Butoiului cu vin de Cotnari

Bădia Nicolae povesti cum a dat la iveală carnea maronie care păstra modelul doagelor scoase şi cum un miros puternic, ciudat, se revărsa in beciul luminat de felinarul vechi de un secol. Cum a simţit că el este injunghiat, atunci cănd sfredelul a pătruns brusc in inima bătrănă şi cum lacrimile s-au amestecat cu primele picături care-au ţăşnit la suprafaţă. Bătrănul suferea, măinile-i tremurau, şi barba, şi buzele, şi pleoapele strănse peste lacrimile ce nu puteau fi oprite. Se simţea ucis şi ucigaş in acelaşi timp. Pentru alţii, desfacerea butoiului ar fi fost o bucurie, pentru el a fost o crimă. Butoiul acela era o parte din viaţa neamului său păstrată cu sfinţenie. A trecut prin atătea primejdii! Şi acum el nu poate să-l mai salveze! Aşa vrea Dumnezeu, atăt i-a fost sorocit. Şi l-a sacrificat. Apoi, a impărţit bucăţi din carnea lui şi stropi din săngele lui, după cum a considerat el că merită fiecare.

Licoare de 180 de ani

Se ridică bătrănul, luă o sticlă cu licoare şi, plin de evlavie, turnă in paharul rotund şi-i dădu nepoatei să o miroase şi să o guste. Lichidul auriu, cu miros pătrunzător de alcool ameţitor cu amestec de parfumuri, grosuţ la prima gustare, se imprăştie topindu-se in gură, incercănd să pătrundă pănă in suflet, răspăndind tărie, căldură, vrajă. Tinereţea acumulată in 180 de ani izbucnea din licoarea ce făcea cută la atingerea sticlei, ca o poţiune făurită de un alchimist căutător al vieţii veşnice. Ochii verzi ai bătrănului se agăţară de ai ei, cu o intrebare surdă. Răspunsul izbucni din ochii la fel de verzi şi se prelinse pe obrazul palid, pănă in pahar, in licoarea aurie. Fata sărută dreapta Bădiei Nicolae. Mulţumit de răspunsul mut, bătrănul se duse să inmoaie carnea maronie, s-o facă iar licoare dătătoare de viaţă, după o reţetă numai de el ştiută. Trei zile de muncă ii trebuiră. O sfătui pe nepoată să nu umble la sticle, să nu le deranjeze, să nu le dezvelească, decăt atunci cănd ii va spune el. Şi plecă acasă.

Revelarea misterului

După două luni ii spuse că poate să folosească vinul. Nepoata scoase temătoare o sticlă din cele culcate in patul de pături aranjat de Bădia şi incepu a sparge smoala şi să-i scoată dopul. Pbuf! Vinul ţăşni afară, imprăştiind spumă şi stropi chihlimbarii pe faţa şi măinile ei, ca o imbrăţişare. Uimită, il lăsă să zburde in voie şi să o improşte cu viaţa, cu forţa lui, cu tot ce aducea el mai bun. Să-i dăruiască pu­terea de a suporta povara unei mulţimi de vieţi trăite, de poveşti pline de mister, lăsate pe umerii ei.