul şi se topeau rapid, lăsând o mică găurică de gheaţă, dacă suflai abur fierbinte din gură. Culoare prin care noi copiii ne ascundeam, inventând noi feluri de joacă, uitând de frig, de masă şi, mai ales, de şcoala care se suspendase din cauza vremii proaste.
Salvarea babei. La vremea asta, o mulţime de obiceiuri tradiţionale, pe care bătrânii le respectau riguros, erau ori amânate, ori respectate cu multe sacrificii. Aşa se face că pomenirea morţilor a fost o mare problemă pentru multe babe, tuşi, dade şi bunici. Aşa că s-au sfătuit să se ajute pentru o pomenire cum s-o putea. Sâmbătă dimineaţă, vecinii au observat casa scundacă a babei Linica nămeţită toată şi nici vorbă de fum să iasă pe coş. Bunica, de cum a văzut nemişcarea de la Linica, a şi intrat într-o acţiune rapidă de salvare a babei. M-a trimis urgent la vecinul Anghel care, împreună cu vecinii Lazăr şi Fane, băiatul naşei Floarea, au început să sape culoar prin nămetele uriaş, până la uşa babei Linica. De cum au ajuns, au bătut tare şi au ascultat. Dincolo de uşă se auzea scâncet de câine şi baba care bâjbâia să deschidă. Încurajată de vecinii săritori, a răsucit cheia în broasă şi uşa s-a deschis. Baba se uita la ei uluită, neînţelegând ce se petrece, iar câinele a sărit de bucurie şi a fugit ruşinat să se uşureze mai departe pe culoarul de zăpadă. Nenea Anghel a zbierat la ea, pentru că era cam surdă şi nici cu vederea nu stătea prea bine, şi i-a zis că a nămeţit-o zăpada. Linica abia de a priceput ce-i cu ei acolo. Oamenii, mulţumiţi că au găsit baba în viaţă, au început să taie culoare până la coteţul păsărilor şi la latrină. De cum au terminat treaba, baba, acum dumirită, i-a chemat şi i-a cinstit cu un pahar mare cu ţuică, să le mulţumească de ajutor. Vecinii s-au împrăştiat pe la casele lor. Totul a intrat în normalDe cum a trecut camionul cu pâine, miliţianul şi-a făcut rondul, cercetând dacă fiecare şi-a dat zăpada, dacă nu a fost nimeni uitat prin case, dacă merg telefoanele, apoi a anunţat că o să treacă şi maşina cu butelii pentru cei care au făcut comanda, dar şi pentru cei care nu au reuşit să o facă. Toţi erau pregătiţi pentru o nouă zi. Şi noi, copiii! Încă de dimineaţă am gândit planuri pentru noi moduri de joacă. Ne dădeam la vale pe derdeluşuri pornite de pe acoperişurile magaziilor de lemne şi ajungeam până în mijlocul străzii. Cel mai frumos şi mai sănătos era de-a v-aţi ascunselea, pe după colţurile labirinturilor de zăpadă. Cum alergam în şir, împreună cu cinci veri, şi ne înghesuiam turtind şi năruind pereţii albi, ca să ajungem primii să punem palma pe locul unde se "pusese" cel care trebuia să ne găsească, am dat buluc peste baba Linica, mai-mai s-o dăm grămadă. Femeia mă zări printre atacatori şi-mi zise: "Bunică-ta e acasă?", de parcă putea pleca undeva, gândeam eu. "Da!", i-am răspuns scurt. "Să veniţi că am să vă împart ceva!", zise baba şi se întoarse din drum. Ptiu! Drace!, gândeam noi şi nu mai ştiam cum să ne fofilăm.
Acasă la baba Linica. M-am dus acasă şi i-am zis bunicii, apoi, spăşiţi, ne-am îndreptat spre casa babei. De cum am intrat, ne-a izbit un miros de gaz şi un fum înecăcios. Câinele a sărit spre noi, stârnind cinci găini care-şi făcuseră cuiburi după pernele puse de babă, de-a lungul peretelui, pe pat. Baba a aprins un bec slab, ce atârna din mijlocul tavanului, făcând pisica borţoasă să clipească des şi să se întindă pe pat, la capătul dinspre sobă. Pe jos, o ţoală care fusese un covor oltenesc, acum murdar şi rupt, se tot lipea de tălpile ghetelor noastre, dezvelind o duşumea murdară, vopsită într-o culoare grena. Baba ne-a poftit să ne aşezăm care cum putem şi ne-a pus pe masa mare, acoperită cu o faţă de masă de muşama, un lighean plin cu bob prăjit! Nu mai mâncasem de mult şi ne-am repezit ca ulii, luând în pumni cât ne încăpea. Baba ne-a liniştit şi ne-a zis că ne mai face dacă-l terminăm, apoi a stins lumina. Am ronţăit minunatul bob în linişte, în semiîntunericul din cameră, cu ochii la soba din tablă cu cuptorul spart, pe unde se strecura, perfid, un fir subţire de fum atunci când focul era mai mare. Limbile roşii ale focului se zăreau printre durele plitei, aruncând lumini pe chipurile nostre. Ronţăiam şi ne încălzeam, cu gândurile duse. Căţelul îşi reluase locul pe pat, mai aproape de pisică, găinile cârâiau rar, vorbind una cu alta şi cana mare emailată începu să fâsâie uşor, semn că apa din ea dădea să fiarbă. Baba, de pe scaunul fără spătar, tras aproape de gura sobei, zise încet, parcă doar pentru ea: "Mâncaţi sănătoşi, să fie pentru Vasile, Ion şi Grigore! Că... n-am dat, de... vreme! Aşa vrea Dumnezeu!". Vraja se ţinea de noi, flăcările focului luminau slab şi minunatul bob prăjit ne făcea să ne ruşinăm în gând de fuga noastră când venea baba Linica să împartă măcinicii care ne îngrozeau. Dar asta este o altă poveste...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu