Moşii de iarnă, zi de pomenire!

Uite cum a rânduit Dumnezeu ca în astă zi să fie cu adevărat iarnă! Zăpada asta de curând căzută contribuie din plin la puritatea şi frumuseţea acestei zile de pomenire a celor adormiţi, părinţii, bunicii, străbunicii noştri, până în adâncurile veacurilor.

Pomana era pregătită. Doar să meargă la biserică şi să sfinţească o parte din mâncărurile pregătite, să împartă acolo câte ceva şi apoi să dea pe la vecinii din bloc. Făcuse colivă, piftie de curcan, salată de pui, salată de vinete, plăcintă cu brânză dulce. Vinul alb era numai bun de băut pentru toate vârstele. Nu mai făcuse de mult o pomană şi avea impresia că o mulţime nerăbdătoare aştepta în uşa bucătăriei. Se spălă pe faţă, se îmbrăcă, luă paneraşul pregătit, pomelnicul şi ieşi pe uşă făcându-şi cruce. A ascultat o parte din slujbă, până când mintea începu să-i fugă scoţând la iveală imagini de demult. 

Bunicii, părinţii, vecinii, prietenii se perindau prin faţa ochilor ei, fiecare după firea sa, făcând-o să retrăiască mulţimi de amintiri. Dar copilul ei, care n-avea astâmpăr, a bucurat-o cel mai mult şi i-a făcut inima să tresară. Încerca să-i spună ceva ce ea nu înţelegea. Un murmur în biserică şi femeia se trezi din visare. Preotul începuse a citi pomelnicele. Treptat ajunse şi la al ei. Lung, nespus de lung! Abia acum realiză că ea... în ordinea normală, era la rând... Mda! Deocamdată trebuia să-şi facă datoria faţă de răposaţi. În faţa ochilor îi apăru iar copilul care-i murise.

Slujba se termină. Se întoarse acasă şi, punând bucatele pe farfuriile frumoase, paharele, lingurile de lemn, simţi că ceva lipsea. Îşi aduse aminte de copil. A pus plăcintă şi pentru el, dar... "n-a dat" salată! Asta uitase, să pună salată! Găsi frunzele în punga uitată în paner şi se apucă să pregătească o salată, care copilului îi plăcea nespus. Salata, împărţită în fiecare farfurie, dădea o notă veselă, plină de viaţă. A pus salată într-un bol micuţ şi l-a aşezat în mijlocul mesei, aşa, ca pe un buchet de flori. 

Termină de împărţit. Obosită, dar mulţumită se aşeză la masă, cu farfuria pentru casă în faţă. Se închină, gustă din frunza de salată şi i se puse un nod în gât. Nu putea plânge! Erau prea mulţi! Iar fi trebuit o viaţă de plânset... Se uita doar, aşa, văzând doar ea, ceva... la bolul micuţ cu salată.