Majoritatea celor care munceau în fabrici, uzine şi alte locuri aveau posibilitatea de a mînca o masă caldă la cantină. Da, la cantină! Aici, o mînă de oameni foarte pricepuţi, pregăteau mîncare, trei feluri, în fiecare zi alta, pentru cei care nu aveau timp sau nu se pricepeau să gătească. Se abonau oamenii, asigurîndu-şi masa de prînz în toată săptămîna, mai puţin duminica. Majoritatea erau tineri căminişti şi necăsătoriţi. Dar erau şi persoane care, din diferite motive, rămîneau peste program şi luau masa de prînz la cantină. Aceştia erau flotanţii! Adică, unii dintre noi, care luam masa ocazional, şi atunci făceam ceva nazuri.
Osul. Atmosfera în sala de mese era de obicei veselă. Pînă şi cei mai posomorîţi ajungeau să-şi alunge supărarea la o ciorbă de văcuţă, acrită cu borş şi dreasă cu ou, fierbinte şi mirositoare a leuştean de-ţi lăsa gura apă. Nu mai vorbim despre glumele care se făceau pe seama bucăţii de zgîrci, adică tendon, cu aspect ciudat, care se iţea din zeamă. Da, osul!? Mare sau mic, el te asigura că acolo se folosea carne. Şi jurămintele "pe osul meu de la cantină!", făcute atunci cînd unul dintre meseni subtiliza ardeiul iute din faţa vecinului şi nu recunoştea în ruptul capului, schimbau atmosfera. La felul doi. Cînd nea Burdoi, starostele cantinei, ne prezenta porţii uriaşe de musaca preparată din carnea de văcuţă, pe care o fiersese în ciorbiţa abia criticată cum că n-ar avea destulă carne, cine adulmeca aburul bulionului care înroşise carnea tocată? Noi! Da... feliile de cartofi rumenii? Da... salata verde cu multă ceapă, în care se înfigeau furculiţele ca la război, cine o mai critica? Şi... plăcinta cu mere? Cine mai număra sîmburii scăpaţi în merele rumenite? Nimeni! Burdoi alunga foamea şi supărarea!
"Trandafir". Nu mai vorbim despre ciorbiţele de zarzavat, nici despre ciorba de fasole boabe sau de iahnia cu costiţă afumată! Ciorbiţa de sfeclă cu tăiţei şi fasolea verde cu mult mărar şi pulpiţă de pui nici acasă nu erau la fel de bune. Cîrnaţii "Trandafiri" erau minunaţi în mîncarea de cartofi cu salată de sfeclă roşie. Poale în brîu şi cornuleţe făcute de Rodica nici că mai găseai undeva. Trebuia să fii mare cîrcotaş şi nesimţit ca să-i cauţi nod în papură! Erau zile în care trebuia să ai relaţii serioase ca să obţii un bilet de flotant. Astea erau minunatele zile în care se prepara celebra ciorbă de burtă. Doar de patru ori pe lună! Burdoi era împăratul! El zicea: "Drege-o fără zgîrcenie de smîntînă şi ouă, pune-i usturoi cît să-ţi aţîţe pofta şi dă-i oţet după gust. Şi nu uita ardeiul iute!". În zilele astea am prins, la flotanţi, cîţiva de la întreprinderea vecină! Piloşii! Şi-au făcut rost de bonuri şi se delectau cu minunăţia Burdoi!
Şi alţii. Ce să mai vorbim despre cantina unei fabrici din Zărneşti, unde porţia de mîncare la comun costa 4,50 lei trei feluri, la special 7,50 lei trei feluri şi la regim 9,50 lei, conform prescripţiilor medicale. E, aici erau muncitori... la condiţii deosebite! Dar să revenim la cazanul nostru! Nu degeaba se spune că o fasole la cazanul cantinei nu "se ezistă nicăieri!" şi nici o ciorbiţă de văcuţă!
Osul. Atmosfera în sala de mese era de obicei veselă. Pînă şi cei mai posomorîţi ajungeau să-şi alunge supărarea la o ciorbă de văcuţă, acrită cu borş şi dreasă cu ou, fierbinte şi mirositoare a leuştean de-ţi lăsa gura apă. Nu mai vorbim despre glumele care se făceau pe seama bucăţii de zgîrci, adică tendon, cu aspect ciudat, care se iţea din zeamă. Da, osul!? Mare sau mic, el te asigura că acolo se folosea carne. Şi jurămintele "pe osul meu de la cantină!", făcute atunci cînd unul dintre meseni subtiliza ardeiul iute din faţa vecinului şi nu recunoştea în ruptul capului, schimbau atmosfera. La felul doi. Cînd nea Burdoi, starostele cantinei, ne prezenta porţii uriaşe de musaca preparată din carnea de văcuţă, pe care o fiersese în ciorbiţa abia criticată cum că n-ar avea destulă carne, cine adulmeca aburul bulionului care înroşise carnea tocată? Noi! Da... feliile de cartofi rumenii? Da... salata verde cu multă ceapă, în care se înfigeau furculiţele ca la război, cine o mai critica? Şi... plăcinta cu mere? Cine mai număra sîmburii scăpaţi în merele rumenite? Nimeni! Burdoi alunga foamea şi supărarea!
"Trandafir". Nu mai vorbim despre ciorbiţele de zarzavat, nici despre ciorba de fasole boabe sau de iahnia cu costiţă afumată! Ciorbiţa de sfeclă cu tăiţei şi fasolea verde cu mult mărar şi pulpiţă de pui nici acasă nu erau la fel de bune. Cîrnaţii "Trandafiri" erau minunaţi în mîncarea de cartofi cu salată de sfeclă roşie. Poale în brîu şi cornuleţe făcute de Rodica nici că mai găseai undeva. Trebuia să fii mare cîrcotaş şi nesimţit ca să-i cauţi nod în papură! Erau zile în care trebuia să ai relaţii serioase ca să obţii un bilet de flotant. Astea erau minunatele zile în care se prepara celebra ciorbă de burtă. Doar de patru ori pe lună! Burdoi era împăratul! El zicea: "Drege-o fără zgîrcenie de smîntînă şi ouă, pune-i usturoi cît să-ţi aţîţe pofta şi dă-i oţet după gust. Şi nu uita ardeiul iute!". În zilele astea am prins, la flotanţi, cîţiva de la întreprinderea vecină! Piloşii! Şi-au făcut rost de bonuri şi se delectau cu minunăţia Burdoi!
Şi alţii. Ce să mai vorbim despre cantina unei fabrici din Zărneşti, unde porţia de mîncare la comun costa 4,50 lei trei feluri, la special 7,50 lei trei feluri şi la regim 9,50 lei, conform prescripţiilor medicale. E, aici erau muncitori... la condiţii deosebite! Dar să revenim la cazanul nostru! Nu degeaba se spune că o fasole la cazanul cantinei nu "se ezistă nicăieri!" şi nici o ciorbiţă de văcuţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu