Poveste de iubire

Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când oamenii creşteau păsări în curte, chiar dacă locuiau la oraş, o bunică avea o fată şi o nepoată. Nepoata a cumpărat 20 de pui de găină, mici, de o zi. A venit acasă feri­cită cu 20 de bulgăraşi de aur piuitori. De cum o vedeau veneau în fugă şi se aşezau pe papucii ei pufoşi. Bunica le-a întocmit un culcuş dintr-o bucată de cojocel, papucii fetei şi o căciulă ruptă, din blană. Fata le punea sticle cu apă caldă sub blăniţa cojocului şi îi acoperea.
Vremea s-a făcut frumoasă, în curte a răsărit iarba şi puişorilor le-au crescut fulgişori albi ca neaua. Într-o zi, unul a fost găsit mort. Bunica s-a speriat şi a început să le amestece mălaiul cu un polonic de ciorbă cu borş. Cocoşeii au apreciat mult noua hrană.
Într-o zi, mama fetei a venit acasă cu cinci găini albe. Patru dintre ele erau mai mari şi tocmai bune de tăiat, dar a cincea era foar­te pricăjită. Două au fost transformate într-o masă îm­belşugată. După un timp şi celelalte două au avut aceeaşi soartă. Marea problemă era cea care a rămas, întrucât avea cio­cul strâmb ca o forfecuţă şi din cauza asta nu se putea hrăni normal. Nepoata a observat că numai hrană într-un strat mai gros putea să prindă în cioc şi de atunci i-a pus un vas mai adânc, plin cu boabe sau cu mălai amestecat cu ciorbă. Găina a început să se întremeze, să-şi schimbe fulgii, să fie mai albă şi mai veselă. Într-o dimineaţă a început a cotcodăci şi, când bu­nica a intrat la ea, a găsit în cuibar un ou. Încântarea bu­ni­cii nu avea margini şi găina cea urâtă a devenit o vedetă. Zil­nic făcea un ou.
Puişorii creşteau frumos, cu creste drepte şi codiţe semeţe, albe ca neaua. Începuseră să se lupte între ei şi să cucurigească subţirel de câte ori îl auzeau pe cocoşul ve­cinului cântând.
Mama
Un pui curios s-a strecurat în maga­zia de lemne, unde-şi avea cuibul găina cea urâtă şi, fără nici o teamă,
s-a dus glonţ la ea şi a început să-i piuie, de-a înduioşat-o şi a făcut-o să cloncăne ca o cloşcă. ­­Pui­şo­rii ceilalţi, când au auzit chemarea maternă,
s-au strecurat şi ei în magazie, năvălind şi încercând care mai de care să se vâre sub aripile ei primitoare. Bunica i-a descoperit vârâţi cu capetele sub găina cea urâtă, care cloncănea
şi arunca pri­viri ameninţătoare din ochii albaştri, ridicată de la pământ de puii vânjoşi. De acum bunica şi-a luat grija pentru puişori. Aveau o mamă. În drumul spre poartă, cloşca cea urâtă, urmată de 19 puişori, trecea pe lângă un coteţ de păsări frumos, în care se aflau patru găini pestriţe uriaşe, din rasa Brahma, şi un co­coş pe măsură. De câte ori trecea ea pe acolo, cocoşul cel fă­los încerca să iasă. Viaţa de familie a găinii celei urâte era din
ce în ce mai frumoasă, puişorii se
dezvoltau foarte bine, ea se în­grăşa şi îi învăţa o mulţime de lu­cruri necesare vieţii de găină
Suferinţă
Vecinul, ne­nea Laţi, avea obiceiul ca duminica du­pă-amiază să bea o sticlă de bere împreună cu cocoşul cel fălos, Cezar, la o masă pusă în curte. Punea cocoşului un deget de bere într-o scrumieră mai adâncă şi acesta o sorbea tacticos în acelaşi timp cu el. Ca doi prieteni discutau. Unul vorbea, iar celălalt cârâia din când în când a răspuns. Într-o zi, nenea Laţi l-a scos pe Cezar la o berică şi a început să-l iscodească de ce nu-şi mai făcea datoria de bărbat faţă de cele patru neveste ale lui. Nenea Laţi a constatat cu uimire că Cezar nici nu se atingea de berică. Îi urmări privirea. Măi să fie! Cezar se uita lung, tânjind după găina cea urâtă, care se scălda în praful stârnit lângă magazia de lemne împreună cu liota de puişori.
– Mă băiatule, mă! Ce-ţi trebuie ţie urâta aia? Tu nu vezi cât de mică este pe lângă tine? Uită-te la dolofanele tale! Vezi ce fustiţe creţe şi pestriţe au? Vezi ce picioare zdravene? Nu ca beţişoarele ăleia! Ce creste semeţe şi bătute au! A ăleia atârnă bleagă! Şi ciocul ăla strâmb… Ce ţi-o fi plăcut la ea?! E, are ochii albaştri şi coada semeaţă, dar în rest? E prea albă. Şi are o mulţime de copii. Nişte albicioşi! Ce-ţi veni, frate, să te îndrăgosteşi de urâta aia? Cocoşul cârâi molatic şi oftă.
– Bine, am să pun o vorbă pe lângă vecina şi, dacă nu-ţi revii, să ştii că mă supăr!, îi mai zise nenea Laţi prie­tenului său de pahar.
După ce şi-a terminat berea, nenea Laţi s-a dus direct la bunica, urmat îndeaproape de Cezar, care a devenit din ce în ce mai băţos, mai încrezător pe măsură ce se apropia de fa­mi­lia de albicioşi. A bătut la uşă şi a intrat. În timpul ăsta, Cezar s-a apropiat cu grijă, pentru că găina a început să-l ame­ninţe prin tot felul de cârâituri şi şi-a strâns puii pe lângă ea. Ce­zar s-a aşezat uşurel lângă ei, ca să le dea de înţeles că nu a venit cu gânduri rele. Cloşca s-a apropiat de el cu capul într-o parte. I s-a părut frumos şi blând, aşa că i-a lăsat pe pui să-l înconjoare. Ea
s-a apropiat şi cârâind s-a prefăcut a găsi ceva în ţărână. El, ca­valer, s-a ridicat şi a început să scurme după acel ceva imaginar. Apoi, puii toţi au început să ciugulească din ce găseau ba găina, ba co­co­şul care-i chema cu un “co, co, co” puternic, plin de el. Ne­nea Laţi a aranjat cu bunica înfiriparea unei relaţii între Cezar şi găina cea urâtă. Au ieşit în curte. Spre încântarea lor, Ce­zar şedea pe o rână şi se lăsa aranjat la pene de ciocul strâmb al găinii care găsea că superbele lui pene aurii din gulerul lat aveau nevoie de o nouă ordonare. Ba chiar şi minunata lui coa­dă neagră, cu reflexe albăstrii trebuia înfoiată puţin, ca să fie mai moder­nă. Puii se puricau şi ei, urmând exemplul mamei lor.
Botezul
Cezar a revenit la vechea lui formă, luându-şi în serios rolul de tată al puilor, pe care îi îngrijea şi-i învăţa tot ce ştia el, alături de iubita lui. Iubirea pentru găina cea urâtă a devenit mai puternică. O ciugulea de tecile penelor noi, din jurul ochilor, cu multă gingăşie şi grijă, îi aranja penele de pe spate încât arătau ca o mantie albă, mătăsoasă.
Nepoata a botezat-o Cleopatra, pentru că pe el îl chema Ce­zar. Cleopatra, sau mai scurt Cleo, i-a rămas numele. Di­mi­nea­ţa, nenea Laţi lua hârleţul şi, conform obiceiului, urmat de Cezar, Cleo şi puii, săpa în grădină. Nenea Laţi cu hârleţul şi ceilalţi cu cio­curile se stră­duiau să scoată lar­vele şi mai ales delicioasele co­ropişniţe. Când Cezar găsea una câ­râia cât putea, o scotea cu ciocul lui puternic şi o arunca năucită în faţa puilor care se îngrămădeau să apuce fiecare ceva. Când terminau trea­ba, încolonaţi în spatele lui nenea La­ţi, se întorceau mulţumiţi şi, după ce beau aproape toată apa din vas, se întindeau fericiţi la umbră, sub salcâmul cel mare şi se puneau pe moţăit. Mai târziu scotoceau pe lângă gar­­duri, iar seara se puneau pe cântat. Dimineaţa, când ziua împingea noaptea, făceau vocalize puternice, spre dispe­ra­­rea vecinilor. Cât despre cele patru dolofane, două au fost vândute, spre înmulţire de rasă, unor ve­cini, iar două au intrat în fami­lia albicioşilor, redobândind o parte din ve­chea dragoste a lui Cezar, fără a-i altera iubirea arzătoare pentru Cleo.