Pe căldura asta, oamenii se manifestă ciudat. Unii sînt nervoşi, ţîfnoşi, alţii apatici. Unii au apucături stranii. Pe un scaun, în autobuz, o doamnă citea! Da, o carte adevărată, un roman! Intrigată de faptul că am întîlnit un lucru rarisim, adică un om care citeşte o carte, într-un asemenea loc, m-am apropiat să studiez fenomenul. Aşa am constatat şi exitenţa unei reţete-semn de carte, pe care-o muta o dată cu întoarcerea paginii, scrisă de mînă. Fără prea multe temeri, cu vădită îndrăzneală, am început să citesc reţeta unei prăjituri şi s-o memorez imediat. Minunata prăjitură, pe care o cunoşteam din copilărie, prindea viaţă în faţa ochilor mei. E drept că, acum, cînd tehnica a ajutat mult la obţinerea unor tăiţei extrem de fini, a dat un aspect deosebit prăjiturii, dar gustul şi parfumul au rămas aceleaşi. Ingredientele nu s-au schimbat, se prepară tot din ghemotoace de fidea fină, uşor uscată în cuptor şi setoasă de siropul minunat, din miere şi apă de flori, iar nuca, prăjită uşor şi zdorbită cu milă, aruncă parfum unic şi desfată cerul gurii şi sufletul, ca altă dată.Curînd, doamna care citea în autobuz "Balada spaniolă" a lui Feuchtwanger închise cartea şi reţeta, le vîrî într-un gentoi mare şi coborî. Îmi lăsă, în minte, o reţetă veche, scrisă de mînă, a unei prăjituri tot atît de vechi ca Romanţa lui Lorenzo de Sepulveda, ce vorbea despre amorul regelui spaniol Alfonso al VIII-lea, pentru fermecătoarea evreică Fermosa, care l-a inspirat pe inegalabilul Lion. În drum spre casă mi-am procurat minunatele ghemotoace de fidea, gata prăjite. Acasă, pe o căldură înăbuşitoare, cu o îndîrjire cîinească, am încins cuptorul, unde le-am uscat zece minute, am turnat siropul din miere şi apă de flori, pe care nu credeam să-l folosesc vreodată, făcîndu-le să trosnească. Am presărat miez de nucă şi cîteva linguriţe de fistic pisat, aşa ca de o schimbare de culoare, am dat la cuptor 20 de minute şi apoi am lăsat la răcit, înghiţind în sec. Timpul s-a scurs şi minunatele ghemotoace s-au răcit şi însiropat. Miroseau ademenitor şi îndemnau la visare. Cu farfurioara hulpavă şi linguriţa nerăbdătoare, am înşfăcat un ghemotoc şi m-am retras rapid să-l savurez în sufragerie. Deodată, ca un tunet, porni televizorul programat la ora de ştiri, stricîndu-mi atmosfera. Am luat telecomanda în timp ce-i ziceam: "Nu vreau să văd pe nimeni!", ca Regele Alfonso. "Nu vreau accidente, nu vreau omoruri, nu vreau parlamentari dormind, nu vreau televizor!", zic eu şi l-am închis cu ciudă. Ca să-mi revin am mîncat prăjitura, visîndu-mă într-un palat din Toledo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu