S-a făcut iar urât afară. Da, e iarnă şi e normal să fie urât! Dar parcă... Nu, mai bine să fie urât! Să fie iarnă! Aşa trebuie, aşa-i bine! Aşa-i normal! Să ningă!
Mă duc la piaţă. Pe parcurs mă gândesc la ce trebuie să cumpăr, deci nu stau "aiurea’n tramvai". Vreau ceva mai deosebit, mai... Pe naiba! Nu mai am nici o inspiraţie! Toţi se bazează pe talentul meu! Le convine! Nu ei sunt cei care trebuie să facă din... bici! Bani ioc, produse bune ioc, produse scumpe berechet... Ce contează? "Turcu’ plăteşte"! M-am răcorit puţin şi trec la inspectat piaţa. În hala mare, supra-aglomerată, sunt tarabe cu legume, ici, colo autohtone. Mulţime de legume din import, vândute cu specificaţia că aparţin unor zone renumite din ţară! Mă, da’ pă-ştia nu-i... nimeni?! Ei, na! Am luat-o razna! Am uitat unde sunt! Mă strecor pe culoarul foarte îngust, printre cumpărători nemulţumiţi şi zgribuliţi. Un bărbat plin de nervi face observaţii unui ţigan, vânzător, obraznic, care ameninţă că nu ne vor mai aduce marfă şi ne vor lăsa să murim de foame. Mda! Aşa ne trebuie! Plină de scârbă, mă aproprii de capătul halei şi, aproape de uşă, găsesc taraba doamnei cu salată verde. Şi salata s-a scumpit! Mă rog! E salată din propria-i seră, e de-a noastră! Dau trei lei, iau o salată mare şi două legături de mărar şi două de pătrunjel cu un leu. Abătută rău, mă îndrept spre ieşire. În uşă, o femeie îmbrobodită, micuţă de statură, îmi întinde şorţul în care se aflau zece dovlecei cu floare, lungi cât palma. "Bre, nu vrei nişte dovlecei?", îmi zise femeia cu gura ascunsă de broboadă. Am vrut să zic nu, dar glasul ei moale m-a oprit. Am întrebat-o de unde îi are. Femeia mi-a aruncat acea privire care se agaţă de sufletul tău şi mi-a zis: "Dă la fermă, doamnă! E d’ai noştri! Îi cumpăr şi îi dau la bucată, să mai scot un ban. N-am dă dinţi! Au căzut aproape toţi şi trebuie să-m’ puie placă! N-am dă placă! Ce să fac? Omu’ e cu ziua, că banii dă compensare îi păstrăm pentru fată, că e la facultate, la medicină. Mai scoate şi ea dă un ciorap, dă o bluză, pă injecţii şi masaje, cum găseşte. Da’ restu’ dă la noi! Că e copil bun!", zise ea şi-mi întinse şorţul să aleg. "Cât?", o întreb. "Un leu cincizeci bucata, bre!", zise ea cu speranţă în glas. I-am luat pe toţi. "Săru’mâna, doamnă! Doamne-ajută! Iau nişte zahăr şi mă duc la autogară!", îmi zise.
Nu ştiu de ce, sau poate ştiu, dar mă simţeam pustiită. Cum am ajuns acasă m-am apucat să pregătesc chifteluţe dulci. Am ras cinci dovlecei, i-am presărat cu puţină sare şi i-am lăsat la scurs. A luat două ouă, două linguri de făină, patru linguri de brânză de vaci, bine scursă, două linguri de zahăr (după gust), zahăr vanilinat, le-am amestecat bine pe toate şi apoi am adăugat dovleceii bine scurşi. Am format chifteluţe pe care le-am dat prin făină şi le-am pus la prăjit, în ulei. Când le-am scos le-am tapetat cu zahăr pudră şi puţină scorţişoară (aşa-mi plac mie). Unde mai pui că... se pot mânca şi dacă n-ai dinţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu