Hoţii la sămânţă!

Pentru că tot am vorbit despre o parte dintre obligaţiile pe care le aveau cadrele didactice şi automat copiii, înainte de '89, aş vrea să vă spun ceva şi despre faptul că era musai de a preda la şcoală seminţe de plante (castane, ghinde) şi plante medicinale (muşeţel, tei, mentă).

Cu muşeţelul, teiul şi menta parcă ne descurcam mai bine, întrucât cantitatea era mai mică şi se puteau cumpăra de la piaţă sau le culegeam de pe maidane, dar cu ghinda şi castanele era o problemă. Cantitatea de ghindă şi castane era de trei kilograme de fiecare copil. Şi, de unde să le iei? Cum termenul de predare a castanelor şi ghindelor se apropia verti ginos, mi-a venit ideea să mergem în Parcul Libertăţii, actualul Parc Carol, care are mulţi castani şi stejari. Zis şi făcut! Într-o duminică, dis-de-dimineaţă, m-am echipat în "băiat" şi am plecat împreună cu o gaşcă de şapte copii, cei doi băieţi ai mei şi alţi cinci colegi ai lor, la vânat de "sămânţă". Toamna fusese generoasă şi copacii erau plini de ghemuleţe aricioase şi bucheţele de ghinde care ne ademeneau de pe crengile mai aplecate.  Plini de elan ne-am apucat să cu le gem toate castanele care erau căzute pe alei şi prin iarbă. Unele, ieşite din coajă, ne ademeneau cu luciul maroniu, altele abia căzute din copac, chiar rămase cu o parte din coajă, parcă ne aş teptau să le dezghiocăm şi să le lă săm la aer ca să se usuce şi să-şi capete luciul. Cu ghinda era o problemă, în sensul că nu erau decât foarte puţine că zute şi acelea erau ronţăite de ani măluţe. Aşa că am cules doar ce bru mă am găsit. Ne-am concentrat asu pra castanelor. Uite aşa, una ici, cinci-şase colo, ba pe o alee, ba pe alta, am strâns, fiecare, aproape o jumătate de sacoşă de castane. Când am ajuns în dreptul aleii principale şi am dat să trecem în cealaltă parte a parcului, două femei care măturau ne-au văzut şi, când au priceput că noi culegeam castane, una dintre ele a început să zbiere: "Aoleu! Doamna inginerăăă! Uite, bre, copiii ăştia ne fură sămânţa! Vasileee! Ancoa, măăă! Că ne ia sămânţa! Hoţiii la sămânţăăă, măăăă! Vasileee! An coa, măăăă!", ţi­pa ca din gură de şar pe şi agita ame ninţător, măturoiul spre noi.  Bieţii copii, luaţi pe nepregătite, se uitau îngroziţi când la mine, când la femeia cu măturoiul şi nu ştiau ce să facă. Eu mai trăisem o astfel de păţanie când eram copil şi am fost obligată să dau mai mult de jumătate din cantitatea de castane culeasă, tot unei măturoaice care rânjea mul ţu mi tă că o scutisem de corvoadă. De data asta, m-am întors către copii şi le-am strigat: "Fugiţi cât puteţi şi nu lă saţi castanele nici morţi!". Am fugit şi eu cu ei şi nu ne-am oprit decât la ie şi rea dinspre Gara Filaret, unde nu ne mai urmărea nimeni. Acolo, ne-am oprit şi am "adăpat caii" cu Cico. Ne-am tras sufletele şi am plecat victorioşi spre case.  Am lălăit-o pe drum comentând şi făcând haz de cum flutura femeia măturoiul în urma noastră şi de "scânteiele" care ne scăpărau la căl­câie. Le-am promis că le dau piure de castane comestibile. M-am ţinut de cuvânt, spre surprinderea unora dintre ei.

Piure de castane Ingrediente: 1 kg castane, 100 g miere, esenţe (vanilie sau lămâie) Preparare: Se spală castanele cu tot cu coajă, după care se pun în apă clocotită, unde se lasă la fiert, la foc potrivit, 45 de minute (nu mai mult). Se scot castanele, se cojesc cât sunt calde, se pisează imediat cu o furculiţă (un bătător din lemn sau în blender) şi se adaugă miere de albine, esenţă de vanilie sau de lămâie, toate după dorinţă.